Episodul III

vize şi crize

Cu inconştienţa specifică neofitului, stabilisem pen­tru călătorie un itinerar grandios. Dacă tot am pus mâna pe paşaport, vom profita din plin de el. Vom vedea lu­mea, vom trece prin cât mai multe ţări, întâi prin cele din lagărul socialist, apoi prin celelalte.

Ca să complicăm cât mai mult lucrurile, hotărâsem să ieşim din ţară prin nord, pe la Siret, să tran­zităm prin Rusia, să trecem prin Polonia, Germania Democrată, Ce­hoslovacia, şi să ieşim din „Est” prin Bra­tislava, către Viena. De‑acolo, tot înainte prin Elveţia, Franţa şi înapoi, în­torcându‑ne prin Germania Federală.

Nici nu ne păsa că distanţele kilometrice sunt de or­di­nul miilor. Acum sau niciodată. Pentru că nu ştiam da­că vom mai căpăta vreodată paşaport. Ba chiar puteam fi aproape siguri că nu.

Din fericire, pentru ţările din lagărul socialist nu a­veam nevoie de viză. În schimb, pentru celelalte...

În scurtă vreme, devenisem doctori în materie. Înce­pu­sem să ştim pe dinafară ce acte sunt necesare la amba­sada cutare, câte zile se aşteaptă la consulatul cutare, unde se face coada pentru ţara cutare.

În cele mai multe cazuri, sătui de priveliştea gloatei de cetăţeni nervoşi, cu obrajii traşi şi cu ochii rătăciţi, adu­nată în faţa porţilor, funcţionarii consulari (sau poate nu ei, ci pur şi simplu miliţienii români, în dorinţa de a păstra „imaginea” României fericite şi democratice) ce­reau ca rândul solicitanţilor de viză să fie organizat la o oarecare depărtare de uşile instituţiei.

Aşa că oamenii se înghesuiau ca oile pe trotuarul de vizavi, sau la distanţă de 50‑60 de metri de uşa din dos a vreunui consulat, după o îngrăditură încropită din capre de ţeavă de metal, vopsite alb‑roşu şi aşezate astfel încât să nu lase între ele decât o mică deschizătură, prin care nu se putea strecura decât o singură persoană.

Cea mai albastră situaţie era la Consulatul Ger­ma­niei. Erau atât de multe cereri de viză, şi funcţionarii ger­mani lucrau atât de... să zicem metodic, încât puteai aştepta câteva zile până să‑ţi vină rândul să predai actele la ghişeu.

Coada se forma cam la 100 de metri depărtare de Con­sulat, în micul parc din piaţa Dorobanţi, înnobilat de copia Lupoaicei etrusce la care sug gemenii Romulus şi Remus. Ziua, şi mai ales noaptea, în jurul venerabilei făpturi de bronz avea loc o agitaţie stranie, vag suspectă. Pe ale­ile întunecate fojgăiau numeroşi indivizi, vor­bind conspi­rativ în şoaptă. În mijlocul parcului, într‑un şir lung, oa­menii stăteau disciplinat la rând, în picioare, co­co­şaţi de oboseală. Unii, mai inspiraţi sau mai cu ex­perienţă, ve­neau înar­maţi cu scăunele pliante; alţii, sosiţi din pro­vin­cie, moţăiau pe geamantane sau genţi de voiaj.

De obicei, un tip mai autoritar, care‑şi aroga rolul de vechil de coadă, ţinea Lista, o bucată de hârtie pe care erau înscrise numele doritorilor de viză, în ordinea venirii fiecăruia. Din oră în oră, omul citea numele de pe listă şi, dacă cel strigat nu răspundea „Prezent”, era şters imediat, spre satisfacţia ascunsă sau manifestă a celor veniţi după el şi care se vedeau avansaţi cu un loc.

Nu rareori, nenorocosul venea fugind şi văicărin­du‑se că a adormit pe o bancă în marginea parcului, sau că a dat o fugă în apropiere pentru fireşti nevoi. Inutil! Scuzele lui jalnice se sfărâmau de intransigenţa de piatră a cozii şi nefericitul, pierzându‑şi rândul, era nevoit să se înscrie iarăşi pe listă, căzând pe ultimul loc.

Noaptea trecea greu. Vecinii de rând mai schimbau câte o vorbă în şoaptă, îşi mai ţineau locul unul altuia un sfert de ceas, cât se mai odihneau, între două strigări, pe zi­dul scund care împrej­muia parcul. În fine, zorile se iveau cu o încetineală ucigătoare, scoţând din întuneric un vălmăşag de chipuri livide, ca în tablourile lui Bosch.

La ora 8 dimineaţa, îşi făcea apariţia un miliţian din­tre cei ce păzeau Consulatul. Plin de importanţă, ordo­na ca primii 10 sau 20 de pe listă să se încoloneze şi să‑l urmeze în linişte. Oamenii se ţineau după el în trap săltat, până la gar­dul Consulatului, şi se înşirau tăcuţi în lungul lui, ui­tân­du‑se cu speranţă în curtea ambasadei – ehei! teritoriu ger­man – şi cu poftă în curtea de‑alături, unde un locatar cu talente grădinăreşti cultiva un strat fenomenal de căp­şuni, care străluceau în soarele dimineţii, îmbietor şi inac­­cesibil totodată.

Abia acum îţi puteai da seama cât de pestriţă era coa­da: cucoane distinse, bătrâne, bunici dornice să‑şi cu­noas­că nepoţii născuţi departe, oameni în puterea vârstei, încercând să vadă lumea, chemaţi în vizită de cine ştie ce prieten sau rudă îndepărtată, fugită în străinătate, ţigani făloşi, cu părul lung, peste care trona semeţ o pălărie cu boruri largi, neînchipuit de slinoasă, însoţiţi de pirande la fel de slinoase, cu fuste creţe şi cu salbe...

Nici un tânăr: statul avea o grijă părintească de ei şi nu le dădea în ruptul capului paşapoarte, ca nu cumva să sucombe tentaţiei generale de a nu se mai întoarce.

Nu ne‑am mirat de asta. Mai mult ne‑am uimit de pre­­zenţa disciplinată în coadă a ţiganilor. Prin Bucureşti circula tenace o legendă. Se spunea că un bulibaşă ceruse auto­rităţilor paşaport, ca să participe la un congres al ţi­ganilor, care se ţinea în Elveţia, peste o lună. Autorităţile, cu grija lor caracteristică pentru om, aprobaseră cererea... după două luni. Când primise vestita carte poştală ce­nuşie prin care i se aducea la cunoştinţă să vină să‑şi ia paşaportul, bulibaşa se prezentase la ghişeu, anunţând senin „orga­nele” că nu mai are nevoie de paşaport. Că a participat la congres, şi că s‑a şi întors...

În decursul unei zile, câteva zeci de solicitanţi ajun­geau să depună actele. Ceilalţi rămâneau să mai aştepte încă o zi, încă două, încă trei... Câte unul mai slab de înger făcea o criză de nervi când se tre­zea că, după două zile şi două nopţi de aşteptare, cel din faţa lui este ultimul care intră, iar lui i se închide uşa în nas. Văzându‑se con­dam­nat la încă o noap­te în sânul naturii, îşi pierdea simţul reali­tăţii şi se lăsa în voia pandaliilor. Era nevoie de în­treaga forţă de convingere a privirilor mi­li­ţieneşti ca să‑l ajute să‑şi vină în fire.

Preluarea paşapoartelor cu preţioasa viză se făcea mai repede (deşi nu fără diverse comentarii pitoreşti din par­tea nemulţumiţilor de viaţă din sectoarele mai din­dărăt ale cozii). Dacă veneai înainte de ivirea zorilor şi te aşe­zai la coada „fericiţilor” care‑şi predaseră cererile la ghi­şeu cu câteva zile înainte, aveai toate şansele ca până la prânz să pleci beat de bucurie, cu paşaportul vizat în mână.

agonie

Procurarea vizelor pentru călătorie ne‑a ţinut ocupaţi o bună bucată de vreme.

Ne‑am fi resemnat cu aşteptarea, dacă, în tot timpul acesta, n‑am fi trăit într‑o agonie nesfârşită la gândul că, la un moment dat, autorităţile îşi vor da seama că au făcut o greşeală acordând paşapoarte unui fiu de exploa­tator şi unei cosmopolite, şi ni le vor lua înapoi.

De fiecare dată când le primeam de la vreun consulat, ne uitam cu o dragoste neliniştită la vize, simţindu‑ne ca mama unui copil cu sănătatea fragilă, care ştie că l‑ar pu­tea pierde în orice clipă.

În viaţa de toate zilele, ajunsesem să ne comportăm ca nişte adevăraţi îngeri: înăbuşeam în faşă orice mârâ­ială, orice expresie a feţei, orice gest care ar fi putut fi in­terpretat ca o manifestare de nemulţumire.

La şcoală, evitam orice discuţie, chiar şi cu colegii care‑mi erau simpatici.

Până şi acasă puneam perne pe telefon, dacă voiam să spunem o vorbuliţă mai apăsată despre „realităţili comunismului”. Iar sâmbătă seara ne rugam de prieteni, cu glas spăşit, să amâne comentariile răuvoitoare până după plecarea noastră.

Rudele şi prietenii ne priveau cu expresia aceea visă­toare cu care contempli pe cineva drag pe care nu ştii dacă o să‑l mai vezi multă vreme. Bancurile care ni se spu­­neau căpătaseră o nuanţă duioasă. Într‑o seară, un prieten ne‑a şoptit, cu o expresie tristă, veselul banc des­pre Iţic, pe care preşedintele de sindicat l‑a întrebat ce‑i place să bea. „Când sunt în ţară, beau şi ţuică, şi palincă, şi vin”, a răspuns legendarul personaj. „Şi când eşti în străinătate?” a întrebat preşedintele. „A, când sunt în străinătate numai vin!” Şi prietenul, uitându‑se adânc în ochii noştri, a repetat sumbru: „Nu mai vin!”

Degeaba îi asiguram pe toţi că ne vom întoarce, tot ce obţineam ca răspuns era o privire neîncrezătoare şi jig­nită, care spunea fără cuvinte: mă duci de nas, n‑ai încre­dere în mine, nu mă consideri prieten.

Adevărul e că problema întoarcerii nu ne era pe de­plin lămurită nici nouă.

Inima ne trăgea să revenim la casa şi la familia noas­tră. Mirajul libertăţii ne îmbia să ne încercăm norocul la sânul vitreg al străinătăţii, unde, oricum ar fi fost, tot trebuia să fie mai bine decât acasă. De câte ori discutam despre asta cu Alex, nu reuşeam să ne hotărâm în vreun fel.

Până la urmă, ne spuneam că ne vom decide la faţa locului. Văzând şi făcând. Ceea ce adăuga o nuanţă de incertitudine existenţei noastre şi ne făcea să considerăm cu melancolie timpul prezent, ce trecea subtil în catego­ria ire­cuperabilă a trecutului. Şi, prin însăşi această tre­cere, se aureola de calităţi şi străluciri pe care, altfel, nu i le‑am fi perceput.

Între timp, cum planurile noastre de călătorie se în­tin­seseră mai rău decât caşcavalul prăjit, am înţeles că nu ne puteam baza pe cei două sute de dolari ca să ne ţinem zilele în timp ce alergam prin jumătate din Europa.

Ne anunţasem deja prietenii din străinătate că le vom face bucuria să venim în vizită. În general, ne mărgineam să comunicăm cu ei prin cărţi poştale, în speranţa că me­sa­jele noastre vor trece neobservate de ochiul atoate­vă­zător al Securităţii.

Ne‑am dat seama de naivitatea noastră atunci când am primit prin poştă o ilustrată adresată lui Alex, dar care avea scrisă pe ea o adresă în care şi strada şi numărul erau greşite; totuşi, printr‑un miracol de care ne‑am mi­nunat multă vreme, ilustrata şi‑a găsit destinatarul.

Constatând că şi cuvintele anodine de pe cărţile poş­tale sunt citite de „cine trebuie”, am renunţat la prudenţă şi am început să dăm telefoane în dreapta şi‑n stânga.

Aşteptam ore lungi lângă telefon ca să căpătăm legă­tura. Când, în sfârşit, vocea dragă se auzea îndepărtat în receptor, dublată de păcăneli şi de alte zgomote suspecte, comunicam scurt veştile şi primeam răspunsul rostit de fie­care dată cu acelaşi ton neutru: da, vă aşteptăm, tele­fonaţi când veţi fi în apropiere.

Vechea şi buna mea prietenă din facultate, fugită de­mult la Paris, m‑a anunţat că nu va fi în oraş la data ve­nirii noastre, dar că vom găsi la portar cheia aparta­men­tului ei. Vestea că n‑o vom vedea după o lungă des­păr­ţire ne‑a fost prea puţin înseninată de cadoul nesperat al unei locuinţe civilizate şi gratuite în oraşul luminilor.

Pentru subzistenţă, ne puneam speranţele într‑o armă se­cretă: un briliant de vreo trei carate, pe care l‑am scos într‑o seară cu forfecuţa dintr‑un vechi inel, şi l‑am as­cuns co­sându‑l artistic în betelia pantalonilor lui Alex.

N‑aveam nici o idee de felul în care am putea vinde peste hotare acest obiect, dar, de la Viena încolo, eram ferm hotărâţi să acceptăm orice preţ ni s‑ar oferi pe el.

La vedere, pe fiecare mână, aveam de gând să port câte un inel cu briliante, teoretic ca să‑mi aducă noroc, prac­­­tic cu ideea să le sacrific, dacă ne loveşte vreun ne­caz pe undeva. Nu era mare lucru de capul lor, pietre ve­chi, şlefuite demult, demodate, dar era oricum mai mult de­cât nimic, nu?

Fireşte, mai erau şi conservele. Am constatat cu mul­ţumire că aveam vreo 30 de cutii, şi ne spărgeam creierii so­co­tin­du‑ne unde le‑am putea dosi mai bine prin gea­man­tane şi prin Dacia noastră, ca să nu ne prindă la vamă cu acest export masiv de alimente şi să ni le confişte, într‑o vreme când, şi fără o asemenea importantă pier­dere, nu se găsea destulă mâncare pentru cetăţenii patriei.

Dar asta nu era de ajuns.

Ne trebuiau bani pentru benzină şi pentru celelalte mici cheltuieli care aveau să se ivească prin ţările surori.

La fel ca toţi cetăţenii ţărilor din „Est”, nici cetăţenii Ro­­mâ­­niei, „angrenată plenar în mersul ei glorios pe dru­mul de aur al comunismului”, nu aveau dreptul să ceară să li se schimbe oficial bani, ca să‑i risipească pe fleacuri cum ar fi turismul. Preţioasa valută era destinată unor sco­puri mai serioase. Ideea de a te duce la bancă, în cali­tate de simplu particular, şi de a schimba lei româneşti în valută, fie ea şi „valută est”, era de neconceput.

Trebuia să ne descurcăm. „A te descurca” era verbul care desemna sportul naţional.

Am dat sfoară‑n ţară şi, încet, încet, a început să se scur­gă spre noi un uluitor şuvoi de informaţii despre ce poate vinde românul prin ţările vecine şi prietene, ca să facă rost de ceva monedă locală.

Pantofi de sport Adidas, maiouri de bumbac, combi­nezoane cu dantele şi chiloţi de damă în Uniunea Sovie­tică, băuturi tari, prosoape şi maiouri de bumbac în Polo­nia; în Germania Democrată nimic, dar am primit infor­maţia că, la banca dintr‑un anumit orăşel, funcţionarele foarte înţelegătoare îţi schimbă un număr nelimitat de lei în mărci RDG... şi acceptă cu plăcere mici daruri cum ar fi feţe de masă brodate de mână sau vreun serviciu de pa­hare din cristal colorat.

Am aflat cu ocazia asta că există o adevărată „mafie” a mizeriei, oameni care‑şi petrec vacanţa trecând în sus şi‑n jos frontierele cu acest soi de marfă, înfruntând co­zile şi riscurile vămii, ca să vândă jalnicele obiecte pe‑acolo şi să cumpere în schimb altele tot atât de jalnice, care lipseau în fericita noastră parte de lume.

N‑aveam de gând să ne cumpărăm nimic; dar aveam mare nevoie de bani de cheltuială la faţa locului.

Toată ziua tropăiam prin oraş. Când nu ne găseai la vreo coadă pentru viză, eram la vânătoare de marfă.

Au intrat în funcţiune pilele. Toate relaţiile erau puse la trea­bă. Nu era cruţat nici un prieten. Unul avea o cu­noş­tinţă la fabrica de pantofi care lucra pentru „Vest” cele­brii „Adi­­daşi”, altul avea o vecină vânzătoare la un ma­ga­zin de con­­fecţii. Lanţul slăbiciunilor lucra din plin.

De peste tot au început să sosească rarităţi: maiouri colorate de bumbac, combinezoane gingaşe cu volănaşe din dantelă şi chiloţi asortaţi, prosoape în tonuri pastelate. Grămada din colţul dormitorului nostru se înălţa văzând cu ochii.

Câte un prieten cu oarece experienţă într‑ale voia­jului evalua cu o figură competentă prăzile, pipăia o dan­telă, aproba calitatea unui prosop. Ne uitam îngrijoraţi în ochii lui şi, dacă îl vedeam clă­tinând din cap şi emiţând dubitativ un „Nţ, nţ!”, ne întunecam.

Când turnuleţul de pachete a fost încununat cu două cutii lucioase, pe care scria cu litere mari „Adidas”, am simţit că ostenelile noastre se apropie de sfârşit.

Mai aveam de luat o singură viză, cea a Elveţiei.

În ajunul zilei în care trebuia să ne scoatem paşa­poartele de la Consulat, ne‑am luat rămas bun de la prie­teni, ne‑am inventariat comorile şi ne‑am pregătit ba­gajele.

Dacă întru îndeplinirea scopului nobil al dobândirii raiului pentru întreaga omenire s‑ar desfăşura atâta inven­tivitate şi s‑ar pune atâta râvnă câtă am pus noi la aran­jarea geamantanelor, sunt sigură că toţi am cânta demult alături de cetele îngereşti.

Cât despre felul în care am desfăcut cortul pe podea, m‑am vârât afund în el şi am ascuns în locul cel mai greu de bănuit un teanc grăsuţ de sute de lei albastre, repre­zentând valoarea lefii mele pe şase luni şi destinat schim­bului la caritabila bancă din RDG, despre aceasta nu se poate povesti decât folosind cuvântul „genial”.

Pe la două noaptea, istoviţi dar satisfăcuţi, ne‑am con­­tem­plat capodopera.

Erau nişte bagaje decente, ordonate. La prima vedere, puteai gândi că aparţin unei doam­ne foarte cochete, cu oarecare obsesie pentru lenjeria dantelată, şi unui domn sportiv, care concepe viaţa ca pe un şir neîncetat de exer­ciţii şi de alergături (îmbrăcat în echipamentul aferent).

Cortul, împachetat strâns, părea abia ieşit din fabrică.

Alături, ostentativ, erau puse două sticle de un litru, cu coniac românesc (permise la vamă) şi patru sticle de vin (idem).

Eram gata de drum.