Episodul XV

ochii şi câinele

—Alooo‑ouiii! răspunde la telefon o voce înge­rească.

Vocea secretarei îţi dezvăluie întotdeauna cum e şeful ei.

Dacă o auzi că răspunde cu un „Mneah!” plictisit, e mai mult ca sigur că şeful se neglijează, că vine la birou nebărbierit, nespălat şi cu hainele şifonate, că moţăie în timpul serviciului şi că, în general, dă semne de apatie atât inte­lectuală cât şi masculină.

Dacă îţi repede în receptor un „Alo!” agresiv şi lătrat, poţi să pariezi că directorul e afectat de o hiperacti­vitate obositoare, că are nevoie necontenit de cafele, dosare, contracte şi situaţii, şi că o trimite neruşinat de des pe secretară la florărie, să expedieze buchete modeste acasă la nevastă şi spectaculoase acasă la amantă, dar că niciodată nu‑i trece prin cap să‑şi onoreze colaboratoarea cu un mănunchi de violete.

Însă, când îţi răsună în ureche un glas ca un clopoţel de argint, nu încape îndoială că îngeraşul cu vocea asta are o slujbă la recepţia Paradisului şi că superiorul ei ierar­hic e un arhanghel chipeş, cu costum Armani şi cu ma­niere elegante. Cazul de faţă.

Arhanghelul respectiv dă semne de bucurie auzind că am ajuns în patria lui de adopţie. Stabilim să ne întâlnim în două ore în faţa magazinului Guerlain, pe Champs Elysées.

Până ne dumirim cum să ne orientăm în metro şi pâ­nă găsim magazinul, cele două ore au trecut.

Vedem de departe o aglomeraţie nemaipomenită pe spaţiul central al marii artere Champs Elysées. Într‑un anumit punct, ghemul de automobile pare încâlcit mai strâns decât nodul gordian. Din mijlocul lui răzbat stri­găte; pe măsură ce ne apropiem, urechile noastre percep din ce în ce mai distinct o voce baritonală, care domină vacarmul, lansând în dulcele grai de‑acasă diverse în­dem­nuri neaoşe (pentru noi) la acte de iubire contra na­turii şi la originale forme de incest.

Oprit cu superbă nepăsare în marginea aleii centrale, un Mercedes sport, decapotabil, blochează nemilos ves­tita circulaţie de la ora cinci după‑amiaza. Recunoaştem în Adonisul de la volan pe vechiul nostru prieten, care ne face semn să ne îmbarcăm degrabă în maşină. Nu apu­căm să ne vârâm toate picioarele în ea, că demarează cu viteză, lăsând în urmă un nor de gaze constelat cu înju­rături în variate limbi.

Următorul sfert de oră ne învaţă multe lucruri despre Paris, despre parizieni, despre limitele motoarelor şi cele ale organismului omenesc în general şi despre ale noastre în special. În cele din urmă, uzi de transpiraţie din cap până‑n picioare, ne pomenim în faţa unui bistro de pe Rive Gauche, pe un bulevard larg şi neobişnuit de liniştit.

—Daţi‑vă jos, gagiilor, ne ordonă vesel conducătorul expediţiei, parcând cu îndemânare în spaţiul minuscul dintre două maşini şi împingându‑le uşor dar nervos, bară în bară, în faţă şi în spate. —Daţi‑mi un franc, că nu umblu cu bani la mine, nu lucrez decât cu cecuri.

Scoatem francul din buzunar şi‑l privim cum dispare, împins în fanta parcometrului.

Urmează o lungă oră de rememorări duioase pe te­rasa bistroului, agrementate de perspectiva diner‑ului pe care am fost anunţaţi că pisicuţa franţuzoaică îl pregă­teşte pentru noi în intimitatea căminului.

Şi vine clipa să ne îndreptăm spre acest diner.

Încă din somptuoasa maşină începem să ne pregătim pentru inevitabilele exerciţii de admiraţie[1] care se anunţă. Şi bine facem că ne pregătim. Dacă am fi luat şocul în piept pe nepregătite, cu siguranţă că sănătatea noastră n‑ar mai fi fost aceeaşi.

„Toate celelalte se topesc în neguri, numai iubirea nu cunoaşte amurgul!” Aşa grăiesc ochii verzi care se ivesc de după uşă. Primul obiect al sincerei noastre admiraţii.

Apoi numeroase alte obiecte încep să se prezinte res­pectivului sentiment, care în curând sucombă sub nu­mărul lor şi le pierde şirul.

Doamne! Câte mai sunt!

Un tablou olandez de secol XVII (după părerea mea, fals), un peisaj francez de XVIII (aproape sigur fals), mo­bilă Louis XV (cu toată certitudinea falsă), covoare de Buhara (vizibil false), lămpi Gallé (neîndoielnic false). Şi toată simfonia asta de contrafaceri sună măreţ, cald şi duios sub bagheta dragostei (autentice). Amor vincit omnia!

Masa decurge idilic, între bunătăţi şi priviri dulci.

La desert, muncit intempestiv de demonul preocupă­rilor profesionale (de animale, dar medic, totuşi), Tony se uită pătrunzător la Alex şi‑l întreabă:

—Tu cum mai stai cu vederea? Te‑ai mai controlat?

—Cât e posibil în ţară, răspunde Alex scurt.

Nu‑i place să vorbească despre asta.

—Nu vrei să te controlezi aici, la un medic bun?

—N‑am posibilitatea, mormăie Alex.

—Se poate? Hai, măi, gagiule, că nu eşti serios! Lasă că te trimit eu la profesorul M. Te duci din partea mea.

—Nu.

—Lasă‑mă, domnule, cu prostiile astea! Ştiu eu ce te doare! N‑o să te coste nimic! Eu îi îngrijesc câinele, el să te îngrijească pe tine!

Argument irezistibil.

Ochii gingaşei consoarte aruncă raze de fericire.

Nici noi nu rămânem nesimţitori la propunerea făcută cu asemenea gingăşie.

Până la urmă, autoritara noastră gazdă pune mâna pe telefon, vorbeşte îndelung şi prietenos cu stăpânul câine­lui‑pacient şi îl programează pe Alex pentru consult, a doua zi după‑amiază. Adică fix la ora 14, ţine Tony să pre­ci­zeze, probabil conştient de unele diferenţe naţionale în percepţia timpului.

Seara se sfârşeşte în veselia generală.

Tony ne duce într‑un fel de debara unde, într‑un colţ, se află o ladă mare de lemn, plină cu cărţi. Cu o dărnicie de mare senior, ne îngăduie să ne autoservim cu câte do­rim, ceea ce şi facem imediat, fără jenă.

Defunctele lui lecturi acoperă o arie întinsă, de la ro­mane de Sven Hassel, la sexologie de Masters si Johnson şi la somptuoase cataloage de muzee, adevărate albume.

Înhaţ cu lăcomie toate cataloagele, o grămadă respec­ta­bilă. Cu un rânjet, Tony pune deasupra lor şi opera celor doi experţi americani în problemele sexului.

Înainte de despărţire, prietenul nostru aduce un pachet.

Putem să‑l luăm şi să‑l ducem rudelor lui?

Vezi bine că putem.

Să nu ne facem griji, nici gând să avem necazuri la vamă, nu sunt decât bunuri de larg consum, cât se poate de obişnuite, adică din cele care nu se găsesc în România.

Nici nu ne facem.

Numai că ne întrebăm cum o să ajungem la maşina noastră cu ditamai pachetul şi cu cărţile.

Dar ne întrebăm degeaba. Suntem duşi acasă prin­ciar, cu Mercedesul sport.

---

[1] Iartă‑mă, Doamne! N‑am putut rezista!!