Episodul VI

tranzit, niet univermag

N am avut putere să instalăm cortul. Am dormit în maşină, pe fotoliile întinse, îmbrăcaţi în treninguri şi acoperiţi cu păturile. Dimineaţa, după un somnuleţ reparator, ne facem discret inventarul.
Am vândut bine. După ce am plătit pentru camping, ne au rămas bani de ceva benzină şi de mâncare. O pereche de Adidaşi s a dus, la fel şi o parte din celelalte bunuri negociabile. Mai putem să vindem, dar trebuie să mai păstrăm ceva şi pentru Polonia. O să avem şi acolo nevoie de bani pentru camping şi muzee.
Pornim.
Drumul de tranzit e lat, tivit cu perdele dese de pădure, ca două cortine care ne izolează complet de peisaj şi, mai ales, de realitatea sovietică. Pe stânga şi pe dreapta nu vezi decât şiruri compacte de copaci.
Pustiu. Când şi când, câte o maşină. Rar câte o localitate.
La prima benzinărie oprim şi facem plinul.
Benzina sovietică e mai ieftină decât a noastră.
Las maşina pe dreapta aleii mărginite de tufişuri şi plec în căutarea unui locşor mai retras. Mă întorc mofluză. Nu e. Alex mă ia peste picior.
În tufişul din dreapta maşinii se produc mişcări suspecte. Ne uităm curioşi. Câteva frunze se dau la o parte şi, în deschizătura astfel formată, se iveşte un ochi foarte strălucitor, de un albastru ceresc.
—Adidas? şopteşte un glas din tufiş.
Pe Alex îl apucă râsul.
—Da.
—Cât?
—Cât dai?
Se avansează o cifră. Probabil că ar fi fost cazul să ne târguim, dar n avem nici timp, nici chef. Alex face semn că da. Din tufiş iese o mână plină de bancnote. Înhaţă în grabă cutia cu pantofi, care dispare în foşnet de frunze. Ni vu ni connu.
Din ce în ce mai bine dispuşi, plecăm mai departe.
Se apropie amiaza.
Un sat. Chiar pe marginea drumului, o firmă pe care scrie Univermag. Magazin universal. De bună seamă că vom găsi aici pâine proaspătă. Oprim în faţă şi ne dăm jos din maşină, dar nu apucăm să intrăm, că de nu ştiu unde apare un miliţian şi începe să strige la noi.
—Univermag. Hleb, încerc să l lămuresc. Pâine.
Degeaba. Omul ne împinge fără menajamente spre maşină, cu gesturi ameninţătoare.
—Tranzit, niet univermag, zbiară el.
Am înţeles. N avem voie să cumpărăm nimic, şi cu atât mai puţin să gustăm pâinea sovietică. Asta e atitudinea oficială. Umanismul comunist e absent din relaţiile cu veneticii aflaţi în tranzit.
Ne resemnăm. O să mâncăm pâinea veche rămasă de acasă.
Mai mergem câteva zeci de kilometri.
Peisajul e neschimbat: fâşii nesfârşite de copaci pe amândouă părţile.
Tragem maşina în afara drumului, pe marginea şanţului. E un şanţ larg şi adânc. Trecem dincolo, întindem o pătură pe iarbă şi scoatem proviziile. Mâncăm în tihnă.
Drumul se întinde pustiu până în zare, nu vezi decât soarele care aureşte şi iarba care înverzeşte.
Eveniment.
Din depărtări se iveşte o maşină. Se apropie, încetineşte.
E un localnic.
Se uită la noi, rulând foarte încet, apoi accelerează, se îndepărtează vreo două sute de metri, coteşte brusc la dreapta şi intră în pădure. O fi o potecă pe acolo.
Peste un minut, un individ iese dintre copaci şi se apropie agale de noi.
E localnicul de adineauri, îl recunosc. Pare dornic de conversaţie.
—Adidas?
—Regretăm, s au terminat.
—Dar ce altceva?
Alex trece şanţul şi expune marfa.
După toate semnele, apetitul localnicului pentru cumpărături nu e întrecut decât de teama invincibilă de miliţie. Se uită nervos în toate părţile şi pare gata s o ia la fugă în orice clipă. E un negustor serios, un adevărat angrosist, ne oferă un preţ global pentru tot ce avem.
Alex, bucuros să scape, acceptă.
Omul scoate un teanc de bani, i l îndeasă în mână, după care îi dă instrucţiuni să arunce toată marfa în şanţ.
Cum aşa? În şanţ?
Da, da.
Originalul cumpărător se îndepărtează cu pas vioi, dispare în pădure.
Privim nedumeriţi după el.
Drumul e pustiu, nu vezi decât soarele care aureşte şi iarba care înverzeşte.
Alex duce toate obiectele plătite în şanţ, conform indicaţiilor. Strângem şi plecăm. Din când în când, aruncăm o privire înapoi. Nici o mişcare.
Nu putem decât să ni l închipuim pe angrosist ieşind în trombă cu maşina din ascunziş şi îndesându şi la iuţeală marfa în cufăr. Sau poate se furişează târâş prin şanţ, ca să şi recupereze avutul, la adăpost de priviri indiscrete.
Mergem întins, trebuie să ne grăbim să ieşim din sânul surorii noastre mai mari Uniunea Sovietică, avem dreptul numai la tranzit, riscăm să avem mari necazuri la graniţă dacă întârziem.
Nu putem sta decât o oră la Lvov, timp pe care l petrecem în centrul oraşului, căscând gura la clădiri. Ne minunăm trecând pe lângă câteva biserici cu uşile bătute în cuie.
Facem şi o scurtă cercetare prin magazine, ca să vedem dacă fraţii sovietici o duc mai bine decât noi la capitolul mâncare. O duc: se găseşte cafea, articol dispărut demult din alimentarele noastre. Şi, uimitor dar adevărat, nu unul, ci două feluri de salam. Ne cumpărăm o provizie pentru drum şi ne îndreptăm spre maşină.
Păcat de Lvov, fost Lemberg, fost oraş austriac, fost polonez, actualmente podoabă a Ucrainei sovietice.
Cine ştie? Cu siguranţă că, pe undeva pe aici, există şi vreun muzeu? Muzeul altădată, călătorului îi şade bine cu drumul.
Seara, la mai puţin de 24 de ore de când am intrat pe teritoriul sovietic, aşa cum ni s a atras atenţia că avem datoria, ne prezentăm disciplinaţi la frontiera cu Polonia.
Nenumărate reflectoare aruncă asupra locului o lumină violentă, supărătoare.
Ne simţim ca într un insectar.
Control la paşapoarte.
Control pe dedesubt, la rampă.
Jos bagajele.
O privire pe deasupra.
Sus bagajele.
—Gde vaşi briliantî? mă întreabă morocănos vameşul, citind declaraţia completată la intrare.
Unde vă sunt briliantele?
Flutur mâinile pe sub nasul lui. Pietrele aruncă insolite curcubee în lumina puternică a reflectoarelor.
—Idite.
Duceţi vă.
Cum să nu? Cu plăcere. Nu ştim cum să o întindem mai repede.

înfrăţirea româno-poloneză în acţiune

Am scăpat. Vama poloneză e fleac.
Nu ieşim bine din vamă, că ne întâmpină călduros o şleahtă de indivizi cu priviri întreprinzătoare. Ard care mai de care de dorinţa să ne fie de folos, arătându se dispuşi să ne schimbe în zloţi oricare şi oricâtă valută am avea. Bun prilej să scăpăm de rublele sovietice rămase. O să avem nevoie urgent de ceva monedă locală.
Mâine vom fi la Cracovia.
N avem de gând să ne ducem până la Varşovia, ne ar abate prea tare din drum. Vom tăia tot sudul Poloniei, prin Cracovia şi Wroclaw, ca să trecem în RDG.
Spre Franţa prin Rusia şi Polonia. Itinerar de nebuni.
Nu, de români. Cine ştie dacă vom mai primi vreodată paşaport? Ce i în mână, nu i minciună. Trebuie să vedem cât mai mult.
S a făcut noapte şi suntem morţi de oboseală.
Indicatoarele anunţă un orăşel, un nume cu multe consoane alăturate, greu de pronunţat pentru nişte latini de est ca noi.
Cine zice localitate, zice şi camping. Este, la marginea urbei, lângă nişte blocuri muncitoreşti cufundate în beznă. Alex mă lasă în maşină, în faţa porţii, şi se duce să se intereseze de preţ. Stau liniştită pe scaunul maşinii, cu gândul la ziua de mâine.
Percep o mişcare în stânga mea.
O siluetă albeşte prin întuneric, se apropie. Trece la câţiva metri de mine: e un individ gol puşcă – dacă nu luăm în consideraţie târlicii – cu o burgheză pungă de plastic în mână. Se îndreaptă tacticos spre nişte lăzi de gunoi care se zăresc vag mai încolo, leapădă punga şi se întoarce fără grabă. Mă holbez după el.
Dinspre camping vine Alex. Intră în maşină şi zice:
—E în regulă, haidem.
Despuiatul trece prin stânga mea. Spun:
—Uite un om în pielea goală.
Alex nu se uită la el, se uită la mine. Are o figură îngrijorată.
Nudistul singuratic se pierde în beznă.
—Nu ţi face griji, o să ne odihnim bine la noapte, o să iei o aspirină, îmi zice cu voce blândă ocrotitorul meu natural.
Renunţ.
Pe cât pot să mi dau seama pe întunericul ăsta, campingul e o pajişte întinsă, verde, lângă un pârâu. Într o margine, nişte căsuţe de lemn. Astă seară suntem boieri. Alex a închiriat o căsuţă, risipind din preţioşii zloţi schimbaţi la bancherii clandestini de lângă graniţă.
Dormim în paturi adevărate, în compania a nenumăraţi ţânţari cât toate zilele, care ne onorează insistent cu atenţiile lor. Ne trezim târziu, oarecum odihniţi.
Campingul e gol, cei care poposesc în astfel de locuri sunt de obicei matinali, pleacă în zori.
Ne strângem lucrurile pe îndelete. De acum nu ne mai grăbim. Din Polonia nu ne alungă nimeni, putem să stăm cât vrem.
Pe la ora zece suntem gata. Ne îndreptăm spre ieşire.
Ciudat mai e campingul ăsta. Pe dreapta noastră, în mijlocul pajiştii, văd un cogeamite elefant, legat de un ţăruş. Presupun că pe undeva pe aproape trebuie să fie şi un circ. Spun:
—Uite un elefant.
Alex nu se uită la el, se uită la mine. Are o figură îngrijorată.
Elefantul rămâne în urmă.
—Ai luat aspirină aseară? mă întreabă Alex într un târziu.
Nu mă ostenesc să răspund.
Spre prânz, ajungem la Cracovia.
Oraşul e o minunăţie, dar primum vivere. Trebuie să ne ocupăm mai întâi de banii de cazare şi de benzină. Ce loc ar putea fi mai potrivit pentru negoţ decât piaţeta de la poalele castelului Wavel, care fojgăie de lume?
Ne găsim un loc strategic în parcare şi atârnăm îmbietor un maiou de portiera automobilului.
Polonezii trec încoace şi încolo, fără să ne arunce nici o privire. De turişti oricum nu ne pasă, doar n au venit aici ca să şi cumpere maiouri, dar localnicii de ce nu ne dau nici o atenţie? Ne simţim frustraţi.
Timpul trece şi în planul vânzărilor nu se produce nici o mişcare. Privirile lui Alex capătă profunzimi de tragedie dostoievskiană.
Vrând, nevrând, trebuie să recunoaştem că nici la capitolul talente negustoreşti nu prea strălucim. La câţiva metri distanţă de noi, o maşină cu ruşi vinde mai abitir de¬cât un magazin universal.
În cele din urmă, mă plictisesc şi o iau în sus pe panta dealului, spre monumente, lăsându l pe Alex să se ocupe de unul singur de subzistenţa familiei.
Nu lipsesc mai mult de un sfert de ceas. Remuşcările mă aduc înapoi, la timp ca să văd de departe o îmbulzeală veselă în jurul maşinii.
Domnul rezervat şi chiar deseori posomorât, cu care sunt măritată, a dispărut. Un Alex necunoscut mie vinde ca un profesionist, e omniprezent, e atent, e insistent, e competent, răspunde cu un zâmbet radios întrebărilor despre compoziţia fibrelor, laudă rezistenţa culorilor, dă din mâini, încasează bani, face complimente doamnelor grase şi dezamăgite de viaţă, mângâie copilaşii, vorbeşte în toate limbile.
Contemplu în tăcere spectacolul inedit, până când marfa se termină şi lumea se risipeşte.
Mă apropii, cu admiraţia întipărită pe chip. Vechiul Alex a reapărut. Îmi spune sumbru, numărând un purcoi respectabil de zloţi:
—Doar nu suntem noi mai proşti decât ruşii.
Aprob cu entuziasm şi mândrie naţională. E clar că nu suntem.
Ne au rămas cele două sticle de un kilogram, pline cu renumitul coniac românesc, destinat să aducă poezia în nostalgice suflete poloneze. Alex scoate o sticlă, o pune la vedere în spate, pe capacul cufărului, o lasă acolo şi se aşează comod pe scaunul din dreapta şoferului, adoptând poziţia lui favorită, cu ochii închişi.
—Nu cred că e bine să lăsăm sticla acolo nepăzită, îndrăznesc timid.
—Dragă, polonezii sunt un popor de catolici fervenţi, aici nu există hoţi, mă lămureşte cu o discretă superioritate asul comerţului, fără să se ostenească să deschidă ochii.
Poţi să l contrazici, după ce a dat dovadă de asemenea geniu comercial?
Rămânem în aşteptare, dar nu mă pot abţine să arunc din când în când priviri îngrijorate către sticla abandonată pe spatele maşinii.
Aşa că văd apropiindu se un adolescent frumuşel, blond ca un înger şi îmbrăcat cu îngrijire. Vine încet, cu mâinile în buzunare. Se uită hulpav la sticla care străluceşte chihlimbariu în ultimele raze ale soarelui după-amiezii.
Degeaba se uită, reflectez, nici gând să vindem alcool unui băiat de vârsta lui.
Nici nu ni se iveşte ocazia să i vindem ceva.
Adolescentul a ajuns lângă sticlă, mâinile îi ţâşnesc din buzunare cu viteză şi i se lipesc de pradă, ca limba unui cameleon care se abate fulgerător asupra unui gândac. În secunda urmă¬toare, băiatul şi sticla noastră se strecoară printre trecătorii din jur şi dispar împreună în depărtări.
Mă înec de râs.
—Ţi a furat o, hoţul catolic ţi a furat o! îl informez pe păgubaş, printre hohote convulsive.
—Unde? Unde e?
Alex sare ca ars şi începe să ţopăie indignat în jurul Daciei, privind scrutător de jur împrejur. Dar junele pirat şi prada lui sunt departe.
Ne uităm unul la altul. Îl apucă şi pe el un acces de râs. Stăm amândoi în mijlocul parcării şi ne hlizim ca nebunii, în timp ce trecătorii se uită curioşi la noi.
Un domn mai în vârstă, care a asistat la toată scena, ne întreabă într o rusească aproximativă:
—Era un coniac bun?
—Minunat, îi răspundem, râzând în continuare.
—Mai aveţi?
Până la urmă, ne dă un preţ bun pe sticla rămasă şi pleacă strângând o la piept, cu o expresie fericită.
Am scăpat de toată marfa.
De acum putem să ne lăsăm în voia bucuriilor turis¬mului. Nu iertăm nimic, nici piaţa cu porumbei şi monumente, nici catedrala, nici bisericile baroce, nici castelul, nici Doamna cu hermina.
Suntem plini de zloţi. Bogăţia ne ia minţile. Salamul uscat, cumpărat de la ruşi, nu ne mai satisface. Împingem nesăbuinţa până la a intra într un restaurant, unde comandăm lacomi felul denu¬mit pe listă „steak”.
Ni se aduce o chiftea de dimensiuni modeste, cu un gust suspect, de parcă ar fi făcută din pielea unor cizme vechi, tocată mărunţel.
După ce gustăm prudent din ea, ne mulţumim cu por¬ţia nu prea mare de morcovi şi cartofi fierţi care o acompaniază. Se vede treaba că nici polonezii n o duc prea grozav cu mâncarea. Prin magazine nu e mare lucru, nici urmă de cafea, de salam, de carne. Totuşi, peisajul nu e aşa de dezolat ca la noi, tot se mai găseşte câte ceva.
Noaptea dormim în campingul de lângă oraş, un loc curăţel, înţesat de turişti localnici şi străini. Din „Est”.
Alături de noi, într un cort somptuos, un castel de pânză de fabricaţie poloneză, locuiesc trei băştinaşi, mamă, tată şi copil. Pe fiu, părinţii îl strigă Henryk; e un găligan ciolănos de vreo şaisprezece ani, cu păr strălucitor, blond, ce ne adu¬ce aminte în mod întristător de hoţul care ne a săltat (la propriu) coniacul.
În prima seară când ne aşezăm lângă ei, mama ne oferă o pâine proaspătă, cu un zâmbet gentil, aproape ca şi cum s ar scuza. E primul pas pe calea fraternizării.
Părinţii nu vorbesc decât poloneza. Henryk, băiatul, ne dă vestea bună că vorbeşte engleza. Ceea ce înseamnă că, atunci când bănuieşte că i se spune ceva în această limbă, îşi înclină capul spre umărul drept, ascultă cu atenţie şi, după o clipă de gândire, răspunde cu hotărâre: „Yes, yes!” şi mai rar: „No, no!” Întotdeauna de două ori. Ca poştaşul.
La vederea atitudinii noastre prietenoase, polonezii ne mai aduc o mică ofrandă de brânză. Scoatem şi noi la vedere două din cele patru sticle de vin luate de acasă.
Ni se dă de înţeles că nu se poate să le bem decât împreună.
Înfrăţirea româno poloneză e lucru îndeplinit. Conversaţia merge din plin: dăm cu toţii din mâini ca nişte mori de vânt. Vinul ajutând, ne încumetăm să atacăm domeniul arid al conceptelor: schiţez cu vârful briceagului pe şerveţelul de hârtie o stea în cinci colţuri şi o arăt.
„Huo, huo!” izbucneşte neîntârziat un cor de glasuri, omagiu unanim la adresa prieteniei cu marea Uniune Sovietică.
Curajul şi vinul îmi dau ghes şi desenez pe şerveţel o seceră şi un ciocan.
„Huo, huo!” zbierăm în cor, manifestându ne ataşamentul comun faţă de idealurile comunismului.
Din corturile şi maşinile din jur ni se aruncă priviri încărcate de simpatie.
În a doua seară se duc şi celelalte sticle de vin. Ne distrăm de minune. În zori, ne luăm rămas bun cu regret. Drumurile noastre se despart.
Tăiem tot sudul Poloniei, lăsând în urmă oraşe, sate şi neştiute minuni turistice. Oricât de mult am vrea să mai stăm pe aici, gândul la timpul limitat pe care avem dreptul să l petrecem în străinătate ne împinge vijelios de la spate. Credincioasa noastră Rosinantă huruie înfundat, înghiţind kilometri după kilometri. Târziu după amiaza, ajungem la graniţă. Înainte să ne prezentăm la vamă, schimbăm zloţii rămaşi în mărci est germane, recurgând la serviciile unui binefăcător răsărit din neant pe marginea şoselei.
Un vameş subţirel, foarte tânăr, cu ochi fierbinţi, negri şi indescriptibil de saşii, ne întreabă ce am cumpărat în Polonia.
Nimic.
Zloţi avem?
N avem. Ceea ce e riguros adevărat.
Cort avem?
Este.
Polonez?
Nuuu. Românesc!
Verificăm?
Cum să nu? Şi aragazul de voiaj e tot românesc.
Aşa e.
Vameşul surâde prietenos, ochii lui saşii privesc într o direcţie imposibil de identificat. Face semn din mână că putem să plecăm şi ne spune pe româneşte, cu voce cântătoare, rostogolind „r” urile:
—La rrrevederre!
—La rrrevederre! îi răspundem încântaţi, cu speranţa difuză că va mai exista cândva o revedere.