Episodul XXIII

welcome to Romania

Parcă simţind apropierea grajdului, viteaza Rosinantă goneşte viforos către frontieră.

Vedem de departe coada. Se întinde din vama româ­nească până în cea ungu­rească, traversând fâşia nimănui, dintre ele. Brusc, intrăm în pielea de‑acasă. Ca nişte şerpi, lepă­dăm pieile de călători prin Europa şi le regăsim pe cele vechi, de cetăţeni ai unei ţări în care cozile sunt o constantă a vieţii de zi cu zi.

Unde dacă vrei să cumperi douăzeci de litri de ben­zi­nă trebuie să faci apel la prietenul unui prieten.

Unde într‑o duminică circulă numai maşinile cu nu­măr cu soţ, iar în următoarea numai cele cu număr fără soţ. Etc. etc.

Ne repezim să ne aşezăm la rând. Apoi aşteptăm cu răb­dare. Mult.

Ce fac oare atâta timp acolo, în faţă?

Înaintea noastră e un automobil al unui italian. Din el izvorăsc valuri de muzică săltăreaţă. Portiera e deschisă, din interior atârnă nişte picioare care tresaltă în pantofi, în ritmul muzicii.

Prin celelalte maşini, oamenii îşi fac de lucru ca să‑şi înşele plictiseala. Unii şi‑au desfăcut pacheţele cu mân­care, alţii citesc, alţii au ieşit şi stau de vorbă, câţiva au a­ţipit. În mare, arată ca o turmă de oiţe înşirate disciplinat la uşa abato­rului.

Mă plimb de‑a lungul cozii. Bariera postului de fron­tieră unguresc e ridicată. Trec şi nu mă întreabă nimeni unde mă duc.

Merg încet către postul românesc. Nu mişcă nimic.

Timpul se dilată. Mi se pare că merg de‑o veşnicie.

În zare, pe clădirea pricăjită a vămii, un afiş zbiară cu litere mari, roşii: Welcome to Romania. Ca un simbol al ospitalităţii, un miliţian stă sub afiş, cu picioarele de­păr­tate şi cu mâinile în şolduri, supraveghind mişcarea. Care mişcare? De îndată ce văd „organul”, simt că mi se con­tractă muş­chii cefei. Bag capul între umeri.

În sfârşit, ajung la capătul şirului de maşini. O tova­răşă vameş controlează cu vigilenţă pasagerii şi bunurile dintr‑un Renault lucios, cu număr de Bucureşti.

Tovarăşa e o lupoaică matură, îmbrăcată în uniformă. Cu amendamente. Pantofi negri cu tocuri foarte înalte. Gambe lungi, nervoase, strălucind în ciorapi fini, bine întinşi. Fusta cenuşie de uniformă e strâmtă, întinsă pe coapse ca o a doua piele. Ochii transparenţi, aurii, au pri­vi­rea uşor sticloasă şi veşnic hămesită a speciei ei. Pentru moment, sunt adânciţi în paginile colorate ale unui Paris Match. Din când în când, fulgeră de sub sprâncenele dese către cei doi ocupanţi ai automobilului.

Nefericiţii o contemplă ca doi şoricei hipnotizaţi de o cobră. Ca nişte oiţe nevinovate. Vizibil întorşi dintr‑o vizită la rude înstărite: au haine de piele, elegante, pantofi noi. Bagajul lor zace pe două din mesele‑paralelipiped de beton de pe margine. Geamantane noi, genţi mari de vo­iaj şi nenumărate pachete şi pacheţele, toate desfăcute.

Tovarăşa întoarce tacticos foaie după foaie. Îşi face da­toria. Trebuie să controleze cu atenţie. Cine ştie ce otravă capitalistă vor să introducă aceşti pricopsiţi în minunata noastră ţară? Teancul de re­viste e mare. Dacă se uită în toate, riscăm să stăm aici o săptămână.

Un grănicer vine în fugă dinspre vama maghiară. Se uită cu înţeles, dar şi cu o ciudată frică la amatoarea de cul­tură scrisă şi îi comunică rânjind strâmb:

—Aţi auzit? Unul din călătorii din coadă a făcut pe el. S‑a întors în vamă la unguri cu pantalonii în vine.

Pe chipul prelung şi sever nu tresare nici un muşchi. Fe­meia ridică uşor din umeri şi continuă să răsfoiască im­per­turbabilă revista.

Oiţele behăiesc sfios.

Mă întorc încetişor către locul nostru din coadă. Ma­şina‑magazin se vede de departe, ca un munte ţuguiat prin­tre acoperişurile plate ale celorlalte automobile. Sfin­te Doamne! Ce clipe de neuitat o să petreacă lupoaica moralistă scotocind prin heteroclitul nostru calabalâc!

Avansăm cu viteză de melc. Timpul trece. Încet, dar sigur. Trec orele. Deodată, ritmul se înteţeşte. Nu mai sca­pă din vamă numai două, trei maşini pe oră.

Probabil că s‑a schimbat tura.

Aşa e.

Când, după ore lungi de aşteptare, ajungem în sfârşit la punctul de control, lupoaica nu mai este. Probabil că s‑a retras în vizuina ei. Avem noroc. S‑a schimbat tura.

Un vameş tânăr, cu mutră jovială, se îndreaptă către noi. La vederea maşinii cămilitice, se opreşte trăsnit.

—Ce e asta?

Arată cu degetul portbagajul de pe acoperiş.

—Aragaz de voiaj, roată de rezervă, geamantan cu haine vechi, canistră, săpunuri, dulciuri, făină, zahăr, ulei, cosmetice, enumăr eu, cu o sinceritate exemplară.

—Canistra e plină? se interesează jumele, căscând a leha­mite.

—Am vrea noi!

—Dar vreun video nu aveţi printre pachetele acelea?

—Nuuuu.

Hait! Poate ne pune să desfacem tot, ca să se con­vingă.

Vameşul vâră capul în cabină. Pe scaunele din spate, mal­dărul se înalţă până la nivelul geamurilor.

—Nici aici?

—Nici aici.

Nici măcar nu ştiu ce‑o fi prin toate pachetele pe care le cărăm. Ca în jocul din copilărie: Duce măgarul, nu ştie ce duce...

—Scoateţi tot din maşină.

De ce te temi, de aia nu scapi.

Cu resemnare, începem să scoatem. Vameşul se uită gânditor la noi. Ne lasă să extragem din maldăr vreo zece pungi şi pachete. Le punem pe paralelipipedul de beton.

Tânărul se apropie şi îşi vâră mâinile într‑o pungă mai umflată.

—Ce‑aveţi aici?

Ghinionul lui! Sunt rufele murdare pe care ni le‑a dat Petru să i le cărăm acasă.

—Rufe murdare, zic, cu o jubilaţiune perfect disimu­lată.

Vameşul sare ars.

—De ce nu mi‑aţi spus? zbiară el, trăgându‑şi cu grăbire mâinile din sacoşă. —Băgaţi tot la loc! Plecaţi!

Nu ştim cum să‑i facem pe plac mai repede.

În două minute, gustăm din nou din plăcerile vieţii pe drum. Nu contează că s‑ar putea să rămânem în pană de benzină. Tragem adânc în piept aerul tare al patriei.

Tare, într‑adevăr. Parcă am goni printr‑o imensă haz­na. Probabil s‑au pus îngrăşăminte pe câmp.

Zâmbesc.

—Bine că am ajuns acasă, în mizeria noastră!

Privirea lui Alex zăboveşte pe chipul meu.

—Dacă spui tu...

O benzinărie!

Fără benzină. Se aşteaptă cisterna. Poate după‑a­mia­ză, poate mâine.

Până la Oradea mai sunt doar câţiva kilometri.

Noroc avem: prietenul lui Paul e acasă.

De bucurie că şi‑a recuperat canistra, ne toarnă el per­­sonal benzina în rezervor.

Suntem mai liniştiţi. În două, trei sute de kilometri, găsim noi o benzinărie.

Suntem atât de liniştiţi încât, şaptezeci de kilometri mai departe, când vedem o benzinărie la care nu stau la coadă decât vreo douăzeci de maşini – o nimica toată – nu ne oprim să ne umplem rezervorul:

—E coadă, îi explic cu inconştienţă lui Alex. —Şi e pe stânga drumului. N‑am chef să‑ntorc. O să găsim alta.

Dar nu găsim.

Iar când găsim, e închisă sau nu are benzină.

Treptat, dar prea târziu, înţelegem crudul adevăr: nu vom putea ajun­ge acasă. Acum ne pare rău că am risipit ultimii bani în Un­ga­ria ca să cumpărăm dulciuri şi ţigări. Dacă am fi fost înţelepţi şi am fi cumpărat benzină cu ei, n‑am mai fi avut griji.

Acul indicatorului de la bord coboară vertiginos.

Lumina zilei, din aurie, virează către argint; se face seară. In alte împrejurări, am căsca gura cu mare entuziasm la măreţia asfinţitului, dar, pentru moment, sentimentele noastre cele mai fierbinţi sunt dedicate sincer problemei centrale a societăţii moderne: ameninţarea dispariţiei combustibililor fosili.

—E coadă, şi e pe stânga drumului, zice deodată Alex, cu reproş.

Citatul potrivit la timpul potrivit.

—Mea culpa, îi răspund, cu voce dulce şi plină de re­muşcări.

Scurtă tăcere, în timpul căreia Alex se încruntă gânditor, încovoiat sub povara durerilor lumii.

—Am o cunoştinţă în Reghin, mă anunţă el, scoţând deodată la iveală un zâmbet plin de speranţă.

—Cine?

—Un tip de pe la cooperaţie. Om cumsecade.

—Automobilist?

—Sigur. Altfel, de ce mi‑aş fi amintit de el?

Ce putem face? Reghin e aproape. O luăm într‑acolo.

Îl găsim pe simpaticul domn Gelu, potenţialul salva­tor, într‑unul din momentele grele ale existenţei sale. Coana Rica, inegalabilă soţie şi sufletul căminului, a fost inter­nată de urgenţă în spital, incomodată de o colică re­nală. După ce a calmat durerile pacientei, doctorul i‑a tri­mis ju­mă­tatea acasă, explicându‑i că n‑are de ce să ră­tă­cească pe coridoarele spitalului.

Ajuns la căminul conjugal văduvit de suflet, soţul frustrat găsise pe masa din bucătărie ultimul mesaj sfâşi­etor lăsat de devotata gospodină, concretizat într‑un coşu­leţ cu ciuperci, destinate mesei de seară. Pe care nu mai apucase să le mai pregătească.

Părăsit, înfometat, rătăcind pe cărările pustii ale în­sin­gurării umane, cooperatistul apelase la remediul ultim al celor mai iremediabile dureri: damigeana de palincă.

Sosirea unor călători aflaţi în nevoie nu poate fi decât o binevenită diversiune pentru o fiinţă aruncată în hăurile suferinţei. Mai mult decât atât, vederea unei femei – tra­di­ţio­nală făuritoare a unor opere culinare efemere dar, vai, atât de necesare – e o rază de lumină pentru disperat.

Se repede asupra noastră ca înecatul asupra singuru­lui pai la îndemână. Ne povesteşte înlăcrămat peripeţiile lui şi ale consoartei. Îi e foame. Îi e... nu, nu se poate spune că îi e sete. E singur. E un frate al lui Papagheno. „Nu tânjesc de fapt să cuceresc înţelepciunea. Sunt un om al naturii, mulţumit dacă doarme, mănâncă şi bea. Şi dacă s‑ar putea să‑mi găsesc şi o nevestică drăgălaşă...”

Pântecul lui dolofan, de bărbat răsfăţat de nevastă, dă mărturie că şi‑a găsit Papaghena.

Când prindem un moment de pauză în şuvoiul plân­gerilor lui, îi spunem de ce am venit.

Benzină? Nu are nici el.

Şi, de fapt, de ce avem nevoie imediat de benzină? Tre­buie neapărat să rămânem câteva zile la el. Uite, dom­niţa nu are decât să‑şi suflece mânecile, să cureţe ciu­per­cile, să facă o tocăniţă cu smântână, să prindă un pui din bătă­tură, să‑l taie, să‑l jumulească şi să‑l prăjească. Iar în tim­pul ăsta, bărbaţii, stăpânii universului, o să mai guste o pă­lincuţă, să‑şi facă poftă de mâncare.

Domniţa strâmbă din nas, domniţa a crescut la oraş, nu‑i surâde ideea să asasineze o vietate, să‑i smulgă cu săl­­băticie pe­ne­le, să o perpelească pe foc şi s‑o sfâşie în dinţi, ca în zorile umanităţii, şi nu numai că nu‑i surâde, dar îi poate chiar răpi apetitul pentru următoarele trei luni. Şi, la urma urmei, domniţa n‑are chef să se aşeze la cratiţă, domniţa vrea acasă!

Îndemnat de o ocheadă chiorâşă şi plină de semni­ficaţii, Alex subscrie cu fermitate.

Dezamăgire uriaşă. Dar omul e cu adevărat cumse­cade.

Dacă‑i aşa, hai la vărul Costică, ştie precis că vărul are în magazie o canistră cu benzină. Dar nu vom ieşi din casă decât dacă vom bea întâi câte un păhărel de palincă.

Şi domnul Gelu scoate din dulap două pahare de apă, pe care le umple cu băutura anunţată.

Domniţa se uită la Alex. Îi aminteşte, inutil, că palin­ca are cel puţin patruzeci de grade şi că paharul de apă are cel puţin două sute de grame. Domniţa nu poate să bea. Speră să aibă ocazia să şofeze în noaptea asta.

A! Aşa e. Nu‑i nimic, să bea domnul Alex.

Numitul mârâie un protest.

A! Asta nu! Măcar atât putem să facem pentru el! Dacă domnul Alex nu bea pălinca, el n‑o să mişte nici un deget să ne facă rost de benzină!

—Bea! rostesc sever, ţintuind victima cu o privire ca un ac.

Strâmbându‑se, Alex dă tăria peste cap. Pune paharul gol pe masă, cu un aer nedumerit.

Ieşim cu toţii. Vărul stă chiar după colţ. Până să ajun­gem la el, mersul lui Alex devine mai fluid, capătă un balans graţios.

Domnul Costică e copia conformă a vărului său. Ju­mă­tatea lui e bine mersi şi se bucură de oaspeţi.

Nu vrem să mâncăm ceva? Are nişte sarmale cu mă­mă­liguţă, mmmm... Cu smântânică!

Nu, mulţumim, ştiţi, graba, benzina...

Benzină da, are, dar nu ne‑o dă decât dacă rămânem la masă.

Nu, mulţumim, ştiţi, mersul de noapte...

Până la urmă, ajungem la o înţelegere. Vărul ne dă toa­tă ben­zina pe care o are, dar trebuie să-i facem mai întâi plăcerea să bem cu ei câte un pahar de pălincă.

Nevasta vărului scoate din dulap patru pahare de apă. Straşnică femeie! Nu glumeşte deloc. Le umple cu palin­că până‑n buză.

Alex păleşte.

Nu. Eu nu. Sper să ajungem acasă în noaptea asta. Am motiv întemeiat să refuz.

Aşa e. Dar domnul Alex poate, nu?

Victima mormăie un protest.

—Bea! îi zic, trimiţându‑i o ocheadă feroce.

Cei trei dau paharele peste cap.

Ochii albaştri‑cenuşii ai lui Alex au o privire aburită. Îl sprijin discret până la maşină. În urmă vine alaiul veri­lor, purtând triumfal o canistră. În timp ce toarnă cu pâl­nia benzina în rezervor, domnul Costică îl invită insistent pe Alex să se întoarcă pentru un ultim păhărel.

Scăpăm cu greu.

Pornim. Alex cade instantaneu într‑un somn liniştit.

E noapte. Suntem acasă. Pe şosele nu e nimeni. Rar întâlnim câte‑o maşină. Luna plină, uriaşă, aruncă o lumi­nă clară, ca argintul. Nici n‑ar fi nevoie de faruri. Peisajul e îm­brăcat într‑un albastru adânc. Munţi albaştri, copaci albaştri, câmpii albastre. Pace.

Din când în când, trecem pe lângă câte‑un om. Un ţăran.

Unul duce un sac în spate.

Altul împinge grăbit o roabă încărcată.

Toţi cară câte ceva. În miez de noapte.

De ce oare sunt atâtea necazuri pe lumea asta?

Benzina e din nou pe terminate. Suntem pe lângă Si­naia. Alex sforăie muzical.

Benzinăria e goală. E deschis. Nici o maşină în faţa pom­pelor. Opresc în faţa pompei de 98. Din cabina de sticl­ă iese un tinerel.

—N‑avem benzină, îmi comunică el, morocănos.

—Nici eu, îi răspund, cu tot atâta amabilitate.

—Vine mâine, zice junele, cam intrigat.

—Atunci o să plecăm şi noi, îl informez.

—Adică cum? se interesează individul; felul în care formulează întrebarea aruncă o umbră asupra conştiincio­zi­tăţii profesorilor de limba română din învăţământul gene­ral şi obligatoriu din România.

—Adică nu mă mişc de‑aici până nu cumpăr mini­mum 20 de litri de benzină.

—Adică cum? reiterează ignarul.

—Adică dormim aici, în maşină, în faţa pompei, îl lă­mu­resc, cu răbdare. În felul ăsta o să fim primii la coadă atunci când o să vină benzina. De altfel, după cum puteţi vedea, domnul de lângă mine doarme deja.

—Păi nu e voie, spune el, şovăielnic. Duceţi‑vă la hotel.

—Nu pot, n‑am benzină.

Omul chibzuieşte. Faţa lui e ca o cortină în spatele căreia spectatorul simte că se petrece ceva.

Apoi se îndreaptă către pompă, apasă un buton. În car­casa de metal începe să zbârnâie un obiect neidenti­ficat, ca o cratiţă apucată de amoc.

Nu ştiu prin ce minune, îndemânaticul pompist stoar­ce douăzeci de litri de benzină din instalaţia rablagită.

Singurele aventuri pe care le mai avem până la Bucu­reşti sunt câteva controale de miliţie. Când aud că venim din străinătate şi îmi văd paşaportul, miliţienii întreabă cu nevinovăţie de ţigă­ri. Sunt oameni simpli, de la ţară. Ţi­gările americane sunt lucru rar în viaţa lor. Îi fericesc pe fiecare cu câte un pachet.

În faţa casei, Alex se trezeşte, proaspăt ca un tran­dafir, cască şi zice inocent:

—Unde suntem?

Orele următoare ni le petrecem cărând bagajele înă­untru.

Săptămânile următoare ni le petrecem livrând des­ti­natarilor pache­tele aduse de la prieteni şi rubedenii.

Anii următori ni‑i petrecem povestindu‑ne aventurile.

scurtă şi nedreaptă filipică la adresa fatalismului dâmboviţean

A doua zi după sosire, ne ducem la „Paşapoarte” să predăm preţiosul document. Tânărul de la ghişeu ne pri­veşte sever, răsfoieşte cu nervozitate paginile şi se răs­teşte:

—Aţi întârziat!

—Nu‑i adevărat! protestez. Uitaţi‑vă mai bine. Ni s‑a prelungit viza.

—Mda.

—Suntem în regulă? întreb, neliniştită.

—Da, da, răspunde el nerăbdător.

Adică: nu mă plictisi, ia şterge‑o de‑aici.

Mă încrunt. Pentru că acum îmi e mai greu să accept inevitabilul. Nu mai am chef să‑mi ascund sila şi dispre­ţul sub un surâs. Mi‑am pierdut o bună parte din fatalis­mul înnăscut al bucureşteanului.

Îi întorc spatele, fără să‑i spun bună ziua, şi plec acasă, rumegând în minte tot felul de gânduri despre con­cetăţenii mei. Şi mai ales despre fatalismul lor invalidant.

Celebrul fatalism oriental în varianta sa dâmbovi­ţea­nă, o filosofie de viaţă întemeiată pe un ansamblu coerent de calităţi şi defecte, creează un exemplar uman simpatic şi respingător totodată, peren şi fragil, profund şi superfi­cial, pe scurt – un paradox viu.

Mi‑e drag omul ăsta paradoxal. Şi îl detest.

Bucureşteanul în care fatalismul dâmboviţean se ex­pri­mă pe deplin, nestăvilit, e un om vesel, tolerant, aco­mo­dant. De obicei, ochii lui isteţi observă şi cântăresc totul, fără ca rezultatul evaluării să‑i clintească zâmbetul.

Dacă se întâmplă ca vreunul dintre semenii lui să săvâr­şească vreo neghiobie‑nedreptate‑hoţie, fie ea şi cu con­se­cinţe directe şi dezastruoase asupra bunei stări a însuşi fatalistului, victima are o reacţie unică.

Acolo unde, de exemplu, un rus ar răspunde cu înjurătura, un neamţ cu o sticlă în cap, un sicilian cu cuţitul, un franţuz cu provo­carea la duel, un american cu glonţul, dâm­bo­viţea­nul reacţionează cu un râs blazat şi, deseori, cu excla­maţia moş­­tenită de la marele său exeget: „Al dra­cului nenea Mi­tică!”

Pentru că, în felul lui schizoid, îi admiră sincer pe hoţomanii care au curajul să‑l jecmănească, pe ne­mer­nicii care au pu­terea să‑l împileze, pe prostănacii care nu se sinchisesc de bună cuviinţă şi ruşine. Îi admiră şi îi dispreţuieşte cu egală sinceritate.

Numai că admiraţia şi‑o manifestă, iar dispreţul îl păs­­trează pentru sine.

Şi cel mai mult se ad­miră şi se dispreţuieşte pe el.

Ceea ce îi răpeşte capacitatea de a ierta. Nu (se) iartă, ci (îşi) trece cu vederea, nu îndreaptă lucrurile, ci râde de ele – şi mai întâi de el însuşi, nu combate nedreptatea, ci o ignoră, convieţuieşte cu ea, o acceptă.

Duplicitatea tradiţional cultivată îi corupe în mod sub­­­­til sufletul, îi falsifică opinia despre sine şi despre cei­lalţi, întăreşte pesimismul resemnat care alcătuieşte mie­zul dur al fiinţei lui. Şi e un motiv de secretă însin­gurare, ascunsă sub aparenţa senină a nepăsării.

Dar, din acelaşi motiv, e un supravieţuitor. Acolo unde oricine altcineva ar lupta până la moarte, el găseşte soluţia întortocheată şi strâmbă, singura care‑l poate men­­ţine în viaţă. Soluţia celui slab, dar invincibil.

Înţeleg într‑o străfulgerare acest lucru. Şi supărarea îmi dispare. Trebuie să recunosc. De multe ori, când ni se părea că necazurile ne împresoară din toate părţile, fatalismul dâmboviţean ne‑a ajutat să trecem peste ele.

Mârâi în sinea mea. Am impresia că gândesc cu prea multă îngăduinţă.

Hm. Îmi pare bine că m‑am întors acasă.

În prima sâmbătă după sosire, toţi prietenii vin să ne vadă. Le dăm tuturor daruri. Ciocolată, săpunuri, Co­ca‑cola, ţigări. Rarităţi. Pentru fiecare, în câte‑o pungă de plastic cu imagini viu colorate. Ca să avem atâtea, am golit tot coşul în care Oana îşi ţine pungile primite cu mar­fă de la magazine. Le păstrează ca să‑şi arunce gu­noiul în ele. La noi, o pungă de plastic e în sine un dar, mai ales una frumos colorată, cu inscripţii străine. Toţi ne întreabă prudent: ”Să vă dăm punga înapoi?” Nu, le răspundem noi, e cadou. Ei, asta da cadou.

Bem vin franţuzesc, adus special pentru sărbătorirea revederii, şi povestim. Ca prin farmec, toate necazurile sunt uitate. Nu ne mai amintim decât un şirag strălucit de întâmplări, de întâlniri, de revederi, de opere văzute în mu­zee, de peisaje mirifice.

Tac toţi şi ascultă. Se uită la noi cu ochi plini de ui­mi­re, de bucurie şi de mâhnire.

Unul dintre ei, aruncându-ne o privire enigmatică, ne spune:

—Aţi auzit ultimul banc? Ci-că viermele de rahat se plimba prin rahat împreună cu fiul lui, viermişorul de ra­hat. Cum umblau ei pe-acolo, din întâmplare au scos ca­pe­­tele afară. „Vai, tăticule”, a spus viermişorul, „ce e lucrul acela strălucitor, albastru, de deasupra noastră?” „E cerul, fiule!” „Da? Dar lucrul acela întins şi verde din faţa noas­tră?” „E câmpul, fiule!” „Da? Dar lucruşoarele ace­lea mă­runte, multicolore de-acolo?” „Sunt florile, fiule!” „Vai, tată, cât e de frumos! De ce nu ieşim din mizeria noastră şi nu ne ducem şi noi acolo?” „Noi ne iubim patria, fiule!”

Cum spuneam, am citit că un cercetător de la Johns Hop­kins Medical School din Baltimore, un domn pe nu­me Rich­ter, obişnuia să arunce şoareci în nişte borcane pline cu apă, cu gura foarte strâmtă, pentru ca animalele să nu poată scăpa. Împroşca necontenit jeturi puternice de apă în borcane, astfel încât şoarecii să nu se poată nici odihni, nici să poată pluti, ci să fie siliţi să înoate tot timpul, până la moarte.

A făcut nişte constatări interesante. Cel mai repede, în câteva minute, cedează şoarecii obişnuiţi cu libertatea, cei cenuşii, adunaţi de pe câmp. Stresul îi ucide.

Şoarecii albi, domesticiţi, mor şi ei din aceeaşi cauză şi aproape tot atât de repede, dar numai dacă, înainte de a fi puşi la cazna apei, li se smulg mustăţile.

Altfel le trebuie mult mai mult timp ca să moară, zile întregi, în care înoată vitejeşte, fără încetare. Şi, după două sau mai multe zile petrecute în borcanul din care nu pot scăpa nici luptându-se, nici zburând, nu mor ca ceilalţi, de şoc, ci pur şi simplu din cauza unei definitive, resem­nate lipse de speranţă.

Dacă însă sunt scoşi din apă, fie chiar şi muribunzi, îşi vin în fire foarte repede, iar când sunt aruncaţi din nou în borcan, speranţa le dă puteri să reziste mult mai mult ca prima dată.

Suntem nişte şoareci albi desăvârşiţi.

Am avut şi noroc. N-am picat în grupul celor cărora li s-au smuls mustăţile.

Şi am avut parte de o pauză.

Iar când, cu nesăbuinţă, ne-am aruncat din nou în apă, am supravieţuit.

Până s-a spart borcanul.