Episodul XVII

week‑end‑ul unui rechin

Sâmbătă, la ora nouă fără zece, pregătiţi sufleteşte şi cu tot avutul asupra noastră, aşteptăm cuminţi, aşezaţi pe scaune, în faţa cabinetului.

Clinica e pustie. Nu l‑am văzut decât pe portar, care ne‑a întrebat unde mergem şi s‑a dat la o parte ca să ne lase să intrăm. Coridoarele nesfârşite, cu dungi colorate pe pardoseală, pereţii albi şi bleu, ferestrele strălucitoare, totul arată straniu şi rece fără forfota obişnuită a mul­ţi­mii. Rar trece departe, pe coridor, câte o femeie tăcută în halat alb, cu pas uşor de fantomă.

Tăcem şi noi. Ce‑ar fi de spus? Plutim în linişte pe fi­rul unei ape necunoscute, întrebându‑ne dacă din pei­sajul schimbător de pe maluri are să se ivească un înger, un monstru sau un clown.

Profesorul apare la nouă fără un minut.

E îmbrăcat în blue‑jeans şi jachetă de piele. Ţine o mână în buzunar şi fluieră discret, printre dinţi. Nu arată nici ca un înger, nici ca un monstru, nici ca un clown. Pare foarte tânăr, un bărbat sănătos şi vesel, în vacanţă.

Ne zâmbeşte şi ne face semn să‑l urmăm în cabinet. Dispare o clipă şi se întoarce costumat în halatul alb.

Îl privim curioşi cum se învârteşte prin încăpere şi pune în funcţiune tot soiul de aparate ciudate. Cu un gest ceremonios şi amuzant, îl pofteşte pe Alex să ia loc în faţa unuia dintre ele.

În ora următoare, sunt singurul spectator al unei piese de teatru jucate de un singur actor – pentru că lui Alex nu i se lasă decât rolul de recuzită. În tăcerea mănăstirească a clinicii pustii, spectacolul ţine de science‑fiction, de alchi­mie şi puţin de magie.

În timp ce doctorul oficiază ritualuri complicate, îi toarnă în ochi lui Alex licori misterioase, îi bombardează retina cu raze invizibile, mă gândesc la acea şansă infini­tezimală dintr‑un număr de miriade, care ne‑a adus aici, direct aici, exact în clipa în care avem nevoie şi în faţa omului de care avem nevoie. La şansa practic inexistentă ca un om de prin părţile noastre să ajungă să‑şi facă într‑o clinică din Paris o operaţie care costă... Dumnezeule, oare cât costă? Pe scena din faţa mea clipesc minuscule beculeţe roşii şi verzi, scânteiază argintiu aparate stranii, înfricoşătoare, dansează sarabanda fâşii de lumină.

—Întindeţi‑vă zece minute pe canapea, îi spune pro­fesorul lui Alex, în cele din urmă.

Ne lasă singuri şi revine după puţină vreme, îmbrăcat ca un băiat în vacanţă.

—Mâine şi poimâine să nu facă prea multă mişcare, zice, uitându‑se la mine. Să stea mai mult pe fotoliu. Marţi, la două după amiaza, veniţi din nou, la control.

Mă ridic.

—Vă rog să‑mi spuneţi unde trebuie să mă adresez ca să plătesc.

Rechinul capitalist zâmbeşte deodată.

—E sâmbătă.

Îl privesc nedumerită.

Continuă:

—E week‑end, nu se lucrează. L‑am pregătit singur pentru operaţie pe soţul dumneavoastră. Aparatura clini­cii nu s‑a uzat. S‑a consumat o cantitate neglijabilă de curent electric. V‑am dăruit un pic din timpul meu liber. N‑aveţi nimic de plătit.

Îi telefonăm veterinarului Tony şi‑i povestim aven­turile noastre cu rechinul.

Râde.

—V‑am spus că eu îi îngrijesc câinele.

Singurul lucru la care mă duce capul e să‑i trimit doam­nei profesorului un buchet uriaş de flori.

doi ruşi veseli

Marţi, când ne ducem la control, clinica nu mai e pustie. Mulţimea forfoteşte pe coridoare. În faţa cabi­netului aşteaptă douăzeci de pacienţi.

La ora două fix, profesorul iese şi ne spune:

—Mulţumim, nu trebuia să trimiteţi flori. Poftiţi.

Ne uităm jenaţi în jur. Sala e plină de oameni care au mai mult drept decât noi să fie îngrijiţi.

—Avem timp, spune Alex. Putem să aşteptăm.

—Acum e ora dumneavoastră.

Intrăm.

Alex mai are parte de o porţie de lipituri cu laserul. I se recomandă să mai stea două zile pe fotoliu, să nu ridice greutăţi şi să vină în anul următor la control.

Moment în care râdem amândoi.

Plecăm de la clinică ţinându‑ne de braţ. Suntem într‑o stare foarte apropiată de fericire. Alex nu are voie să exagereze cu mişcarea, aşa că mergem încetişor, bu­curându‑ne de soarele după‑amiezii şi, în general, de viaţă.

Un beţivan se ia după noi, clătinându‑se întrucâtva pe picioare. Probabil că arătăm şi noi beţi – de încântare — pentru că se apropie cu aerul cuiva care‑şi recunoaşte un coleg de club.

—N‑aveţi ceva mărunţiş, să beau şi eu o duşcă? ni se adresează el în elegantul grai al lui Voltaire.

Ne uităm nehotărâţi unul la altul. Zâmbim. Ne arde de joacă. Alex declanşează ostilităţile.

—Mî ne panimaiem, îi zice el, confidenţial, în cea mai pură rusească.

—Ceva parale. Câţiva franci. Pentru un păhărel, ros­teşte rar beţivul şi face gesturi teatrale, explicite: duce un pahar imaginar la gură şi mimează că soarbe din el cu plescăieli. Ca actor, ar fi foarte talentat.

—Mî ne panimaiem, intru eu în joc. Mî ruski.

—Un petit verre, zbiară convingător amorezul paharului. Câţiva bănuţi pentru un păhărel!

E un cerşetor coriace, obişnuit să sară fără probleme peste bariera limbii, nu se lasă cu una cu două.

—Mî ne imeem denghi – nu avem bani, zbiară şi Alex la acelaşi diapazon. Ruski, ruski!

E în culmea fericirii, se amuză ca un copil. De fapt, pare la fel de beat ca şi interlocutorul lui.

—Mî grup, mă bag şi eu în vorbă, ca să nu ratez oca­zia de a participa la veselia generală. Denghi niet. Grup.

Degeaba face bietul franţuz gesturi mari, disperate, încercând să imite nişte gâlgâieli lămuritoare, „ruşii” par a nu înţelege o iotă.

Ne oprim cu toţii. Îl văd pe Alex cum se străduieşte să‑şi compună un rânjet cât mai tâmp şi încerc să‑l imit cu fidelitate.

Beţivanul ne priveşte, plin de ură. Face un gest de le­ha­­mite, se întoarce pe călcâie şi pleacă bombănind.

—Des crétins! Des Russes!

—Ai auzit? I‑a înjurat pe ruşi! îmi spune patriotul român născut din mamă rusoaică, în timp ce o expresie de bucurie inefabilă i se întinde pe figură.

În cele două zile în care Alex a respectat prescripţia referitoare la fotoliu, am făcut planuri. În faţa noastră se întinde o lună de promisiuni difuze, încântătoare, miracu­loase. Parisul (monumente, tablouri, muzee, magazine, Louvre, Conciergerie, Sacré Coeur, Eiffel, bulevarde, poduri, pieţe) ni se aşterne la picioare. Viaţa ne surâde din nou.

E timpul să‑i dăm telefon lui Daniel.