Episodul XX

arcul de triumf al armatei bavareze

Am vrea să vedem două persoane la München. Una din interes, una din dragoste.

Cine zice interes zice bani. Într‑adevăr, de bani e vor­ba. Cu un an înainte, venise să ne vadă în Bucureşti un domn Nanu, necunoscut nouă, un român care trăia în Germania şi era în vizită în patrie. Fusese trimis cu un mic comision de un prieten comun.

Era un domn şcolit, politicos şi zâmbitor, aşa că mă bucurasem să stau de vorbă cu el. În timpul conversaţiei, ieşise la iveală că are în Bucureşti o mătuşă bătrână, că­reia ar fi vrut să‑i asigure lunar o mică sumă ca să‑i supli­menteze jalnica pensie, dar că nu găsise pe nimeni doritor să‑şi ia această responsabilitate.

Cum se dovedise că mătuşa respectivă locuieşte apro­­a­pe de noi, mă oferisem să fac livrarea lunară, cu aran­­­jamentul ca, dacă voi ajunge vreodată în Germania, nepotul să‑mi returneze sumele în mărci. Pe parcurs, con­sta­tasem că mătuşa era o fermecătoare doamnă bătrână, ale cărei amintiri pline de haz şi vorbe de duh mă distrau mai presus de orice închipuire, aşa că mă duceam la ea mult mai des decât îmi luasem obligaţia, din pură plăcere. Până la urmă am îndrăgit‑o ca pe o mătuşă personală, dar asta e altă poveste...

O cunoscusem şi pe soţia domnului respectiv, o făp­tură veselă, marcată de un soi rar întâlnit de tinereţe clo­co­ti­toare, care o făcea infinit de simpatică.

Pe scurt, venise clipa când, miraculos, ajunsesem în Ger­mania. Îi telefonasem domnului Nanu şi‑i anunţasem vizita noas­tră. Rămăsese stabilit să‑i dăm de ştire când vom ajun­ge în oraş.

Persoana pe care vrem s‑o vedem din dragoste e pro­fesorul meu din facultate.

Ţin imens la el. Îl admir pentru ştiinţa lui, pentru fe­lul lipsit de ostentaţie în care le dezvăluie elevilor lumea în care a ajuns după o viaţă de strădanii, pentru bunătatea cu care m‑a ajutat întotdeauna. Ţin la doamna lui, o fe­meie harnică şi zâmbitoare, zeiţa tutelară a turnului lui de ivo­riu, şi la băiatul lor, un copil de bătrâneţe, pe care îl răsfaţă amândoi în cel mai revoltător mod.

E şi motivul pentru care profesorul se află acum într‑un cămin de azilanţi din Germania şi nu la masa de lucru din modestul lui apartament din Bucureşti. Băiatul ţine morţiş să plece din ţară, şi asta nu se poate în mod oficial. Profesorul n‑a avut altă soluţie decât să dezerteze dintr‑o delegaţie ştiinţifică şi să ceară azil politic în spe­ran­ţa că, sub presiunea străinătăţii, autorităţile româneşti vor permite familiei lui să‑l urmeze.

Acestea sunt cele două vizite pe care le avem de fă­cut la München.

Dar până acolo mai e cale lungă. Pe drumul spre ca­pi­tala Bavariei se află nişte cate­drale pe care nu se poate să nu le vedem.

Întâi Ulm. Intrăm în oraş şi nimerim ca prin farmec chiar acolo unde vroiam să ajungem.

Catedrala se înalţă măreţ în mijlocul unui scuar plin de tufişuri care, la o examinare mai atentă, se dovedesc a fi aluni.

Plini de alune coapte.

Bucurie mare. Mă strecor sub unul dintre tufişuri şi zgâlţâi de o creangă. Începe să plouă cu alune.

Exemplul rău, pernicios ca toate exemplele rele, îi în­deam­nă pe câţiva băieţei care se joacă pe‑acolo să‑şi uite condiţia de copii germani disciplinaţi şi oneşti şi să se adune în grabă sub alun, unde încep să zgâlţâie şi ei de crengi cu tot entuziasmul.

Spargem cu toţii alune în dinţi şi ne îndesăm altele în buzunare, în timp ce Alex ne contemplă cu o mutră ultra­gia­tă, care parcă spune: „Nu te cunosc. Nu vreau să te mai cu­nosc!” Când încerc să‑i ofer o parte din pradă, se uită urât la mine şi clatină virtuos din cap.

Dezgustul lui nu mai cunoaşte margini atunci când un neamţ bătrân şi nebă­nuitor, înşelat de siguranţa cu ca­re procedez la re­coltare şi închipuindu‑şi pesemne că sunt pro­prietăreasa de drept a alunilor şi a fructelor lor (alt­fel cum aş fi în­drăznit?), strânge câteva alune care să­ri­seră pe alee şi mi le înmâ­nează cu un zâmbet respec­tuos, înso­ţit de o mică plecă­ciune.

După ce ne săturăm, eu de alune şi de stil gotic, iar Alex de stil gotic fără alune, demarăm spre Augsburg.

Aici avem parte amândoi de gotic fără alune.

Apoi ne dăm seama că timpul a trecut pe nesimţite. Cele câteva sute de kilometri pe şosea şi alergatul prin catedrale au durat, nu glumă. Se înserează. Nu mai pu­tem ajunge la München în timp util ca să facem o vizi­tă familiei Nanu la o oră decentă. Va trebui să căutăm un loc discret unde să dormim. Iar până atunci să‑i anunţăm că nu putem veni decât mâine.

Ne oprim într‑o parcare şi găsim un telefon.

Regretăm, suntem încă departe de München, nu mai putem ajunge astă seară.

Dar unde suntem?

Abia am ieşit din Augsburg.

Mare lucru, în câteva ore putem ajunge.

Nu, nu, mai bine ne oprim unde suntem, la München n‑avem unde înnopta.

Cum n‑avem unde, la ei!

Cum adică?

Foarte bine, când ajungem la München le dăm un te­lefon, ei vin să ne ia de‑acolo de unde suntem, şi bine­înţeles că dormim la ei.

Dar o să ajungem foarte târziu, nu se poate.

Ba da, ba da, să le dăm numai telefon când suntem în oraş...

Suntem uluiţi.

Îi cunoaştem foarte puţin, abia i‑am văzut o dată sau de două ori. N‑am îndrăzni să cădem în felul ăsta nici măcar pe capul unor prieteni foarte apropiaţi.

Mai mult, de când călătorim în străinătate, am avut prilejul să constatăm de numeroase ori că, excepţie fă­când vechii prieteni, românii emigraţi sunt prea puţin primitori şi mai degrabă suspicioşi faţă de conaţionalii lor. Îi înţeleg. Toată lumea e la curent cu poveştile (în mare parte adevărate) despre emisarii Securităţii veniţi în Vest cu misiuni precise şi adeseori deghizaţi în disidenţi. E prima oară când suntem întâmpinaţi cu asemenea gen­tileţe de nişte străini.

În sfârşit, să încercăm să ajungem şi să vedem pe urmă ce se mai întâmplă.

Dar, oricât mă străduiesc, Rosinanta noastră nu poate mer­­­ge ca un avion, aşa că până ajungem la München se face aproape ora unu noaptea.

Nu avem planul oraşului, habar n‑avem încotro mer­­­gem. Stră­batem o stradă lungă şi nimerim într‑o piaţă, cu un arc de triumf în mijloc.

Găsesc un loc de parcare şi mă duc până la monu­ment, să văd ce scrie pe el. Mă întorc la Alex şi‑i comu­nic că măreţul arc e ridicat întru celebrarea actelor de bra­vură ale armatei bavareze.

Alex e obosit. Când e obosit, e răutăcios.

—Ha, zice el posomorât, armata bavareză care n‑a avut niciodată vreo victorie...

Mă abţin să mă pronunţ.

Avem o dilemă: să le dăm telefon sau nu?

E o oră imposibilă. Dar, pe de altă parte, dacă stau treji şi aşteaptă?

Până la urmă, ne hotărâm. Intru într‑unul din barurile din piaţă, vâr câteva monede în telefonul public şi formez numărul.

—Da, răspunde vioi vocea domnului Nanu, unde sunteţi?

Îi povestesc despre arcul de triumf.

—Aha, spune el, staţi acolo, venim să vă luăm.

Şi, într‑adevăr, în jumătate de oră apare în piaţă un Mer­ce­des roşu falnic, ca o corabie cu toate pânzele sus, iar la geamul din dreapta zâmbeşte chipul doamnei Nanu. Un braţ iese pe fereas­tră şi ne face semn să‑i urmăm.

Ne ţinem după ei până acasă, un apartament frumos într‑un cartier înverzit.

Acolo ne aşteaptă o masă cu sumedenie de lucruri bu­ne şi un pat confortabil, în camera fiicei lor plecate la studii.

Apoi particip la un eveniment absolut neaşteptat: în nu mai mult de o oră, cei doi soţi Nanu se transformă din nişte vagi cunoştinţe în prieteni buni. Discutăm fără reticenţe şi înţelegem imediat că avem aceleaşi păreri despre viaţă, despre oameni şi mai ales despre politică. Adică despre minunata orânduire comunistă de care au fugit mân­când pământul. Domnul şi doamna Nanu devin re­pede Mihai şi Roxana şi, fără întârziere, ne spun şi ei pe numele de botez.

Stăm de vorbă până aproape de dimineaţa şi uităm com­plet că, spre deosebire de noi, cei doi Nanu nu sunt în va­canţă. Ne încearcă o jenă arzătoare când aflăm că Ro­xa­na trebuie să se scoale dimineaţa la ora şase, adică peste două ore.

Ne simţim atât de bine veniţi, încât hotărâm să rămâ­nem aici două nopţi, adică exact timpul pe care‑l mai avem disponibil. Vrem să vedem cât mai mult din oraş, în special pinacotecile.

Înainte de culcare, Mihai trece la afaceri. Întâi de toa­te, îmi dă mărcile corespunzătoare leilor înmânaţi timp de un an mă­tuşii lui.

Cu ocazia asta facem şi noi o evaluare a finanţelor noastre. Cele mai negre previziuni se îndeplinesc. Din banii căpă­taţi pe răposatul briliant nu mai avem decât niscaiva mărun­ţiş. O lună la Paris costă, chiar dacă nu plăteşti ni­mic pentru hotel.

De bine de rău, cu ce am primit de la ei, o să ne des­curcăm până acasă.

Dar Mihai are alte idei. Ne dă de ştire că e prieten cu un redactor al unui post de radio care emite în limba ro­mână şi că postul respectiv e dispus să plătească pentru un scurt articol despre starea mănăstirilor din România.

Apreciem delicateţea ofertei.

Pe de altă parte, deşi am fost de curând pe la mănăs­tirile din Bucovina şi din Oltenia, ne‑au interesat în primul rând arhitectura şi pictura monumentelor, deci nu considerăm că am fi apţi să scriem un articol care să dea o idee de ansamblu asupra subiectului.

Îl avertizăm pe Mihai despre acest inconvenient.

Nu‑i nimic, n‑avem decât să scriem despre ce ne adu­cem aminte.

În aceeaşi noapte – de fapt dimineaţa devreme – înşi­răm de‑a valma pe câteva pagini tot ce ne trece prin cap des­pre mănăstiri: istoric, detalii de arhitectură, stare de conservare... Lăsăm rodul muncii noastre pe masa din su­fra­gerie şi ne culcăm cu conştiinţa datoriei înde­plinite.

Ne trezim târziu dimineaţa. Gazdele noastre au plecat de mult la treburile lor. Hârtiile scrise de noi au dispărut de pe masă.

Luăm un mic dejun sănătos din proviziile pe care le găsim în frigider şi plecăm să descoperim oraşul. Am hotărât că vom trece să‑l vedem pe profesor în ziua ple­cării. Mihai ne‑a dat harta oraşului şi ne‑a arătat cum să ajungem la căminul de azilanţi în care locuieşte.

Ne plimbăm toată ziua prin München. Pinacoteca ve­che e fabuloasă. Ca şi cea nouă. Oraşul e bogat, liniştit, plin de flori. Într‑un fel, ne aduce aminte de Viena.

Ne întoarcem „acasă” spre seară şi o găsim pe Roxa­na în bucătărie, lucrând de zor. Nu mă lasă s‑o ajut, aşa că n‑am de făcut altceva decât să mă uit la ea: în viaţa mea n‑am văzut pe cineva care să fie în stare să pregă­tească o masă atât de spectaculoasă într‑un timp atât de scurt.

După asta, stăm din nou de vorbă până târziu.

Mihai ne dă două sute de mărci, plata muncii noastre de noaptea trecută.

Toate neliniştile noastre dispar: avem destui bani ca să ajungem acasă şi ca să ne mai şi rămână.

Ne luăm rămas bun la culcare. Ei vor pleca iarăşi de­vreme dimineaţa, înainte să ne trezim. N‑avem decât să tragem uşa după noi când plecăm.

Ne despărţim cu greu de singurii oameni din lume care ne‑au acordat cu generozitate prietenia lor, fără să ne cunoască.

În dimineaţa următoare, ne cărăm bagajele la maşină, lăsăm cheile casei pe masă şi tragem uşa după noi, aşa cum am fost rugaţi.