Episodul I

Paysans du Danube

- Mă-ta. Paştele. Merde. Uuuuf. Luate-ar dracu’. Va te faire voir. Uuuf.

Salt brusc la stânga, smucitură rapidă spre dreapta.

Mă uit în toate părţile ca un animal hăituit.

Ambardee fulgerătoare. Dreapta, stânga, dreapta.

Transpir, urăsc oamenii, şoferii, maşinile, lumea.

Îmi blestem mâinile încete, picioarele blege, ochii înceţoşaţi, cel mai mult îmi blestem zilele. Şi în special clipa în care mi-a venit ideea să vin la Paris.

Căci, ooooo, muritori! pentru nişte „paysans du Danube” alde noi, să intri cu automobilul şi să găseşti o adresă într-o asemenea metropolă e o aventură cumplită (cu siguranţă). Unică (probabil). Mortală (foarte posibil).

Mă rog, trebuie să ţinem seama că suntem în glorioşii ani ’80. M-am dedat la ale şoferitului de ceva vreme, dar circulaţia rarefiată din Bucureşti n-a fost o şcoală bună pentru demenţa pariziană. Cu toată laşitatea – scuzabilă în cazuri de forţă majoră, mi-aş lua tălpăşiţa pe loc. Dar poţi? Cum spune franţuzul: le vin est tiré, il faut le boire. Dacă tot am ajuns până aici, trebuie neapărat să pătrundem până la pământul făgăduinţei. Adică la blocul unde locuieşte Oana.

Draga de ea.

De când o cunosc, adică din copilărie, fata asta a fost neabătut un înger.

Cu vreo cincisprezece ani în urmă, îngerul a zburat la Paris. A rămas acolo, în iadul capitalist, ca să salveze suflete, probabil.

Am luat drept axiomă ideea că le-a salvat pe toate şi acum venim şi noi, să ne fie înger păzitor.

Şi chiar că e.

Primo, că ne primeşte să dormim la ea.

Secundo, că e plecată din oraş.

Ceea ce contează prea puţin, atâta vreme cât ne‑a lăsat cheia apar­tamentului la portar.

Numai de-am găsi portarul. Şi mai ales blocul…

Uşor de zis. În orele următoare, cutreierăm Parisul în lung şi‑n lat, într‑un raliu care ne blago­sloveşte din bel­şug cu adrenalină în sânge.

N‑am văzut niciodată ceva mai înviorător decât cir­cu­laţia în Paris.

Bunăoară, să zicem că iei direcţia de pe hartă şi încerci cu disperare să te ţii de ea. Te învârţi prin tot felul de străduţe întortocheate şi încâlcite, cotind alandala la dreapta şi la stânga şi pierzând imediat corespondenţa între realitate şi hartă. Curând, singurul sentiment care te mai animă e dorinţa fierbinte de a nimeri într‑o stradă prin­ci­pală, ca să te dumireşti unde te afli.

În sfârşit, vezi în depărtare un bulevard atât de înţesat de maşini, încât e sigur că trebuie să fie o arteră prin­cipală. Nu mai ai decât să ajungi până la el, să te înfigi printre celelalte maşini şi să găseşti o plăcuţă pe care scrie ce stradă e.

Accelerezi, holbând ochii în jur ca să nu dai peste cineva, fiindcă între timp te‑ai dumirit că parizienii sunt cei mai viteji sau cei mai nesocotiţi dintre oameni, şi că nu‑i mare minune să te pomeneşti cu unul sub roţi, înainte de a‑ţi da seama de unde a răsărit.

Când nu mai ai decât câteva zeci de metri până la lo­cul unde e îmbulzeala mai mare, deci şi strada mai im­por­­tantă, te trezeşti cu semnul de sens interzis în faţă. Eşti obligat să o iei din nou pe străduţe, şi nu ştiu cum se face că toate drumurile parcă duc în direcţia opusă celei de care ai nevoie, în timp ce artera principală se tran­sfor­mă în Fata Morgana şi dispare printre clădiri, lăsându‑te în cea mai desăvârşită confuzie cu putinţă.

Să mai zicem că ţi‑a auzit Dumnezeu rugăciunile şi că, printr‑un tertip miraculos, ai ajuns în bulevardul visat. Care e şi el un sens unic, dar asta nu mai con­tează, de vreme ce te‑ai hotărât să‑ţi accepţi orbeşte soarta şi să mergi tot înainte, până când inspiraţia, un sens unic contrar sau poliţia te trimit în altă direcţie.

Buuun! Nu apuci să mergi pe strada asta nenorocită mai mult de câteva zeci sau sute de metri, când batalionul de ma­şini din care faci parte intră în devălmăşie într‑o piaţă cât se poate de largă.

Aici, în mod paradoxal, toată lumea se opreşte. Cir­cu­laţia parcă se coagulează. Maşinile înţepenesc la cinci centimetri una de alta. Şoferii se fulgeră reciproc din pri­viri.

Nu ştii de ce sunt atât de porniţi, şi de ce se uită urât şi la tine, la urma urmei eşti un outsider în toată chestia asta, vii de la două mii de kilometri distanţă şi eşti pentru prima oară în oraşul lor.

Dar ce contează? Asta‑i ţara în care de două sute de ani funcţionează principiul Liberté, Egalité, Nervosité, prin urmare se încruntă toţi la toată lumea (Egalité) şi sunt liberi s‑o facă (Liberté). Şi uite aşa, din cinci în cinci minute te bucuri de câte un sfert de oră de stat pe loc, în care timp ai ocazia să in­halezi aer de Paris venit din ţevile de eşapament, mai ales că în jurul tău şoferii acce­lerează nerăbdători motoa­rele în gol (Nervosité), pregă­tindu‑se să ţâşnească viforos în următoarea jumătate de metru cu care coloana va înain­ta (cândva).

Nici când se circulă mai vioi, situaţia nu e mai roză.

Când am intrat în Paris, am băgat de seamă, cu oarece îngri­jorare, că toate maşinile au pe coaste zgârieturi mai mult sau mai puţin adânci, sau îşi exhibă nepăsătoare o aripă şifonată, o capotă înfundată etc., purtându‑şi cu mândrie rănile, ca un veteran viteaz cicatricele.

N‑am prea înţeles de ce. Vreau să zic că în primul sfert de oră n‑am prea în­ţeles. Apoi am intrat în prima noas­tră piaţă pariziană şi ne‑am lămurit.

O piaţă pariziană este acel loc unic de pe pământ în care sezonul de vânătoare la automobilist e deschis în tot timpul anului.

Jocul se desfăşoară în modul următor: jucătorii sunt împăr­ţiţi în două echipe, fraierii care au intrat deja în piaţă şi norocoşii care abia se reped în ea[1].

Fraierii se adună ca oile în mijlocul pieţei (ornamentat în general cu un monument la care nu are nimeni timp să se uite, toţi cei de la faţa locului fiind prea preocupaţi să‑şi salveze inte­gritatea corporală). Norocoşii se pregătesc din timp pen­tru momentul de vârf al distracţiei, ambalând motoa­rele încă de pe când se mai află pe străzile care debuşează în sus‑zisa piaţă.

În clipa în care se năpusteşte cu maşina pe terenul de joc (recte piaţa), norocosul îşi alege o victimă potenţială asupra căreia tabără fără avertisment, scopul principal, ne­mărturisit, fiind acela de a‑i demonstra fraierului supe­rio­ritatea netăgăduită a calităţilor lui şofericeşti, iar cel se­cun­dar, de asemenea nemărturisit, de a‑i lăsa o mică a­min­­tire pe coaste, ca să se‑nveţe minte să mai stea şi altădată în calea marelui automobilist. La rândul lui, fraierul încearcă din răsputeri să se ferească din calea justei mânii a partenerului norocos, mâ­nuind spasmodic volanul: ma­şina lui face salturi ne­aştep­tate în dreapta şi în stânga, ca un cal nărăvaş, stră­duindu‑se să nici nu dea peste fraierii de rang inferior, din stânga lui, nici să nu se lase atinsă de adversarul din­spre regiunile cu prioritate.

Frumuseţea şi morala jocului constau în aceea că norocosul, inserându‑se în turma fraierilor care au ajuns în mijlocul pieţei, devine din vânător vânat, şi trebuie să se ferească, la rândul lui, de noile valuri de norocoşi care şiroiesc pe câmpul de bătaie.

În ceea ce mă priveşte, încerc să fiu la înălţimea si­tuaţiei. Fac slalom ca la poligon. Nu‑mi pierd cumpătul şi, când mă apostrofează câte unul cu un snop de cuvinte ce‑i ţâşnesc din gură ca arti­ficiile, îi zbier imperturbabil, scoţând capul pe geamul maşinii: „Et ta soeur!”, răspuns care, venind dintr‑o Da­cie, adică un străvechi model de Renault, şi încă înma­triculat în exotica Românie, îi lasă pe mulţi fără replică.

Parisul e un oraş foarte mare, aşa că distracţia se pre­lungeşte. Ţinem însă cu străşnicie direcţia şi, după câteva cea­suri, printr‑un miracol – inexplicabil ca toate mira­co­lele – reuşim să ajungem.

Miracolul continuă.

În şirul ne­în­trerupt de automo­bile ce garnisesc străzile, ca o dantură impecabilă a ace­lor gingii ale trotuarelor care sunt bor­durile, găsim un loc liber, o gaură ştirbă, chiar în faţa clădirii.

Între timp, s‑a făcut târziu, e trecut de nouă seara.

După cele câteva ore de trambalare automobilistică prin circulaţia pariziană, suntem obosiţi de moarte.

Terminaţi.

Nu mai jinduim decât la un duş fierbinte şi la un pat în care să ne întindem oscioarele.

Cu ultimele puteri, dar plini de nădejdi, ne târâm până la intrare şi apăsăm pe butonul sub care scrie „con­cierge”. Prin uşa de sticlă vedem chiar mult-aşteptatul pământ al făgă­duinţei – holul blocului şi uşa cu perdeluţe verzi, pe care aceeaşi inscrip­ţie semnalează existenţa binecuvântatului portar.

Nici o mişcare.

Aşteptăm un interval decent, apoi mai sunăm o dată, cu ceva mai multă hotărâre.

Nimic.

Mai stăm puţin, consultându‑ne timid din priviri, apoi su­năm iar. Acelaşi rezultat.

Ne apucă disperarea şi sunăm iar, lung.

A! În sfârşit se întâmplă ceva!

Uşa pe care scrie „concierge” se întredeschide, prin crăpătura îngustă se arată o mutră ciufută, ceva între go­rilă şi australopitec. Fără să se deranjeze să întrebe ce vrem, individul ne strigă că e în afara orelor de serviciu şi ne recomandă să‑l căutăm a doua zi dimineaţa, după ora şapte. După care uşa cu perdele verzi se trânteşte, cu un trosnet rebarbativ şi final.

Degeaba mai sunăm de vreo două ori. În hol dom­neşte o linişte de mormânt.

Toată ziua am pendulat între comedie şi dramă. Situaţia a evoluat inexorabil. Tragedia bate la uşă.

Ne retragem în maşină şi ţinem sfat.

Nici gând să ne facem numărul obişnuit, să întin­dem scaunele maşinii şi să ne culcăm. Suntem într‑un mare oraş, pe stradă tre­ce lume.

Nici gând să părăsim locul şi să ieşim în afara Pari­sului, în căutarea unui ungher liniştit în care să dor­mim. Nu mă ispiteşte ideea să caut timp de ceasuri un col­ţişor ferit în aglomeraţia din jurul capitalei, ca s‑o iau da capo a doua zi prin circulaţia pariziană.

Mai bine rămânem în maşină.

Stăm resemnaţi şi tăcuţi, odih­nindu‑ne de bine de rău pe scaunele incomode ale Daciei. Am prieteni care pot dormi oriunde, în tren, în autobuz sau la concert. În fond, noi de ce nu?

Putem şi să ne distrăm cu priveliştea străduţei.

Până una, alta, se distrează ea cu priveliştea noastră. Din când în când, parizieni de toate rasele şi culorile trec pe lângă noi şi ne aruncă pri­viri curioase.

Ne simţim ca nişte animale ciudate într‑o cuşcă. Îmi vine să încep să mă strâmb la trecători, să le scot limba şi să fac schime ca maimuţele de la zoo.

Simt că nici lui Alex nu i-ar displace.

Dar, în loc să ne dedăm acestei activităţi, care sunt sigură că ne‑ar uşura întru­câtva, păstrăm figuri demne şi preocupate, de per­soane angrenate într‑o treabă precisă. Persoane cu destin măreţ, miste­rios.

Sortite bunăoară să vegheze la bunăstarea omenirii.

Unde?

Noap­tea, pe o stradă pariziană, pitiţi discret într‑o Dacie cu plăcuţe de înma­tri­culare din Bucureşti.

Nici măcar nu mai avem chef de vorbă.

Nici de somn.

Închid ochii. O să adorm.

Ba nu, nici pomeneală.

Pe sub pleoapele închise defilează maşini, chipuri, peisaje, drumuri lungi, panglici nesfârşite cenuşii.

Mă tot gândesc, mă tot gândesc.

La întâmplările de azi. La cele de ieri. De alaltăieri? Răsalaltăieri?

O, Doamne, ce fericiţi eram când am plecat din ţară.

Cuadratura cercului. Tata, când vrea să spună că, la un moment dat, o să se resemneze să plece de pe lumea asta, nu spune c-o să moară, spune „O să plec la Paris”. Oraşul care întruchipează visul. Visul inaccesibil.

Şi uite-ne pe noi, cetăţeni anonimi ai Republicii Socialiste România, că am ajuns pe tărâmul visului. Iar aici, în loc să cinăm cu preşedintele Franţei şi cu şampanie, dormim ca vagabonzii în maşină.

Cum naiba de ne-am trezit în situaţia asta?

Pentru a nu ştiu câta oară îmi amintesc.

un fiu de exploatator şi o cosmopolită

Nimic mai distins, nimic mai dezirabil, în vremea „to­’a­răşului”, decât o călătorie în străinătate.

Norocosul care avea parte de aşa ceva (şi care se şi întorcea) era aureolat la venire de glorie, de cunoaştere uni­versală şi de misterul miticelor depărtări, astfel încât, în principiu, era automat cata­pultat într‑o tagmă a oame­nilor superiori, deţinători ai unui grad de nobleţe inac­cesibil omului de rând.

E drept că pe înfundate circulau bancuri mai puţin mă­gulitoare pentru mem­brii selectului club al călătorilor în „Străinezia”, dintre care cel mai răspân­dit pretindea că cei ce se înapoiază din străinătate sunt ori securişti, ori ...îna­poiaţi.

Varianta dură a bancului era: cu sigu­ranţă securişti şi, cu tot atâta certitudine, înapoiaţi...

Şi asta contribuia din plin la adân­cirea noastră în stră­fundurile bolii de care nu ne‑am vindecat pe deplin nici astăzi, „securita”, maladie aproape întot­deauna incu­rabilă, caracterizată prin sus­pi­ciune paranoidă, ură latentă faţă de aproa­pele şi un apetit nestăvilit pentru bârfă.

Ceea ce nu înseamnă că bancul cu pri­cina nu era, în ma­­jo­ritatea cazurilor, de un profund realism: reveniţii în patria socialistă erau adeseori securişti şi, uneori, pur şi simplu îna­poiaţi.

În fine, să depăşim generalităţile şi să trecem la cazul par­ticular despre care vrem să vorbim aici.

Suntem nişte oameni obişnuiţi, genul acela de per­soane care au trecut prin anii mizerabili prin care am tre­cut cu toţii, noi, cei din „Est”, făcând cât mai puţine con­cesii şi cât mai puţin rău posibil.

N‑am fost „membri” (vreau să spun ai partidului co­mu­nist), n‑am fost nici disidenţi. Ne‑am abţinut să luăm atitudine în public (cu rare excepţii, când răbufneam, dar numai între prieteni), trea­ba asta nefiind de fapt, dacă mă gândesc bine, datorată lipsei de curaj, ci mai curând unei definitive, liniştite, re­sem­nate lipse de speranţă.

Ştiam bine că viaţa nu ne va oferi perspective îmbă­tătoare: bărbatul meu, Alex, era urmaşul unei familii de „exploa­tatori”. Nu conta că tatăl lui fusese fiu de ţăran, bătrânul comisese păcatul mortal de îmbogăţire prin mun­­că, meritând aşadar să fie eliminat – paradoxal, dar pe vecie – din rândurile purei şi eroicei clase muncitoare. Istoria îl scutise pe fiul lui de grijile unei averi alcătuite din fabrici şi făbricuţe; nu moştenise de la între­prin­zătorul lui părinte decât obiceiul incomod de a se bărbieri şi a‑şi schimba cămaşa în fiecare zi şi alte ase­menea han­dicapuri.

Cât despre mine, sunt, obiectiv, o fiinţă nu din cale-afară de simpatică: fac parte dintre oamenii care‑şi petrec zilele în spatele unui zid de cristal, invizibil dar gros, de după care observă lumea, fără comentarii.

Nu este o alegere, ci un dat.

Omul din spatele zidului e la fel cu toţi ceilalţi, co­mu­nică în felul lui distant cu ei, dar peretele invizibil îl separă irevo­cabil de semeni, ţinându‑l captiv într‑o lume personală, cu aer diferit.

E o deosebire de stare, percepută difuz de cei din jur, care adeseori nu‑i iartă exilatului crima de a fi altfel, in­ca­pacitatea de a se deda relaţiilor gregare, unifica­toare. Fiecare reacţionează potrivit firii sale, puţini cu prie­tenie, cei mai mulţi alergic, cu intoleranţă.

Mai sunt şi unii cărora le lipsesc ante­nele. Aceia nu au cum să simtă zidul transparent.

Lucrul bun e că uneori nu‑l ghicesc nici pe omul din spa­tele lui. Pur şi simplu nu‑l văd. Lucrul rău e că uneori îl văd. Şi atunci, închi­puindu‑şi că e undeva aproape, încearcă să‑l atingă.

Oamenii nu suportă imposibilul. Iar când îşi dau sea­ma că el există totuşi, îl detestă.

Ei, bine, deşi eram ferm încredinţată de contrariu, am constatat că şi speciei activiştilor comunişti i se întâmpla să aibă antene şi sensibilităţi. Prima dată am învăţat această lecţie, pe pielea mea, la o şedinţă UTC (în care eram cel mai neînsemnat mem­bru, îmbrâncit cu anasâna, încă din liceu, în rândurile „tineretului progresist”).

Un tovarăş cu priviri opace, din conducerea organiza­ţiei pe facultate, m‑a acuzat virulent şi neaşteptat de „cos­mo­politism”, punându‑mi o etichetă culpabilizatoare, ce avea să mă însoţească multă vreme.

Nici acum nu înţeleg nuanţa pe deplin peiorativă cu care era încărcat pe vremea aceea cuvântul cosmo­po­litism. Aş zice că e mai degrabă o noţiune din care nu lipsesc strălucirea, deschiderea şi câte şi mai câte alte ca­lităţi. Dar, pe atunci, nefericitul înfierat astfel era aruncat în tabăra celor mai mari duşmani ai societăţii.

Îmi aduc şi acum aminte tresărirea mea de revoltă, şi graba cu care prietena din scaunul de alături m‑a strâns de braţ, şoptindu‑mi „Taci!”

În sărăcia noastră cruntă, singurele lucruri cosmo­polite ce mi‑ar fi putut fi imputate erau lecturile şi pan­tofii. De lecturi, tovarăşul respectiv n‑avea cum să aibă habar. Trăia într‑o lume fără nici o tangenţă cu nuvelele lui Poe, traduse în franceză de Baudelaire (culmea cos­mo­poli­tismului!), pe care, adolescentă visătoare, le ci­team pe furiş, pe sub ban­că, la interesantul curs de Dia­lectica marxis­mului.

Preţioasele încălţări îmi erau dăruite de o prietenă bla­goslovită de pronie cu o mătuşă fugită la Paris, de unde îi trimitea din când în când mostre modeste ale bu­năstării capitaliste, care nimereau la mine, dacă‑i erau prea mici destinatarei. Nu erau nişte pantofi atât de luxoşi încât să trezească atenţia cuiva.

Nu eram mai cosmopolită decât mulţi colegi.

De fapt, omul îşi exprimase, în limba activiştilor, anti­patia la adresa privitorului tăcut de după zid.

bunul simţ ca factor declanşator

Conştienţi de faptul că „originea nesănătoasă” şi „cos­mo­po­litismul” constituie obstacole de netrecut în ca­lea aprobării unei cereri pentru o călătorie în străi­nătate, ne‑am abţinut multă vreme de la a înainta „orga­nelor” o asemenea suplică.

Într‑o seară din vara anului ’83, ne‑am dus în vizită la nişte prieteni, care mai aveau şi alţi câţiva musafiri. Cei mai mulţi dintre ei erau sculptori şi pictori. Conversaţia a ajuns repede la marile muzee din Europa.

Ne uitam cu toţii ca la a opta minune a lumii la un pictor mărunţel şi nervos, care ne descria minunile Lu­vru­lui. Probabil că, de‑atâta jind, ochii ne sclipeau ca fă­cliile.

Stăteam lângă un tânăr care, după ce absolvise Academia de arte frumoase, îşi câştiga acum pâinea confecţionând pe sub mână lanţuri de aur şi argint cu materialul clientului. Eram în nişte relaţii grozave cu el, mai ales pentru că, din tot felul de bucăţele rupte şi din linguriţe desperecheate, îmi lucrase un lanţ cu care s‑ar fi putut mândri şi o fiică de doge, la apogeul Re­naş­terii veneţiene.

La un moment dat, ne‑a întrebat dacă am fost vreo­dată în străinătate.

­—Nu, am răspuns cu mâhnire, niciodată nu ni s‑ar da paşaport.

—Dar aţi cerut? a insistat el, privindu‑ne binevoitor cu ochii lui catifelaţi.

—Nu, am repetat, la ce bun?

—Până nu cereţi, să nu vă plângeţi că nu vi se dă, a rostit sentenţios omul.

Şi n‑am putut să nu recunoaştem temeinicul bun-simţ al gândirii lui.

---

[1] Să nu uităm că, pe vremea aceea, drumurile şi străzile Franţei nu erau presărate cu multitudinea de „ronds-points” din zilele noastre, unde au prioritate cei care au apucat să se avânte în giratoriu, ci înnebuneau şoferii cu bunele şi clasicele pieţe în care se acorda prioritatea de dreapta.