Episodul XXI

mai e loc

Mergem după hartă şi găsim uşor căminul azilanţilor. E un bloc de câteva etaje, cu aspect sever.

Profesorul locuieşte, împreună cu un coleg de purga­toriu, într‑o cămăruţă minusculă, care are totuşi un bal­con, o mică baie şi o chicinetă cu un aragaz şi un frigider.

Vechiul nostru prieten arată rău. A slăbit. Are o dis­pe­rare liniştită în privire. Se vede că îl macină ceva. Nu e greu de ghicit ce: dorul de familie, de casă, de munca lui. Singurătatea îl ucide.

Altminteri, recunoaşte că nu se poate plânge de lipsă de preocupări.

Ne bucurăm grozav.

—Ce scrieţi acum? îl întreb cu respect, cunoscând căr­ţi­le lui şi curioasă să aflu ce operă savantă mai pre­găteşte.

—A, nimic în afară de scrisori. Am găsit o slujbă şi încerc să‑i fac faţă cât de bine îmi stă în puteri.

O slujbă! Rara avis pentru un exilat. Îmi manifest încân­tarea la auzul veştii bune.

—E o slujbă interesantă? întreabă Alex, campion la călcatul în străchini.

Ce rost are să‑l întrebi pe un azilant de slujba pe care a avut norocul să o găsească?

Chipul profesorului se lungeşte.

—Foarte. Crupier la un casino.

Deschid gura, apoi o închid cu un clămpănit, pe care încerc să‑l estompez discret.

Profesorul zâmbeşte trist.

—Chiar e interesant. Nu mai vorbesc de lumea cu care intru în contact, asta e partea cea mai neobişnuită a tre­bii. Dar, pe deasupra, mă face să‑mi amintesc de tine­reţe. Ştiţi, când eram adolescent, eram foarte nesocotit, ne mărturiseşte el, cu oarecare sfioşenie.

Parcă‑mi aduc aminte. Am auzit vorbindu‑se că, la vre­mea când fusese foarte tânăr (ceea ce se întâmpla în timpul „cruntei exploatări burghezo‑moşiereşti”), fiind singura odraslă a unei familii bogate, risipise ceva bani la masa de joc şi prin baruri.

Ia te uită cum se întoarce roata sorţii!

Îi povestim despre băiat şi despre mama lui, pe care i‑am văzut chiar înainte de a pleca.

Ne cere avid amănunte. Cum se descurcă? Au ce mân­­ca? Au avut necazuri mari cu Securitatea? Băiatul învaţă? Ce se mai întâmplă pe la facultate?

Are lacrimi în ochi. Nu ştiu ce să fac să‑l consolez. Stăm o mulţime de timp cu el.

În sfârşit, se face atât de târziu încât trebuie neapărat să plecăm.

Am putea lua nişte mici daruri să le ducem familiei lui?

—Cu plăcere, zic eu.

—Cu rugămintea să nu fie un pachet prea voluminos, precizează Alex, politicos dar ferm. Mai avem de dus în ţară câteva şi portbagajul e destul de plin.

—Mai e loc, spun cât de amabil sunt în stare, fulge­rân­du‑l cu privirea pe crudul Alex.

Chiar aşa! N‑a văzut cât e de nefericit? Ce mare lucru să luăm şi de la el un pacheţel?

Distinsul fost profesor universitar, actualmente cru­pier, iese în grabă pe balcon şi se întoarce cu şase sticle de untdelemn într‑o cutie de carton. Alex scapă un sughiţ. Până şi sufletul meu blând se întunecă într‑o oarecare măsură.

—Pentru Mara, spune profesorul cu ton de scuză, ară­tând spre cutie.

Îmi defilează pe dinaintea ochilor un şir somptuos de platouri cu mâncăruri fine greceşti gătite cu lămâie şi ulei, specialitatea soţiei profesorului. De câte ori am venit pe la ei şi am căpătat ceva bun... Cât de fericiţi erau amân­doi când vedeau că‑mi place! Şi ce greu e acum să găseşti untdelemn...

—O să le găsim noi un loc, declar eu hotărât şi înşfac cutia cu sticle.

—Le duc eu, protestează proprietarul uleiului.

Coborâm toţi trei în stradă.

Într‑adevăr, cufărul maşinii e plin. Dar, când exis­tă bunăvoinţă... Scoatem sticlele din cutie şi le vârâm peste tot, printre geamantane, pachete, pături, cărţi.

—O clipă, vin imediat, spune profesorul şi dispare alergând pe scări.

Soseşte peste un minut cu braţele încărcate. Parcă e o furnică trăgând un bob uriaş de grâu. Pungi, punguliţe, cutii de conserve de legume, de carne, de peşte, pachete de făină, de orez, de zahăr, de spaghete, cutii cu bom­boane, batoane de ciocolată, săpunuri, şampoane, deter­genţi, un magazin întreg.

—Pentru Mara. Nu ştiu cum se descurcă. Nu se gă­sesc de nici unele în Româ­nia...

Alex e pietrificat.

—Mai e loc, şoptesc.

Şi chiar mai e. Când terminăm să le rostuim pe toate, maşina arată ca un depozit alimentar pe roţi. Sub scaune sunt conserve, în torpedo – bomboane şi ciocolată, în sacul cortului – pungi cu făină, spaghetele sunt aşezate ordo­nat sub pături, zahărul stivuit în adânciturile din late­ra­lele portbagajului, cosmeticele şi detergenţii grăma­dă pe scaunele din spate, iar uleiul peste tot. Portbagajul e bur­duşit până la refuz.

—Staţi puţin, zice profesorul.

Aceeaşi mişcare: dis­pare pe scări.

Stăm puţin. Ce altceva am putea face?

Foarte vioi, pater familias se întoarce, purtând în bra­ţe o încărcătură respectabilă de pungi cu sare şi, într‑o sa­coşă, câteva sticle de oţet.

—Mai e loc, afirm eu cu voce stinsă, păcătuind prin­tr‑un dram de monotonie şi o cantitate ceva mai mare de lipsă de simţ al realităţii.

—Ba nu mai e! Domnule profesor, România e o ţară aşezată pe temelie de sare! Sarea şi oţetul sunt singurele ali­mente care se găsesc peste tot! Doamna Mara NU are nevoie de sare! Şi nici de oţet! De astea nu ducem lipsă! spune Alex sastisit şi plin de hotărâre.

—Da??? se miră profesorul.

—Mai e loc, repet ca un papagal, în virtutea inerţiei.

Dar Alex apucă de capacul portbagajului şi îl împin­ge în jos.

Cu o iuţeală de prestidigitator, profesorul scoate din bu­zunar o pereche de papuci de casă din piele moale şi îi arun­că deasupra maldărului de pachete, pe sub mâna lui Alex.

—Pentru Dănuţ, spune.

Poţi să nu iei un mic dar al unui tată pentru fiul lui?

Alex oftează şi bruschează întrucâtva capacul port­baga­jului care, recalcitrant, refuză să se închidă.

Ne îmbrăţişăm, cu lacrimile pe obraz. Profesorul ră­mâ­ne pe trotuar, făcându‑ne semne cu mâna, siluetă din ce în ce mai mică şi mai ştearsă, aşa cum va fi şi viaţa lui de exilat de‑acum înainte.

Alex râde deodată, neaşteptat.

—Dacă ne hotărâm cumva să rămânem în Austria, avem ce mânca vreo şase luni de zile.

trecere grea

Şederea la München ne‑a cam încurcat socotelile. Începem să fim în criză de timp.

Dacă vrem să ne mai întoarcem în ţară (şi asta e în­tre­barea: vrem oare să ne mai întoarcem în ţară?), trebuie să ajungem la frontiera românească în două zile. Viza noastră de şedere în străinătate e valabilă numai până atunci. Iar dacă întârziem, fie şi numai o zi, riscăm să avem necazuri. În primul rând ne compromitem infima şansă de a mai vedea vreodată iubitele noastre paşa­poarte. În al doilea rând putem avea parte de nişte între­vederi foarte neplăcute cu reprezentanţii Securităţii.

O discuţie serioasă nu mai poate fi amânată.

Oprim într‑o parcare şi examinăm argumentele pro şi contra. Flirtul nehotărât cu ideea de a rămâne în străi­nătate du­rea­ză de aproape un an. E timpul să ne decidem într‑un fel.

Odată ce vom trece graniţa în Ungaria, nu vom mai avea de ales.

Avantajele expatrierii sunt evidente.

Libertate.

O viaţă fără teama de omniprezentul ochi al autorită­ţilor. Fără atotputernicul partid care are pretenţia să‑şi vâre nasul în viaţa noastră, în munca noastră, în casa noastră, în patul nostru. Care vrea să ne dicteze cum să (nu) trăim, cum să (nu) gândim, cât să (nu) mâncăm, câţi copii să facem (minimum patru).

Libertate. Să poţi să spui deschis ce crezi.

Apoi bunăstarea. Decenţa. Să faci un simplu drum pâ­nă la ma­ga­zinul din colţ şi să‑ţi poţi cumpăra tot ce‑ţi trebuie. Să nu mai trebuiască să cauţi ca un disperat şi să stai la coa­dă ore întregi pentru cel mai neînsemnat lucru.

Nu suntem leneşi. Nu suntem proşti. Am putea să ne câştigăm cele necesare traiului.

Pe de altă parte, nicăieri nu e ca acasă. Oricât de mult am suferi în ţara noastră, numai acolo suntem acasă. E singurul loc din lume în care nu are nimeni dreptul să ne privească de sus, ca pe nişte nepoftiţi dornici să se în­frupte din roadele muncii altuia. Ca pe nişte toleraţi.

Acolo ne avem familiile, prietenii. Duşmanii. Acolo sun­tem iubiţi şi, de altfel, tot acolo suntem şi urâţi. Ori­unde în altă parte, existenţa noastră n‑ar isca decât indi­fe­renţă. Sau mai rău.

Tragem linie sub socoteli şi facem totalul.

Din punctul de vedere al avantajelor şi al dezavanta­jelor, poate că talgerele balanţei ar sta în echilibru. Dar în partea întoarcerii acasă se aruncă sufletul. Iar greutatea lui impalpabilă apleacă talgerul până la pământ.

Hotărât.

Mergem acasă.

Probabil că ar trebui să fim bucuroşi. Dar nu suntem. În timp ce maşina se îndreaptă către graniţă, în cabină dom­neşte o tăcere totală.

Frontiera. La revedere, Germania. Sau mai curând adio.

Salut, Austria.

Autostrăzi impecabile, tăpşane verzi, munţi desenaţi pe cer, case de păpuşi. Libertate. La revedere. Adio.

Ne apropiem de Viena. Ne vom bucura pentru ultima dată de deliciile campingului sălbatic şi ale duşului la tu­fiş. Găsim un loc minunat, aproape de şosea, dar despăr­ţit de ea printr‑un pâlc de tufişuri înalte. Acolo ne petre­cem ultima noapte în „Vest”. Sărbătorim despărţirea cu o sticlă de vin roşu, cumpărată la Paris. Bem vinul întinşi pe pătura aşezată pe iarbă, lângă maşină, şi privind stelele care apar treptat pe cerul adânc de deasupra noastră.

Dormim prost şi ne sculăm devreme.

Ultimul duş la tufiş.

Nu vom mai avea nevoie de sticlele cu apă. Şi aşa, în maşina noastră nu e loc să arunci un ac. Cărăm cutiile cu sticle la containerul de gunoi din apropiere.

Apoi facem o oarecare ordine în cabină. Alex se rade uitân­du‑se în oglinjoara montată în parasolar. Eu îmi aran­jez pieptănătura şi fac o cafea pe aragazul de voiaj.

La timp.

Exact când ne aşezăm pe scaunele din faţă, cu paha­rele de cafea în mână, apare o maşină a poliţiei austriece. Cu ochiul lor exersat, poliţiştii descoperă imediat Da­cia suspectă, pitită după tufişuri. Opresc, coboară şi se în­dreaptă spre noi, calmi şi vigilenţi, cu mâna proptită pru­dent pe pistol.

Unde mergem?

Acasă.

Paşapoarte avem?

Avem.

O privire scurtă în paşapoarte. Sunt în regulă.

Cu ce ocazie pe‑aici?

În vacanţă.

O privire scurtă în maşină. E în regulă.

Avem arme sau droguri?

Nu.

O privire scurtă spre paharele cu cafea. E cafea.

Chipuri inexpresive. La revedere, doamnă, la reve­dere, domnule. Drum bun.

Simpatici oameni. Sau, cum ar spune franţuzul, „un avant‑goût” a ceea ce ne aşteaptă acasă.

Mai avem vreo optzeci de kilometri până la frontiera cu Ungaria. Din zece în zece kilometri, Alex întreabă:

—Eşti absolut hotărâtă să te întorci?

—Da.

—N‑o să‑ţi pară rău?

—Ba da.

—Nu vrei să rămânem?

—Nu.

De altfel, ştiu precis că nici el nu vrea.

—Dacă trecem graniţa în Ungaria, nu ne mai putem răzgândi. Nu mai putem intra în Austria.

—Ştiu.

Peste zece minute, întrebările şi răspunsurile se re­petă. Identic.

Ultimii kilometri sunt cei mai grei.

În sfârşit, postul de frontieră apare.

Până să spunem „pâs”, ne trezim în lagărul socialist. Huruitul greu de porţi de cetate care se închid în urmă răsună numai în mintea noastră.

Acum nu mai avem de ales. Ciudat, ne simţim uşu­raţi. Posibilitatea de a alege e uneori o povară. Victima ne­putincioasă e într‑o situaţie mai simplă.

Numai că nu prea mai suntem nişte victime neputin­cioase. Înţelegem de ce autorităţile ne dau drumul aşa de greu să plecăm din ţară. Într‑un fel, călătoria asta, oricât a fost ea de grea, ne‑a deşteptat, ne‑a făcut mai puternici. Ne‑a dat conştiinţa valorii existenţei noastre. A valorii exis­tenţei oricărui individ. Iar statul şi partidul nu au ne­voie de oameni puternici, ci de cetăţeni obedienţi.

În fine...Vom mai vedea.

Patria ne aşteaptă.