Episodul X

ţara‑ceasornic

Nu mai zăbovim nicăieri, suntem nerăbdători.

După ce trecem graniţa, ne oprim numai timpul nece­sar să cumpărăm o ciocolată. Marfă rar întâlnită în estul fericit al Europei. Veritabil elveţiană! Cu alune întregi! O devorăm cu delicii, ronţăind atent alunele, emiţând a­pre­cieri entuziaste.

Hotărât lucru, Elveţia ne place la nebunie! Avalanşa comentariilor nu conteneşte.

Ce autostrăzi minunate! O adevărată catifea sub ro­ţile Rosinantei noastre.

Ce parcări superbe! Încă şi mai minunat amenajate decât cele din Austria! Spaţii de destindere, loc de joacă pentru copii, mese frumoase din bârne, cu banchete asor­tate, şi flori, flori, flori!

Într‑o parcare, ne uităm nedumeriţi la stratul rotund de nisip, cu bordură de piatră şi cu un stâlp scund înfipt în mijloc.

La ce o fi folosind?

Ne lămurim când vedem fixată pe stâlpişor o tăbliţă înfăţişând un câine care face pipi. Aha! Deci aici până şi câinii trebuie să se uşureze conform regulamentului! Mai rămâne să vedem dacă o organizare atât de strictă poate fi şi respectată.

De exemplu, la noi, pe dulcele mal al Dâmboviţei, po­po­rul e înzestrat cu o fantezie atât de vie, încât ar găsi instantaneu o mie de alte destinaţii acestei amenajări, cu excepţia celei indicate. Şi oricum, cine s‑ar opri într‑o par­care, cu câinele, ar lăsa animalul să stropească peisa­jul pe unde are chef. Noi trăim într‑o ţară liberă, nu?

Roşi de o curiozitate ştiinţifică, ne aşezăm strategic pe bancă, hotărâţi să verificăm dacă elveţienii au într‑o asemenea măsură neobişnuită simţul curăţeniei şi al disciplinei. Aşteptăm cu răbdare jumătate de ceas, pri­vind plini de speranţă spre maşinile care intră în parcare.

În sfârşit, dintr‑un automobil luxos coboară o pereche de vârstă mijlocie, ţinând în lesă un câine lucios ca o cizmă bine lustruită.

Se duc glonţ la stratul cu pricina.

Abia acolo eliberează patrupedul, care‑şi onorează ce­tă­­ţenia elveţiană, ridicând piciorul din spate şi împroş­când stâlpul cu o exactitate matematică.

Ne minunăm, plini de admiraţie, de minuţiozitatea nea­­mului elveţian. Nu degeaba sunt ei cei mai vestiţi cea­sor­nicari din lume. Uite că şi‑au transformat întreaga ţară într‑un mecanism care merge ca un ceasornic!

Cum prietenii noştri locuiesc tocmai în partea cealal­tă a Elveţiei, într‑un oraş numit Solothurn, ne gândim că ar fi bine să nu ne grăbim, ci să dedicăm ziua frumuse­ţi­lor turistice ale locului, şi să le facem abia mâine plăcerea vizitei noastre, chiar dacă ne vom petrece iarăşi noaptea sub cerul liber.

Zis şi făcut.

Ne plimbăm ca printr‑o carte cu poze, bucurându‑ne ochii cu munţi, ceruri, trecători, stânci, flori alpine în bu­chete de culori incredibile, sate şi orăşele arătând ca şi cum locuitorii lor şi‑ar petrece timpul în exclusivitate zu­gră­vind, vopsind şi făcând curăţenie.

Pe autostradă, provocăm senzaţie. Judecând după re­acţia celor din automobilele care ne depăşesc – şi toate ne depăşesc – fie n‑au mai văzut în via­ţa lor o Dacie, fie n‑au mai văzut niciodată români.

Probabil şi una şi alta.

Şoferii încetinesc, uluiţi, pasagerii întorc capul şi se uită lung în urmă, mult după ce‑au trecut de noi.

Un băieţel de vreo zece ani se zgâieşte pe geamul por­tie­rei, mai rău ca la zoo, apoi, încă nedumerit asupra identităţii animalelor ciudate care se târăsc cu mai puţin de o sută de kilometri pe oră pe banda din dreapta şo­selei, se caţără pe spătarul canapelei şi ne examinează cu­rios prin geamul din spate, strâmbându‑se la noi până când automobilul în care se află dispare în depărtări.

Parcarea elveţiană se dovedeşte a fi o gazdă tot atât de bună ca şi sora ei austriacă. Mă rog, aproape tot atât de bună. Pentru că, atunci când încerc să mă retrag cu cele două sticle tradiţionale în tufiş, constat că accesul e blo­cat de un gard solid de sârmă. Simţul de proprietate al elve­ţianului e pe măsura corectitudinii sale impecabile.

Ne mulţumim să ne spălăm sumar la chiuvetă, mân­gâindu‑ne cu promisiunea unui duş cald încă înainte ca soarele să apună, într‑o casă de om.

Spre seară, sunăm la uşa prietenilor noştri. Şi astfel ia sfârşit prima rundă de turism sălbatic, în Vestul nu mai puţin sălbatic.

cămila este un animal imposibil

Nu încetez să mă mir de continuitatea şi de rezistenţa în timp a sentimentelor acestei alcătuiri lipsite de pereni­tate care este omul. Cristian ne deschide uşa zâmbind şi, în timp ce ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm că ne revedem, cei peste zece ani care‑au trecut de la despărţirea noastră dispar undeva în neant.

Ne regăsim aceiaşi ca înainte de plecarea lui şi, firesc ca şi cum nu ne‑am fi văzut din ajun, începem să ne spu­nem unii altora noutăţi, vorbind toţi deodată.

Sparg momentan şueta încunoştinţând asistenţa că tânjesc după o baie. Ni se arată sala de baie, camera în care vom dormi, frigi­derul bur­duşit cu bunătăţi pentru mu­­sa­firi.

Cristian şi Lisa ne‑au anunţat că locuiesc într‑un bloc mun­ci­toresc. Nouă, obişnuiţi cu mizeria, mucegaiul, du­hoa­rea şi lipsa de confort corespunzătoare noţiunii de „bloc muncitoresc” în scumpa noastră patrie, ni se pare că stau într‑un palat. Adulmecăm discret parfumul care domneşte pe cori­doa­rele strălucitoare, ne uităm cu res­pect la clanţele uşi­lor, robinete, întrerupătoare, prize, accesoriile astea care la noi acasă arată ca şi cum ar fi croite din topor, iar aici sunt finisate ca nişte bijuterii.

Totul e curat, elegant, gândit cu grijă. Blocul mun­citoresc în capitalismul bazat pe crunta exploatare a muncitorului e cu totul altfel decât cel din orânduirea „al cărei scop e satisfacerea plenară a tutulor nevoilor clasei muncitoare”.

Baia, un adevărat ospăţ pentru ochi şi pentru nas. Flacoane mari şi mici, în culori pastelate, aro­me îmbă­tătoare, parfumuri fine. Mă dezlănţui, cu toa­tă pofta unei femei cochete, care e silită să folosească de ani de zile unicul soi de săpun pe care‑l poate găsi la ea acasă, o sub­stanţă scâr­bav­nică, gelatinoasă, cu miros sus­pect.

Între timp, gazdele tăifăsuiesc cu Alex. Judecând du­pă hohotele homerice pe care le aud din baie, Alex le po­vesteşte aventurile noastre de pe drum.

Peste vreun ceas, simţindu‑mă ca un paşă şi mirosind ca o fabrică de cosmetice, mă alătur distinsei societăţi. Ime­diat, Lisa îmi confiscă toate hainele din bagaje şi le vâră în maşina de spălat, în timp ce asistenţa masculină caracterizează fără jenă operaţia drept „despăduchere”.

Cristian e aproape neschimbat.

Când a plecat din ţară, era inginer. Acum s‑ar putea spune că e de două ori inginer, după ce a fost nevoit să ia facultatea de la început şi să mai dea încă o dată examen de diplomă. Aici nu dă nimeni nici doi bani pe o diplomă obţinută în România.

Lisa, frumoasa fată blondă care, acum mai bine de un deceniu, cobora veselă treptele Sfatului Popular din piaţa Amzei, la braţul proaspătului ei soţ, s‑a transformat într‑o tânără femeie cu faţa perpetuu luminată de un zâmbet calm. Aşteaptă pe curând primul lor copil.

Stăm până târziu, la o trăncăneală prietenească ne­sfâr­şită. Abia acum ne dăm seama cât de mult ne‑au lipsit.

A doua zi, de dimineaţă, vărul Lisei se înfiinţează la micul dejun, dornic să cunoască oaspeţii exotici ai fami­liei. Ronţăim cu toţii cornuri calde şi bem cafele după ca­fele, în timp ce vărul, din ce în ce mai uluit, ne pune în­tre­bări după întrebări.

Cum? Am plecat de‑acasă numai cu două sute de do­lari în buzunar?

Aşa e, numai cu‑atât.

Şi am călătorit un sfert din Europa numai cu‑atât?

Nicidecum, n‑am prea cheltuit din ei, mai avem încă... stai să vedem, mai avem încă o sută şi douăzeci.

Imposibil.

Aşa zicea bunicul meu că a spus neamţul atunci când a văzut prima oară o cămilă: „Acest animal este impo­sibil”.

Animalele imposibile râd, îşi leagănă cocoaşele, exis­tă. Avalanşa întrebărilor se înteţeşte.

Şi ce‑am mâncat? Şi de unde am avut bani de ben­zină?

Păi să vezi...

Urmează povestiri detailate. Un caleidoscop de vân­zări, campinguri, vămi, vânzări, bănci binevoitoare, vân­zări...

Imposibil.

Cristian şi Lisa râd de se prăpădesc.

Probabil prin convieţuire, Lisa a devenit o adevărată româncă: înţelege totul.

Vărul, iremediabil elveţian, nu înţelege nimic.

Scoatem din mânecă povestea briliantului în căutare de bijutier. Scuturăm pietricica din cutia ei. Zace pe masă şi sclipeşte ca lacrima unui orfan. Păcat că nimeni nu cunoaşte vreun bijutier.

O ultimă curiozitate:

—Şi în Austria, unde aţi dormit?

—În parcări, gratis, unde altundeva?

Vărul se albeşte la faţă.

—Aaaa! Imposibil! Scria în ziare că, săptămâna tre­cută, o doam­nă a fost căsăpită cu toporul într‑o parcare din Au­stria, îm­preună cu fiul ei de paisprezece ani!

—Probabil în altă parcare, încercăm noi să‑l con­solăm, cu un dram de maliţie.

Bietul văr, zdrobit sub povara atâtor informaţii nefi­reşti, se retrage.

Gazdele îl conduc la uşă.

Conciliabule. Şoapte aprinse. Cristian se întoarce la noi râzând.

—Vroia morţiş să vă lase cadou 300 de franci. I‑am spus să se lase păgubaş, că n‑o să acceptaţi. Acum Lisa încear­că să‑l calmeze.

—Bine, spune Alex.

Până una, alta, preferăm să jucăm după regulile nobi­lei aventuri.

Vărul pleacă nedumerit, cu cei trei sute de franci în bu­zunar.

Noi vom pleca peste vreo două zile, cu dolarii noştri legendari în buzunar.

Înainte de plecare, Cristian şi Lisa ne copleşesc cu sfa­­turi, provizii pentru drum şi daruri.

Toate folositoare.

Le povestesc că o altă prietenă de‑a mea, care trăieşte în Franţa, l‑a întrebat pe fratele ei, rămas în ţară, ce să‑i aducă din străinătate.

Orice, i‑a răspuns fratele. Toate lipsesc.

À propos de toate care lipsesc, n‑am vrea să luăm un pacheţel cu câte ceva pentru bătrânii părinţi ai lui Cristian?

Cum să nu?

Ni se aduce pacheţelul şi îl vârâm în fundul cufărului.

Înainte de plecare, confisc din cămara lui Cristian două cutii mari de carton. Apoi încep să mă dedau unei activităţi care‑i nedu­me­reşte profund pe cei doi elveţieni.

În primul rând aşez cutiile în spatele scaunelor din faţă ale maşinii. Apoi vânez prin gospodărie toate sticlele pe care le găsesc, le umplu cu apă şi burduşesc cu­tiile cu ele. Numai privindu‑le, mă apucă bucuria la gân­dul îmbelşugatelor duşuri la tufiş, cu care ne vom răsfăţa după zilele fierbinţi de vară.

Apoi, cu bagajele bine aranjate, ne luăm rămas bun.

Nu se ştie când şi dacă ne vom mai revedea.

În cele din urmă, cam mohorâţi, pornim la drum.