Episodul XII

o noapte pe malul lacului Léman

Zâna bună a călătorilor săraci ne scoate cât ai clipi în cale o parcare mare. E în marginea unui soi de viaduct, sus, pe coasta dealului, chiar deasupra lacului Léman.

Ziua trebuie să se vadă o privelişte magnifică din lo­cul ăsta. Noaptea nu vezi nici până‑n faţa nasului şi e un frig de clănţăneşti din dinţi.

Şi umed ca într‑o pivniţă.

N‑avem scăpare, trebuie să ne petrecem noaptea aici. Ne zgribulim şi ieşim din cochilia călduţă a cabinei.

Facem constatarea că nu putem lăsa în jos spătarele scaunelor din faţă decât dacă scoatem afară cutiile cu sticle, pregătite în vederea unor ipotetice abluţiuni dis­crete în tufişuri. Pe frigul ăsta, nici vor­bă de duşuri în sâ­nul naturii. Tragem cutiile din maşină şi le punem cu gri­jă lângă roata din spate, ca să le recupe­răm de dimineaţă.

Întindem spătarele şi ne încropim un culcuş, punând pe noi tot ce avem mai călduros.

Degeaba. Tremurăm toată noaptea, aţipind dureros din când în când şi trezindu‑ne îngheţaţi. Regiunea e vestită pentru clima ei blândă, aşa că nu ne mai rămâne decât să ne închipuim că frigul ăsta e vreo pedeapsă spe­cială pentru cine ştie ce păcate făptuite de noi într‑o viaţă an­terioară.

Când se crapă de ziuă, suntem cu ochii cât ce­pele, exe­cutând operaţia unică şi romantică a contemplă­rii zo­rilor pe lacul Léman.

Întâi şi‑ntâi, din apă se ridică trâmbe uriaşe de va­pori, care se încolăcesc nedesluşit şi înspăimântător, ca niş­te balauri primordiali. Glaciali. Lumina zgârcită, fu­murie, scoate treptat din întuneric o privelişte wagne­riană, a cărei posomorală te duce ine­xo­rabil cu gândul la moartea Isoldei. Cât vezi cu ochii, apă, coaste abrupte de deal, vii în terase, fâşii de ceaţă albăstrie.

În ceea ce mă priveşte, aş da imediat toate peisajele măreţe din lume pe o cadă cu apă caldă, şi nu pot decât să deplâng faptul că nu se găseşte nimeni să‑mi ofere acest schimb avan­tajos.

Stăm rezemaţi de spătarul canapelei, cu toate textilele din bagaje îngrămădite deasupra noastră şi, cu ochii piro­niţi asupra reflexelor pe care le iscă primele raze de soare pe oglinda de oţel a apei, visăm în tăcere la cafele fier­binţi, la ciorbe clocotite, la plăpumi moi şi groase şi la netrăinicia existenţei umane.

—Zăvorâţi în trup. Nu văd de ce, mă trezesc vorbind.

—De ce ce? Ştii la ce mă gândesc?

—Nu ştiu la ce te gândeşti. Nu văd de ce să fim obli­gaţi să fim sclavii ambalajului ăsta.

—Ce ambalaj? Lasă asta acum. Stai să‑ţi spun la ce mă gândesc. Mă simt frustrat. Mă gândesc că nu mi‑am dorit niciodată să am o vilă cu piscină pe Coasta de Azur, răspunde Alex, cam pe‑alături.

—Ei, şi? Nici eu nu mi‑am dorit. Ambalaj zic. Scla­vie. Să vârâm mâncare în el, să‑l învelim, să‑l spălăm, să‑l îngrijim, să‑l păstrăm în stare de funcţionare.

—Şi ce‑ai vrea? Să nu mai mănânci? Să nu te mai speli? Cum îţi spuneam. Cu doritul tocmai asta e: de ce nu mi‑am dorit? De ce naiba nu ne dorim? De ce nu ne trece nici măcar prin gând să ne dorim? Aici e buba. Nu ne dorim fiindcă nu mai avem capacitatea să visăm. Ni s‑a furat capacitatea asta. Nu mai suntem normali. Cred că e ceva foarte normal să‑ţi doreşti o vilă cu piscină pe Coasta de Azur. Anormal e să nu‑ţi doreşti.

—Nu ştiu de ce nu ne dorim. Zău dacă‑mi pasă de ce nu ne dorim. Îmi doresc ce vrei tu. Rolls Royce, vilă, să fiu cântăreaţă de operă. Sunt un om normal. Momentan mă interesează să vorbim despre ambalajul ăsta în care suntem închişi. Îl urăsc îl urăsc îl urăsc! Ce‑aş vrea? Libertatea. Sunt sigură că, în rea­li­tate, suntem nişte luminiţe. O luminiţă n‑are nevoie de nimic, decât de libertate. Nu‑i e foame, nu‑i e frig, nu‑i trebuie vilă pe Coasta de Azur. Stăm ferecaţi în am­ba­­lajul ăsta, suntem slugile lui, suntem nişte nenorociţi de condamnaţi la închisoare, mârâi eu cu râcă. Zăvorâţi în trup. Nimic din ce fac şi din ce văd nu mi se pare sufi­cient de bun ca să mă îndemne să‑mi păstrez învelişul ăsta. Vreau înapoi la starea mea naturală. Vreau să plec de‑aici. Sunt o luminiţă.

—Ţi se pare, din cauza frigului, zice Alex cu o voce cam adormită.

Simt o poftă vagă de harţă.

Sau poate mi se pare, vorba lui, din cauza frigului.

Dau să deschid gura să urmez seria cugetărilor pro­funde, când observ că, după ce a rostit ultimele cuvinte, Alex a căzut subit într‑un somn cataleptic.

Nu apuc să înfierez cum se cuvine această nepoliteţe dublată de un cras dezinteres pentru realităţile ascunse ale existenţei omului, că automobilul nostru începe să se legene uşor, să plutească pe văluri de ceaţă diafană, apoi se şterge treptat, transformându‑se într‑o bulă străvezie, încinsă de curcubee, şi îşi ia zborul în cosmos, printre surorile lui, astrele. Iar noi suntem cuibăriţi în vehiculul ăsta feeric şi nu mai suntem zăvorâţi în trup, ci suntem cu adevărat două luminiţe, călătoare în infinit.

Mai prozaic spus, m‑a năpădit somnul.

Nu ne deranjează nimeni. Probabil, pe o rază de 100 de kilometri, nu e nici un nebun care să‑şi ruineze sănă­tatea în congelatorul ăsta. În afară de noi.

Dormim duşi până pe la 8, când simţim în jur ceva acti­vitate. Căscăm ochii.

În parcare au apărut vreo patru indivizi îmbrăcaţi în haine ochioase, portocalii, ca scoase din cutie. Au mănuşi de cauciuc, portocalii ca şi hainele. O maşinuţă ciudată, pă­­trăţoasă, de aceeaşi culoare, toarce sonor la vreo zece metri distanţă. Tipii se învârtesc pe lângă ea, aruncând din când în când priviri curioase spre noi.

Ne uităm şi noi la ei, tot atât de curioşi.

Fac curat. Mătură cu frenezie, scotocesc prin toate ungherele, scot pungile cu resturi diverse din containere şi verifică să nu fi rămas vreo particulă de praf, greblează iarba. Nu le scapă nimic. Nici cel mai mic muc de ţigară, cea mai pricăjită hâr­tiuţă, nici cel mai firav atom de gunoi.

Fascinant. Parcarea e lună. Dar nu le ajunge.

Maşinuţa pătrăţoasă se dovedeşte a fi un aspirator uriaş. Are un tub mare şi perie, ca un aspirator adevărat. Indi­vizii portocalii încep să plimbe peria pe asfalt.

Nici asta nu le ajunge.

Dintr‑un alt tub ţâşneşte apă şi, curând, îi văd pe obse­daţii de curăţenie spălând parcarea cu detergent. Mo­to­rul maşinăriei lor scoate un sunet furibund, piţigăiat.

Grozavă ţară Elveţia asta. Patria curăţeniei şi a per­fec­ţio­nismului totodată. Atâta perfecţiune e de‑a dreptul intolerabilă.

Mă apucă o poftă drăcească să‑i sâcâi. Dibui prin tor­pedo până găsesc o tabletă de ciocolată. Îi scot ambalajul, îl rup în patru şi fac bucăţile ghemotoc.

Până acum, măturătorii nu s‑au apropiat de noi. Pân­desc momentul când se uită toţi în altă parte, des­chid discret geamul portierei şi arunc cât pot de de­parte primul ghemotoc de hârtie. Aterizează pe iarbă şi ră­mâne la vedere, ca un neg pe nasul unui portret.

Nu trece mult până să‑l vadă unul dintre slujitorii zei­ţei Curăţenie. Cu o figură nedumerită, se repede şi înhaţă corpul delict.

Profit de faptul că, în drumul lui spre coşul de gunoi, s‑a întors cu spatele, şi arunc în acelaşi loc ghemotocul numărul doi.

Omul se întoarce, tresare, ne aruncă o privire bănui­toare. Noi stăm ca nişte îngeri, cu pleoapele plecate, stu­diind printre gene desfăşurarea experimentului, rezemaţi confortabil de spătarul canapelei din spate. Geamurile Da­ciei sunt în­chise.

Pe de altă parte, maşina noastră e singura din parcare. Măturătorul ridică din umeri, se îndreaptă către noul gu­noiaş şi îl ridică.

Abia a făcut câţiva paşi, şi al treilea ghemotoc ateri­zează pe iarbă, trimis de mâna mea din ce în ce mai expertă.

Ca împins de un presentiment, omul se întoarce şi dă cu ochii de nevinovata hârtioară. De data asta, nu se mai duce spre ea, ci vine glonţ la maşină. Face o plecăciune politicoasă către noi şi spune ceva. Alex deschide geamul din partea lui.

Sfinte Doamne! Îl întreabă dacă ale noastre sunt cele două cutii cu sticle de lângă roata din spate. Am uitat cu totul de ele!

Sărim ca arşi. Sunt ale noastre! Să nu cumva să se atingă de ele! Ri­­di­căm rapid spătarele scaunelor din faţă şi urcăm cele două cutii în maşină. Omul se uită la noi cu o expresie indescifrabilă, oare­cum binevoitoare. E brun de tot, cu pielea întunecată: cu siguranţă că nu e elveţian get‑beget, poate maghrebin, poate portughez, poate turc. Face o nouă plecăciune, se în­dreaptă fără grabă spre hâr­tie şi o ridică. Apoi zâmbeşte larg. Să fie o umbră de ma­liţie în surâsul lui?

În sfârşit, măturătorii îşi termină treaba şi pleacă.

Între timp, soarele s‑a ridicat de‑a binelea şi parcă s‑a mai încălzit puţin. Ceea ce nu înseamnă că nu suntem în continuare îngheţaţi. În parcare n‑a mai apărut nimeni.

Cafeaua fiartă pe micul aragaz de voiaj ne dă ceva inimă şi, pe la ora 9, cu toate bagajele strânse ca la carte, ne îndreptăm spre locuinţa fostei noastre neveste.

Sunăm, încercând să simulăm că suntem nişte turişti decenţi, care şi‑au petrecut noaptea într‑un mic hotel din împrejurimi.

E numai Ninel acasă; ne deschide cu un obraz plin de clăbuc şi cu aparatul de ras în mână. Se uită pătrunzător la noi şi, cu o voce neutră, ne aduce la cunoştinţă că în apar­tament sunt două băi şi că, dacă vre­unul dintre noi sim­te dorinţa să facă un duş cald, e binevenit. Cu acelaşi ton neutru, îi explicăm că, la pensiunea ief­tină la care am dormit, baia era pe coridor şi că n‑am putut face duş pen­tru că era mare aglomeraţie. Aşa că acceptăm cu recu­noştinţă.

Singura problemă e care intră primul. După o scurtă dar neiertătoare busculadă în uşa băii, câş­tig întrecerea şi mă arunc în apa clocotită. Osana! Luminiţa pâlpâie vesel, ambalajul se înfioară de bucurii cosmice. Ies cu o tempe­ratură cor­porală mai nor­mală.

Alex îmi ia locul înăuntru şi, imediat, şiroitul apei şi ples­­căielile entuziaste mă anunţă că reintră şi el în rân­durile umanităţii. După ce se îmbăiază îndelung, se îm­bracă şi, cu uşa de la baie întredeschisă, începe să se radă tacticos.

Ninel îşi vâră capul prin deschizătura uşii. Are o ex­pre­sie conspirativă. Fără nici o vorbă, strecoară o hârtie împă­turită de o sută de franci în buzunarul cămăşii lui Alex, duce degetul la gură, emite un „sssst” viguros şi dispare fulgerător, înainte ca victima bunăvoinţei lui să poată scoate vreo vorbă.

Prin casă se răspândeşte mireasma unei dimineţi tih­nite, parfumuri combinate de after‑shave, de ca­fea şi de ochiuri cu şuncă. Luăm un mic dejun boieresc.

Îşi face apariţia şi Gigi, cu veşti. Vânzarea brilian­tului e pe calea cea bună. În două, trei zile avem banii.

Ne apucă un râs irepresibil.

Nu, nu am reţinut camera la pensiune. Nu, nu mai ră­mâ­nem trei zile, nu mai rămânem nici măcar o zi. Când o să primească banii, îi rugăm să ni‑i trimită post‑restant la Paris.

Suntem gata de plecare.

N‑am vrea să luăm un pacheţel cu câte ceva pentru cei de‑acasă?

Cum să nu?

Pacheţelul este adus şi aşezat în fundul cufărului, lângă cel pe care ni l‑a dat Cristian pentru părinţii lui.

Bye, bye, Elveţia.

Călătorului îi şade bine cu drumul.