Episodul VII

vitrina strălucitoare a comunismului

Deşi am ajuns în Germania, parcă încă nu ne simţim pe de‑a‑ntregul în străinătate. Nu ni se pare că e chiar ade­vă­rata Germanie, e numai Germania democrată, parte a lagărului socialist, ţară din micul grup al „ţărilor‑surori” care strâng din dinţi sub ocrotirea luminată a puternicei şi înţeleptei Uniuni Sovietice.

Eram prieteni mai demult cu o fată din Rostock, care făcea studii de medicină la Bucureşti. Când spunea DDR, râdea fără veselie şi adăuga de fiecare dată: der Deutsche Rest. Rămăşiţa germană, înţelegeam noi.

Suntem foarte curioşi să constatăm la faţa locului cum o duc nemţii din est, să vedem dacă teroarea, corup­ţia şi incuria caracteristice orânduirii comuniste au putut veni de hac legendarelor calităţi ale neamului german.

Am făcut chiar şi pariuri.

Pesimistul asociaţiei, Alex, e de părere că nici aici n‑ai de unde să cumperi alimente, cafea, bunurile nece­sare vieţii de toate zilele.

Eu, dimpotrivă, sunt sigură că aici se găsesc de toate, doar nu degeaba nemţii sunt nemţi, şi sunt gata să risc pentru părerea asta o sticlă de... bere nemţească, pe care n‑am nici o îndoială că o s‑o pot cumpăra de la primul magazin.

Ne ciondănim în mod plăcut tot drumul până la Cottbus, când un scurt popas în piaţa centrală a oraşului tran­şează problema: vitrinele magazinelor sunt pline de cafea, ciocolată, şunci şi salamuri spectaculoase, nenu­mă­rate bunătăţi. Deci comunismul nu e total incompatibil cu mâncarea.

Pe lângă mărfuri, în multe vitrine se răsfaţă plăcuţe pe care scrie cu litere împodobite cu flori: „Colectiv de muncă înfrăţit cu colectivul magazinului cutare din oraşul sovietic cutare”. Sau: „Colectiv de prietenie cu Uniunea Sovietică”.

Hm.

Peste tot mişună ţanţoş ostaşii sovietici eliberatori, îmbrăcaţi în uniforme, deseori însoţiţi de nevestele cores­pun­zătoare, dolofane, aferate şi amatoare de cumpărături.

Îmi plac vânzătoarele din magazine. Cele mai multe dintre ele sunt femei manierate, frumoase, îmbrăcate cu gust. Îşi servesc eliberatorii cu politeţe, ca pe toţi ceilalţi cum­părători. Au toate aceeaşi expresie, chipuri neutre, calme, cu priviri opace, dincolo de care nu se ghiceşte ni­mic. Lacuri liniştite şi adânci.

Ne învârtim de colo‑colo, intrăm în catedrală, admi­răm arhitectura caselor vechi.

Alex, pe care familia lui de exploatatori l‑a ţinut la gră­diniţa germană, adresează în dreapta şi în stânga în­tre­bări în limba locului, pe care o vorbeşte literar, dar cu un accent amuzant, vag rusesc.

Seara, plini de curaj, ne oprim să mâncăm la un res­taurant din cen­tru. E plin. Cu bunăvoinţă, ni se găsesc două locuri la bar.

Grill bar.

Încăpăţânaţi, cerem şi aici mâncarea denumită în me­niu „steak”. Pe listă scrie că acest fel costă cinci mărci şi ceva. Mărci est. Ieftin.

Stăm cocoţaţi pe scăunelele noastre înalte şi‑l urmă­rim din ochi pe chelnerul tânăr şi zvelt, care se aferează prin faţa noastră. E blond de tot şi arată ca un campion olimpic la pentatlon, înfăşurat într‑un şorţ bleu, apretat, impe­cabil.

Scoate dintr‑un frigider două felii groase de car­ne tran­dafirie, sticloasă, suculentă, şi le aşează pe o placă de metal fierbinte. N‑am mai văzut carne aşa frumoasă de câţiva ani buni. Îmi lasă gura apă.

Chelnerul lucrează neîncetat, ca un automat.

Aruncă într‑un coş de sârmă o cantitate zdravănă de car­tofi tăiaţi pai şi cufundă cu grijă coşul în baia de ulei încins, care clocoteşte într‑o parte a frontului de lucru. Pe două farfurii foarte mari începe să pună în cerc tot felul de lucruri care par delicioase, extrase din tezaurul nesecat al fri­giderului.

Grămăjoare rotunde de salată de sfeclă, de un vişiniu lucios, împodobite cu moţuri albe, consistente, de hrean cu smântână.

Jumătăţi de ouă îmbrăcate în maioneză ca aurul şi împestriţate cu bucăţele negre de măsline.

Foi de salată fragedă, verde crud, servind de aşternut pilafului cu ciuperci de culoarea ivoriului, încununat cu steluţe strălucitoare, portocalii, de morcov.

Ridichi de lună îmbrăcate în haină de purpură bizan­tină, tăiate în formă de trandafir îmbobocit.

O floare mare, verzuie, de unt cu verdeţuri, stoarsă dintr‑un cornet.

Felii de roşii ca focul, presărate cu fâşii fine, verzi, de ar­dei...

Asta nu mai e mâncare, e tablou impresionist. Ne uităm ca la teatru. Oare toate astea să fie pentru noi? Că­utăm din ochi norocosul, dar activitatea pentatlonistului pare să ne fie dedicată în exclusivitate.

Încep să ne muncească grijile.

Ceva nu e în regulă. Nu se poate ca tot maldărul ăsta de mâncare să coste numai cinci mărci şi ceva.

Ne dăm cu presupusul. Probabil că numai bucata de carne costă atât. Socotim în gând cam cât ar face în total toate bunătăţile astea, preţăluind după mintea noastră fie­care garnitură.

Rezultă sume astronomice.

Poate n‑o să ne ajungă banii.

Schimbăm şoapte discrete, dar extrem de neliniştite, încercând să găsim o soluţie. Nu găsim nici una.

Fatalismul dâmboviţean ne vine în ajutor. Mai întâi o să mâncăm tot, apoi o să vedem noi. În cel mai rău caz, o să spălăm vase toată noaptea. Sau o să dormim la arest. În fond, tot un fel de camping.

Chelnerul pune în mijlocul garniturilor antricoatele fripte, înghesuie în jurul lor porţii gigantice de cartofi prăjiţi şi ne pune farfuriile impresioniste sub nas.

Dăm naibii grijile şi începem să onorăm mâncarea cum se cuvine, trăgând cu nesaţ în nări simfonia de mi­res­me. Dacă‑i bal, bal să fie: stropim totul cu o bine­cuvân­tată bere nemţească, care cu siguranţă că a curs în hal­­be direct din rai.

Cum ambele noastre mame şi‑au făcut datoria să ne înveţe buna purtare, nu lingem farfuriile.

Nu că ne‑ar lipsi dorinţa.

Apoi aşteptăm cu resemnare ca fulgerele divine să se abată asupra noastră.

Cu un zâmbet amabil, chelnerul împinge nota spre noi. Totalul abia trece de unsprezece mărci.

Osana! Aleluia! Vrem azil economic în Germania de est! Probabil că bacşişul pe care‑l dăm e extra­vagant, pentru că beneficiarul ne conduce până la uşă şi nu înce­tează să ne facă plecăciuni.

Într‑o dispoziţie de zile mari, căutăm campingul ora­şu­lui. Dormim ca nişte preafericiţi, legănaţi de vise co­lorate.

A doua zi avem program. Trebuie să ajungem la orăşelul care adăposteşte vestita bancă filantroapă şi să vedem dacă reuşim să schimbăm banii româneşti ascunşi în cort. Din fericire, oraşul nu e departe.

Pornim de dimineaţă şi, în mai puţin de trei ceasuri, suntem în pragul băncii.

Privim cu nădejde la doamnele arătoase, aşezate în spa­tele ghi­­şeelor. Sunt îmbrăcate corect, politicoase şi au aceeaşi privi­re opacă cu care ne‑am obişnuit deja.

Nu ne simţim deloc la largul nostru.

Una dintre funcţionare se uită întrebător la noi.

Ne apropiem cu sfioşenie şi punem întrebarea, cu ton de scuză. Strecor timid pe colţul ghişeului pacheţelul cu ofranda.

—Cât vreţi să schimbaţi? întreabă femeia, nedând semn că ar remarca ceva.

Turiştii din ţările frăţeşti au dreptul să schimbe fie­care o mică sumă din valuta lor naţională în mărci est-ger­mane.

Spunem suma pe care tânjim s‑o schimbăm.

Doamna nu‑şi poate reprima o tresărire de surpriză. Se ridică şi se duce să vorbească în şoaptă cu o colegă.

Asta a fost. Ne‑am ars. Acum o să cheme miliţia.

Ne aţintim ochii spre uşă, aşteptând să intre în forţă pe ea o echipă de miliţieni principiali şi incoruptibili.

Funcţionara se întoarce la locul ei şi, fără nici o vor­bă, începe să scrie pe hârtia din faţa ei.

Amorsăm o mişcare discretă spre uşă.

—Poftiţi la casă, zice doamna şi ne întinde petecul de hâr­tie.

Nu ne credem urechilor.

Întindem hârtiuţa şi banii româneşti, casiera ne dă o mulţime de bancnote pe care nu le numărăm, împreună cu jumătate din petecul de hârtie.

Nimeni nu ne împiedică să ieşim, nimeni nu ne strigă să aducem banii înapoi.

Punem între noi şi bancă o distanţă liniştitoare, apoi ne uităm pe bonul căpătat odată cu banii. Acolo scrie ne­gru pe alb că a fost schimbată suma le­gală unui grup de 42 (patruzeci şi doi) de turişti români.

Suntem beţi de bucurie.

Avem bani să ne plimbăm pe‑aici, şi chiar să ne mai cumpărăm câte ceva. Ceea ce facem pe loc, cu nesăbuinţa caracteristică ma­ri­lor bogătaşi.

Cumpărăm pentru Alex un briceag cu un număr inutil de lame şi de alte accesorii, la care jinduieşte în tăcere de multă vreme, şi pentru mine un aparat de fotografiat Prak­tika, înzestrat cu vestitele lentile de Jena, pentru a înlocui infamul aparat rusesc Smena cu care imortalizez în imagini năclăite evenimentele şi oamenii.

Urmează o perioadă fericită a vieţii noastre, în care jos­nicele griji materiale sunt suspendate, şi ne dăruim inte­gral preocupărilor nobile, legate de artă şi de frumu­seţile naturii. Alergăm neosteniţi prin muzee, facem turul oraşelor, ne certăm pe itinerare. Gera, Weimar, Erfurt, Eisenach, Leipzig, Halle, Magdeburg, Potsdam, Berlin, Dresda, nici un oraş nu ni se pare prea departe, de peste tot ne pare rău să plecăm, fiecare muzeu ni se pare cel mai important.

Bucata asta de Germanie ne face impresia unei vitri­ne strălucitoare. Este vitrina de expoziţie a lagărului so­cialist. Peste tot se găsesc de toate, viaţa pare uşoară aici. Dacă faci abstrac­ţie de privirile închise ale oame­nilor, de ostaşii so­vie­tici eliberatori mişunând fuduli peste tot, de blocurile muncitoreşti mizere şi afumate din periferiile oraşelor, de monumentele istorice ale Dresdei care stau cu uşile şi feres­trele bătute în cuie, gata să se dărâme...

După ce trece astfel o săptămână, înţelegem că ne ră­mâne prea puţin timp pentru ambiţioasele noastre planuri de călătorie şi, cu inima frântă, ne hotărâm să plecăm mai departe.

Începem să ne simţim în criză de timp.

Rămânem totuşi o zi la Praga, petrecându‑ne vremea în oraşul vechi şi prin Hrad şi muzeele lui.

Vedem suficient din oraş ca să ne dăm seama că nici cehii nu o duc aşa de rău ca noi. Dar nici nu sunt scutiţi de avatarurile fericitei noastre orânduiri.

Pe Vaklavske Nameste, un fel de Champs Elysées pra­­­­­ghez, trec încet, din zece în zece minute, maşini mobi­late fiecare cu câte patru miliţieni. Cei patru oameni în uniformă nu schiţează nici un gest, pur şi simplu stau pe scaunele lor şi privesc inexpresiv mulţimea.

Strada e plină de lume. Cehoaice bătrâne, cu bluze scro­­bite, stau pe bănci şi conversează în şoaptă, lingând îngheţată din cornete. Tineri preocupaţi se grăbesc în­coace şi încolo, grupuri de turişti îşi taie drum printre localnici, întrebând de monumente. Domni la vârsta ra­ţiu­nii îşi cară cu demnitate burţile care amintesc că berea cehească e cea mai bună din lume.

Un individ de vreo şaizeci de ani şi‑a suflecat maioul ponosit, lăsând vederii un pântece respectabil, ce se re­var­să bălăngănind pe deasupra curelei pantalonilor.

Se plimbă pe trotuar, se bate pe burdihan, iscând ples­­nete sonore, şi strigă ceva.

Ne apropiem şi tragem cu urechea. Gesturile şi baga­jul comun de cuvinte ne ajută să înţelegem ce comunică universului: „Burta asta e‑a mea! Burta asta nu mi‑a dat‑o comunismul! Singur mi‑am făcut‑o!”

Oamenii trec pe lângă el fără reacţie. Dacă te uiţi bine, parcă totuşi au pe chip o mică lumină...

hic sunt leones

Am mai sta, dar Europa ne cheamă.

Dintr‑o dată, avem sentimentul că prima etapă a călă­toriei noastre s‑a încheiat şi că, după această perioadă, să zicem aşa de acomodare, e timpul să ne aruncăm în apele adânci ale Vestului.

În timp ce gonim pe şosele, către Bratislava, după care urmează tărâmul misterios al Vienei, ne gândim în tăcere la necunoscutul care ne aşteaptă. Până acum, într‑un fel, n‑am părăsit terenul pe care ne simţim acasă, locurile în care cunoaştem regulile de bază.

În ţările prin care am trecut funcţionează aceleaşi con­semne, singura diferenţă stă în nuanţa şi gradul de in­ten­sitate cu care sunt aplicate legile comune: legea tero­rii, al cărei corolar e legea supravieţuirii prin supunere, prin tasare, al cărei corolar e legea ipocriziei şi minciu­nii; legea promovării pe criterii politice, al cărei corolar e legea incapacităţii cadrelor şi a ineficienţei muncii, al cărei corolar e legea mizeriei generale, al cărei corolar e legea hoţiei şi a corupţiei... Cu legile astea ne‑am învăţat şi ne descurcăm. Ştim, mai mult sau mai puţin, cum să le conturnăm, cum să le atenuăm efectele, practic, cum să le gerăm.

Dar dincolo? În miticul capitalism, unde domnesc li­bertatea şi respectul faţă de individ? (Suntem convinşi de adevărul acestui lucru, cu toate că – şi mai mult, pen­tru că – ni se repetă de când ne ştim placa despre crudele realităţi ale relaţiilor sociale bazate pe supremaţia banu­lui.) Unde belşugul general bazat pe eficienţa muncii dă tuturor posibilitatea unui trai decent?

Dincolo! Oare ce vom găsi? Cum vom fi priviţi?

Dintr‑un cotlon al minţii, în care nu ştiam că s‑a păs­trat ascunsă ca o gânganie urâtă, neagră, pitită sub o pia­tră, apare figura profesoarei de istorie de la liceu. Îi revăd într‑o clipă rânjetul acru şi îi aud vocea stri­dentă poves­tindu‑ne că în capitalism omul şi‑a pierdut ome­nia, că „acolo”, chiar dacă mori pe stradă, nimeni n‑o să‑ţi dea un pahar cu apă.

Scutur din cap, hotărâtă să nu mor pe stradă şi să nu cer nimănui un pahar de apă.

Spre seară, trecem ca fulgerul prin Bratislava, arun­când o singură privire castelului care domină oraşul.

Fără să mai amânăm momentul, ne prezentăm la vamă.

Deşi ne aşteptam la trăiri mai festive, ceva cam ca botezul neofiţilor la prima trecere peste linia ecuatorului, trecerea graniţei dintre comunism şi capitalism se pro­du­ce fără mare solemnitate şi, curând, ne trezim că suntem deja în drum spre Viena.

După vreo zece kilometri, cei care trec în goana ma­şi­nilor pe şosea au prilejul să asiste la o scenă mai rar întâlnită ziua pe drumurile publice: o Dacie înmatriculată în România, apariţie insolită prin locurile acestea, trage pe dreapta, şi persoana de gen feminin de la volan se re­pe­de avidă asupra pantalonilor însoţitorului ei.

Sub rafalele de priviri curioase şi uimite ale automo­biliştilor, îmi fac de lucru la centura susnumiţilor nădragi, mânuind cu abilitate o forfecuţă de unghii.

Foarte repede scot din ascunziş nădejdea zilelor noas­­­tre în vestul sălbatic, briliantul de trei carate destinat unei ultime vânzări fericite în străinătate.

Pietricica strălucitoare îşi ia locul în cutiuţa de medi­ca­mente căptuşită cu vată, pregătită de‑acasă, iar noi, re­vi­goraţi de speranţă, ne reluăm drumul spre marele oraş. Nu pentru multă vreme, pentru că am ajuns deja lân­gă Viena, afară se întunecă şi ora la care bijutierii şi‑au în­chis magazinele a trecut demult.

E limpede că, obosiţi şi neliniştiţi cum suntem, nu avem ce căuta noaptea pe străzi neştiute.

Nici nu putem depăşi oraşul, ca apoi să fim obligaţi să ne întoarcem în căutarea bijutierilor binecuvântaţi, dor­nici să ne scape de griji şi de piatra preţioasă văduvită de inelul ei.

Trebuie să ne căutăm un loc de dormit. Dar unde? Suntem într‑un loc despre care nu ştim nimic, o pată albă pe hartă.

„Hic sunt leones”, spune Alex şi zâmbeşte fără chef.

Ne simţim fragili, expuşi, nepricepuţi, inadaptaţi. Nu avem idee încotro să o luăm.

Până acum nu am întâlnit campinguri. De altfel, nici nu ne putem permite să cheltuim, pen­tru dormit, din pre­ţioşii dolari încă intacţi. Sunt bani albi pentru zile negre. Pentru benzină. Pentru muzee. Nu pen­tru ceea ce putem avea pe gratis.

Luăm hotărârea eroică să nu mai înaintăm nici un metru, ci să oprim chiar aici, pe marginea drumului, şi să ne culcăm la adăpostul întu­nericului. Nici măcar nu ne trece prin minte să căutăm un locşor mai ferit. Aplecăm spătarele scaunelor, ne întindem, îmbrăcaţi cum suntem, şi ne acoperim cu păturile.

Ce noapte!

Prima noastră noapte în „Vest”.

Suntem la distanţă de o jumătate de metru de fâşia de asfalt. Pe lângă noi zvâcnesc în viteză, din minut în mi­nut, camioane uriaşe. Suflul trecerii lor dă neîncetate brân­­ciuri vajnicei noastre Dacii, care se balansează rit­mic, ore de‑a rândul, ca barca pe valuri.

Aţipesc din timp în timp şi visez mereu că sunt pri­zonieră într‑un sac spânzurat de cârligul unei macarale ne­închipuit de mari, în bătaia vântului. Crivăţul pălmu­ieş­te cu duşmănie sacul, rosto­golindu‑l încoace şi încolo printre norii îngheţaţi.

Ne trezim în zori, mai obosiţi decât la culcare.

Avem chipuri cenuşii, mototolite. Ca şi hainele. Sun­tem ţepeni, umblăm ca nişte clovni, membrele ni se miş­că aiurea.

Ne spălăm pe dinţi lângă maşină, cu apa dintr‑o stic­lă, şi ne facem o cafea rece, cu nescafé.

Parcă am mai prins ceva curaj. E timpul să pornim la asaltul capitalismului atotbiruitor, şi să‑l învingem cu pro­pri­ile sale arme, hotărârea şi stăruinţa.

Ne ghidăm după semne şi ajungem în centrul ora­şu­lui. Lăsăm maşina pe unul din Ring‑uri şi o luăm aposto­leşte spre străduţele cu magazine.

Viena ni se pare un oraş fermecător, liniştit şi bogat. O neverosimilă atmosferă retro. Parcă ne‑am urcat într‑o maşină a timpului şi ne‑am întors la începutul secolului al douăzecilea. Pe trotuare mărşăluiesc batalioane de doam­ne distin­se, cu bluze de mătase naturală şi cu şiraguri de perle. Şu­voaie de cucoane, semănând între ele de parcă ar fi suro­ri, se scurg din magazin în magazin, umplu cafenelele şi cofetăriile, se risipesc agale pe alei în gră­dini frumoase, pline de flori.

Peste tot miroase a cafea Julius Meinl, a tort de cio­co­lată şi a patiserie caldă.

Refuzăm să ne lăsăm distraşi de la scopul nostru prin­­ci­pal. Pronia ne aduce pe Kärtner Strasse, stradă co­mer­cială şi pietonală, mărginită de magazine de lux.

În mijloc, printre nenumăraţii cască‑gură, câţiva bă­ieţi cu chipuri mândre de incaşi, îmbrăcaţi ca pe vârfurile Anzi­lor, cântă cu foc muzică sud‑ame­ricană, ţinând în mâi­ni tot soiul de instrumente ciudate. Cântă nemaipo­menit, ca nişte adevăraţi profesionişti. Toată lumea arun­că bancnote şi monezi în cutia de carton aşezată la pi­cioarele lor.

Toată lumea în afară de noi.

Noi nu ne putem permite să cheltuim nici un ban. Mai ales pentru ceea ce putem avea pe gratis. Ascultăm puţin şi trecem mai departe.

În jurul nostru, vitrine mici şi luxoase, pline cu biju­terii, strălucesc una lângă alta.

Ne luăm inima în dinţi şi intrăm într‑un magazin.

În fund, la un birou franţuzesc, vechi de două sute de ani, împodobit cu bronzuri lucitoare şi cu intarsii, stă un domn subţirel de vârstă mijlocie, turnat într‑un costum bleumarin, bine călcat. O duduie, îmbrăcată în bluza de mătase naturală şi cu perlele de rigoare, pluteşte diafan în jur, ştergând graţios praful cu un pămătuf colorat de pene.

Domnul se ridică amabil şi ne pofteşte să luăm loc pe scaunele din faţa lui. Are un surâs atât de radios, încât aproa­pe că nu‑ţi poţi da seama dacă e comercial sau sin­cer. Poate‑şi închipuie că suntem nişte originali milionari americani, cărora le place să umble în blue jeans mototo­liţi şi să cumpere bijuterii scumpe cu kilogramul. Dacă îşi imaginează asta, curând va fi nevoit să revină pe pământ.

Dar zâmbetul bijutierului nu dispare atunci când Alex îi expune, în nemţeasca lui literară şi amuzantă, sco­pul vizitei noastre.

Scot cutiuţa de medicamente şi scutur briliantul pe birou.

Omul îl examinează cu atenţie, apoi îl pune la loc în cutia lui.

Are o expresie de regret. Rosteşte câteva cuvinte, prin­­tre care aud unul care sună „altşlif” sau cam aşa ceva. Suficient ca să înţeleg că tăietura de modă veche a pietrei nu‑l interesează.

Apoi îl întreabă pe Alex dacă piatra nu a fost nicio­dată montată.

A fost, dar am scos‑o noi din vechiul inel. Am crezut că astfel se va vinde poate mai bine.

—Nu, dimpotrivă, în inelul ei s‑ar fi vândut mai uşor.

Îmi aduc aminte seara plină de iluzii şi de promisiuni de viitor, când am scos cu forfecuţa briliantul din inel. Să mori de râs, nu altceva.

—Români? ne întreabă bijutierul.

—Da.

Ciudat cum a ghicit.

—Aţi venit cu avionul? se interesează el, cu o lucire de curiozitate în ochi.

—Nu, suntem cu maşina. De ce?

—Am crezut că sunteţi dintre cei care au venit cu avionul.

Şi, văzând nedumerirea noastră, austriacul ne poves­teş­te că în zori a ajuns aici un mic avion din acelea care se întrebuinţează în agricultură, pentru stropit culturile. Venise tocmai din România, zburând toată noaptea la ra­sul solului, ca să nu fie detectat de radare, şi era plin până la refuz cu oameni, între care o mulţime de copii.

Elegantul vienez ne spune toate lucrurile acestea, stând surâzător în faţa noastră la biroul lui vechi fran­ţuzesc, scump, îmbrăcat în costumul lui scump, înconju­rat de scumpeturile din vitrine şi de atenţia parfumată a duduii în mătase şi perle, o fată cât se poate de scumpă.

Pare uimit.

Rămâne tăcut o clipă, parcă îşi acordă un răgaz pentru examinarea unei idei profunde.

Apoi, pe buzele lui răsare o perlă, neaşteptată chiar şi din partea unui bijutier:

—Nu înţeleg de ce au ţinut să vină aici. La noi e stat socia­list, ca şi la voi.

Un zâmbet ermetic luminează chipurile noastre cenu­şii de oboseală. Nu ne deranjăm să‑i explicăm diferenţa dintre socialismul austriac şi cel românesc. Ne pare bine că românii au reuşit să ajungă aici. Să le dea Dumnezeu noroc. Nu, n‑am venit cu avionul acela.

Deşi foamea lui de senzaţional a rămas nesa­tisfăcută, ca şi nevoia noastră de certitudine a zilei de mâine, ne luăm rămas‑bun prieteneşte de la bijutierul vienez.

Mai intrăm în două magazine de bijuterii. Răs­punsul este acelaşi.

Încet, înţelegem. Se poate bănui că o piatră pre­ţioasă scoasă din montura ei a fost furată.

Nu ne cunoaşte nimeni. Nimeni nu poate spune dacă suntem sau nu oameni cinstiţi. Probabil că nici felul în care arătăm, după noaptea dormită pe marginea drumului, nu inspiră mare încredere. E clar că n‑avem figuri de pro­prietari de briliante.

Ne resemnăm.

Veşnicul tovarăş al zilelor noastre, fatalismul de Dâm­boviţa, îşi arată iarăşi faţa. Vedem noi mai pe urmă ce facem.

Pentru moment, schimbăm bani pentru bilete şi ne ducem la Kunsthistorisches Museum. Cele câteva ore pe­tre­cute acolo ne despăgubesc de toate necazurile.

Apoi tragem o fugă până la catedrala Sf. Stefan.

Un afiş pe uşa Catedralei anunţă doritorii că la ora şapte va avea loc aici un concert de muzică sacră, cu lucrări de Mozart şi Bach.

Intrarea liberă.

Intrarea liberă!

Există Dumnezeu! Ziua a început oribil, dar are toate şansele să se termine în glorie.

Ne mai plimbăm puţin prin oraş şi, la ora anunţată, ne înfiinţăm nerăbdători la uşa lăcaşului.

Timp de două ore, îngerii cântăreţi îşi fac simţită pre­zenţa, înălţând glasuri cereşti alături de solişti, cor şi de mica orchestră.

În sfârşit, un moment de răgaz, în care ne sim­ţim şi noi oameni!

După concert, constatăm că promisiunea afi­şului se adevereşte numai pe jumătate. Intrarea a fost liberă, dar ieşirea nu este!

O armată de cucoane bătrâne şi obstinate şi de moş­negi tenaci ca teniile se abate asupra asistenţei, înarmată cu zâmbete oţelite şi cu coşuleţe căptuşite cu dantelă.

Băştinaşii, doamne şi domni în haine adecvate locu­lui şi momentului, par a fi la curent cu per­versul obicei al chetei. Îşi depun cu resemnare şi modestie obolul, con­cre­tizat în bancnote pe care sunt înscrise valori inaccesi­bile turistului român.

Vajnica armată moşnegească ne ameninţă cu o miş­care de învăluire, a cărei strategie denotă geniu şi înde­lungă expe­rienţă.

Adrenalina ni se revarsă în sânge.

Oamenii ăştia nu ştiu cu cine au de‑a face, nu cunosc capacitatea de supravieţuire a bucureş­teanului!

Descriem prin mulţime trasee în zigzag, exact ca niş­te vulpi fugărite de o haită de câini. Ne strecurăm printre stra­ne, alunecăm fluid prin spatele domnilor înalţi, ne pi­tu­­lăm pe după doamne grase şi inocente, ne apropiem încet dar sigur de ieşire, evitând inspirat capcanele şi ob­staco­lele, trecând razant pe lângă coşuleţele cu guri căs­cate, avide.

În cele din urmă, ţâşnim afară, transpiraţi şi cu ave­rile intacte.

S‑a dovedit încă o dată că cetăţeanul din Est e mai bine pregătit pentru viaţă decât firavul său concurent din Vest!