Episodul XI

leşinul căprioarei

Următorul capitol al voiajului nostru e dedicat împli­nirii obligaţiilor de familie.

Sau pe‑aproape.

Am promis să‑i facem o vizită fostei noastre neveste. Sub acest nume apare în conversaţiile noastre Gigi, fosta soţie a lui Alex. S‑a recăsătorit demult şi, prinzând feri­cita ocazie a unei duble deplasări de serviciu, a fugit îm­pre­ună cu soţul ei în Elveţia.

Acum trăiesc la Vevey.

Nu‑i prea departe de‑aici, avem timp să ajungem până seara, când ne‑am anunţat vizita, ceea ce ne îndeam­nă să facem nenumărate mici şi instructive ocoluri, ca să vedem la faţa locului cum se descurcă ţărănimea munci­toare elveţiană.

Mare bucurie să locuieşti într‑o ţară atât de frumoa­să. Am promis de la început că n‑o să‑mi asasinez citito­rul cu descrieri, altfel mai‑mai că aş ceda tentaţiei să arunc vreo două vorbe despre munţii solemni ca nişte generali bătrâni, despre văcuţele care et caetera et cae­tera, despre păşunile verzi ca smarandul şi împes­triţate de floricele... dar mai bine nu, cuvântul e cuvânt.

Tocmai când plutim fără griji pe culmile încântării, viteaza noastră Dacie îşi găseşte momentul să ne reamin­tească intempestiv de existenţa şi de durerile ei.

Suntem pe un drum destul de lat, care urcă uşor, între o râpă adâncă de vreo câţiva metri şi un perete abrupt de stâncă. Dincolo de râpă, cât vezi cu ochii, pajişti. Verzi, verzi de tot. Nici ţipenie de om. Ici şi colo, case răs­pândite în peisaj, mo­ţăind senine în soare, în mijlocul gră­dinilor înflorite. Trăim momente bucolice şi pastorale.

Se vede treaba că prea ne simţim bine. Nu-i nimic, se remediază cât ai clipi. Dintr‑o dată, acul termometrului de la bord începe să urce vertiginos. Văd imediat chestia asta, doar nu degeaba sunt tot timpul cu ochii în patru la toanele preţioasei Rosinante. Mi se urcă şi mie pulsul, aproape tot atât de vertiginos, şi îi spun lui Alex, cu glas sugrumat de nelinişte:

—E ceva în neregulă cu maşina.

—Fii serioasă, urcă elegant, ca o căprioară!

—Pe naiba căprioară! Cred că avem un defect la sistemul de răcire.

Şi, până să apuc să mai zic ceva, căprioara leşină brusc, iar de sub capotă ţâşneşte un jet vulcanic de aburi şi de apă fierbinte.

Oprim cât mai la marginea drumului, ridicăm capota şi facem singurul lucru care ne stă în puteri: lăsăm mo­torul să se răcească. Din păcate, nu e loc să scoatem com­plet maşina din şosea. Noroc că nu trece nimeni pe‑aici.

Motorul sfârâie şi trosneşte uşor, ca focul în cămin, într-o noapte tihnită de iarnă. Îl deleg pe Alex să ne păzească ave­rile şi plec către casele care se văd în depărtare, să fac rost de infor­maţii.

Casa cea mai apropiată e la oarece distanţă, dar, după ce fac o cursă până acolo în trap săltat, mă întorc spre maşină cu vestea bună că la un kilometru depărtare se află garajul mecanicului din sat.

Când ajung la vreo o sută de metri de locul dezastru­lui, văd că pe drum apare în sfârşit un automobil.

Negru.

Forme avântate.

Neînchipuit de lucios.

Sclipitor chiar. Caroseria lui aruncă snopi de scântei.

N‑aş putea să spun de ce marcă e, întrucât viaţa mi‑a îngăduit contacte limitate cu maşinile de lux, dar e în orice caz un obiect scump, asta se vede cu ochiul liber.

Automobilul eminamente capitalist opreşte scurt în spatele mândrului produs al industriei performante socia­liste, şi din el coboară proprietarul, un tinerel zvelt, îm­bră­cat într‑o jachetă de piele de... căprioară, care a costat pesemne mai mult decât Dacia noastră.

Mă apropii, topindu‑mă de admiraţie şi ţinându‑mi în sinea mea un discurs înflăcărat despre buna creştere şi ama­bilitatea băştinaşilor, judecaţi prin prisma gestului elegant al acestui june spilcuit, care, de bună seamă, s‑a oprit special ca să‑şi ofere ajutorul unor bieţi străini la ananghie.

Îi văd de departe pe cei doi bărbaţi conversând şi, în timp ce mă apropii, expresiile şi gesturile lor îmi dau de bănuit că înţelegerea între automobilişti nu decurge atât de bine precum credeam.

Când ajung lângă ei, îl aud pe Alex, o fiinţă în genere urbană, adresându‑i‑se localnicului cu „idiot”, cuvânt ex­pre­siv şi internaţional cunoscut.

Junele înveşmântat în piei de animale pare în sfârşit să înţeleagă, se întoarce pe călcâie, se urcă în maşină şi demarează în trombă.

—Ce s‑a întâmplat?

—Idiotul ăsta s‑a oprit să‑mi spună că trebuie să plec cu maşina de pe drum, că încurc circulaţia.

—Care circulaţie?

—Asta l‑am întrebat şi eu.

—Şi?

—Parcă avea creierul osificat, îi dădea întruna cu cir­culaţia.

—Păi n‑a trecut nimeni în afară de el, de când stăm aici.

—Asta i‑am spus şi eu, în germană, dar nu părea să bănuiască despre ce vorbesc.

—Vorbea nemţeşte?

—În linii mari. Părea elveţian.

—Credeam că s‑a oprit să ne dea o mână de ajutor.

—Nici gând. Nici nu m‑a întrebat de ce stau aici.

—Şi nu i‑ai spus totuşi?

—Ba da, dar fără rezultat.

—Putea de altfel să vadă şi singur.

—Nu părea dispus.

—Şi unde vroia să scoatem maşina? Să o aruncăm în râpă? Ce n‑a în­ţeles?

—Nimic. N‑a dat semne de înţelegere decât atunci când l‑am făcut idiot.

—E şi asta ceva. Poate s‑a dus să aducă poliţia.

—Insh’Allah.

—Pe de altă parte, dacă vine poliţia, poate ne remor­chează până la garaj, zic eu, cu optimismul cam tembel care mă caracterizează.

Dar n‑a venit nimeni.

Până la urmă, cătinel, oprindu‑ne din sută în sută de metri, am ajuns la garajul sătesc. Acolo am găsit salva­rea, personificată de un localnic specializat în întreţinerea tractoarelor, mulgătoarelor electrice şi a altor asemenea in­stru­mente. Acest cunoscător al celor mai ascunse taine ale tehnicii a început prin a se extazia de automobilul Da­cia, a cărui existenţă îi rămăsese străină până în momen­tul sosirii noastre. Pot să spun că i-a făcut un consult lung şi amănunţit. Apoi, contra sumei de 29,99 franci el­ve­ţieni (mira­col, în previziunea unor chel­tuieli nepre­vă­zute, schimba­sem de dimineaţă câţiva din pre­ţioşii noştri dolari!), a binevoit să scoată termostatul de­fect al Daciei, lăsând apa să circule liber prin motor.

Am plătit 30 de franci la casierie şi ne‑am îndreptat, târşâind picioarele, către căprioara trezită din leşin.

Casiera a ieşit în fugă din clădire, agitând mâna în care ţinea o monedă de o centimă.

—Domnule! Domnule! Centima dumneavoastră!

Alex s‑a uitat cu uimire la ea şi a ridicat din umeri.

—E a dumneavoastră! i-a explicat binevoitoare casiera, vârându‑i cu forţa insignifianta monedă în mână.

Am ajuns la Vevey către seară.

marea ducesă, peştele
şi azilul politic

Locuiesc într‑un apartament spaţios, frumos aranjat. Ca în Elveţia. Ne aşteaptă cu masa plină. Ca în Ro­mânia.

Fosta noastră nevastă, Gigi, e o frumuseţe cu piele aurie şi ochi negri scăpărători. Arată ca un stilet într‑o teacă lucioasă.

Soţul ei, Ninel, e blândeţea făcută om. Are un chip blând, privire blândă, voce blândă, haine în culori blânde, o strângere de mână blândă.

De cum intrăm în casă, o mireasmă plăcută ne înşti­in­ţează că ne aşteaptă o cină cu peşte.

Bucuria mea nu e mică. Mă dau în vânt după peşte.

Nu şi Alex.

Acasă, de câte ori îndrăznesc să fac frondă şi să înti­nez puritatea sacrosanctului cămin aducând pentru prânz o bucăţică de peşte, Alex se comportă ca o ducesă bătrâ­nă pe care soarta vrăjmaşă o pune în situaţia să îndure duhorile unui roturier.

Manifestările grand‑ducale încep ritual prin rostirea cu voce sfârşită a întrebării „Ce este acest miros?”, în care cuvântul „acest” este purtător de infinită durere. Ur­mează amuşinări circumspecte, schime dezgustate, sus­pine înăbuşite.

Spectacolul ingerării de către mine a unei plachii aproape că îl aruncă pe Alex în colaps. Atitudinea lui re­sem­nată sugerează clar că numai cari­tatea creştină îl în­deamnă să suporte în tăcere ase­menea chinuri.

La două zile după cataclismul introducerii peştelui în universul nostru nepoluat, când acest aliment a trecut deja demult prin procesul purificator al digestiei, mi se mai întâmplă să‑l surprind pe Alex frecând pe furiş clan­ţele uşilor cu şerveţele umede, îmbibate cu detergent. Îmi explică, spăşit şi furibund totodată, că damful peştelui, cuibărit acolo în chip trădător, i se ia pe mâini ori de câte ori deschide o uşă.

Este imposibil ca o femeie care a fost măritată cu Alex timp de câţiva ani să nu ştie că bietul om nu poate suferi peştele. Reflectez în tăcere asupra posibilităţii ca divorţul lor să nu se fi desfăşurat atât de idilic pe cât povesteşte el.

Peştele anunţat de miros apare într‑adevăr pe masă. O bunătate. Gătit la cuptor, cu tot ce se cuvine, felii mus­toase înfăşurate în folie de aluminiu.

Trag cu coada ochiului la Alex.

Să nu‑ţi vină să crezi. Mănâncă.

În fine, nu cu un entuziasm arzător, dar are totuşi fi­gura politicos‑încântată a musafirului răsfăţat de gazdă.

Va să zică se poate. Probabil că, în străfundurile lui, marea ducesă se zba­te deznădăjduită, iar urletele de du­rere i se îneacă într‑o botniţă solidă.

Împachetez cu grijă informaţia şi o pun la păstrare pe raftul cu lucruri care pot fi de folos într‑un mariaj.

O aud pe Gigi spunând:

—Acum e prea târziu, mergem mâine dimineaţă la poli­ţie să facem declaraţia.

—Şi voi trebuie să mergeţi la poliţie să anunţaţi că aţi avut în vizită un străin? întreb eu, inocent.

Râd. Răspund amândoi deodată:

—Pentru azilul politic!

—Care azil politic? mă minunez.

—Al vostru!!!

Chipurile părinţilor îmi trec fulgerător prin faţa ochi­lor. Discuţiile nesfârşite cu Alex îmi răsună în urechi. Veşnica dilemă. Să rămânem? Să nu rămânem? E o ţară frumoasă, Elveţia. Curată, ordonată, liniştită.

Şi viaţa aici e la fel.

Acum ar fi momentul. Am putea sta aici.

Aş vrea să stau aici... maximum două săptămâni.

—Dar noi nu vrem azil politic!

Nu încă.

Răspunsul a ţâşnit deodată.

Se lasă o tăcere grea. Gazdele ne contemplă cu gura căs­cată.

—Cum nu vreţi azil politic? se miră Gigi într‑un târziu.

­—Aşa. Nu vrem, declară Alex.

Poate nu e chiar aşa, dar Alex e un viteaz. Ca Ulise, ascul­tând cântecul sirenelor, legat de catargul corăbiei lui. O clipă, mă gândesc că poate eu sunt catargul. Nu ştiu dacă‑mi place să fiu lucrul care‑l împiedică pe cineva să urmeze o chemare, chiar dacă e chemarea înşelătoare a sirenelor şi chiar dacă lucrul ăsta e catargul corăbiei unei vieţi.

—Voi ori sunteţi securişti, ori tâmpiţi, decretează Gigi, uitându‑se urât la noi.

Nu mai arată ca un stilet în teaca lui; lama tăioasă a ieşit la lumină şi aruncă fulgere de jur împrejur, cu pre­cădere în direcţia noastră.

Pe câte ştim, nu suntem securişti. Nu mai rămâne de­cât ipoteza a doua. Încercăm să ne scuzăm.

Vrem să mergem la Paris.

Avem acasă rude care au nevoie de noi. Ar avea mari neplăceri dacă nu ne‑am întoarce.

Scot cutioara şi scutur pe masă pietricica strălu­ci­toare. Uite, avem un briliant de trei carate, vrem să‑l vin­dem ca să avem bani să ne continuăm călătoria.

—N‑aveţi decât să amânaţi plecarea pentru câteva zile, vă faceţi formalităţile pentru azil politic, vă încasaţi pri­mele ajutoare şi plecaţi la Paris. Şi nici nu mai aveţi ne­voie să vă vindeţi bijuteriile, zice Ninel didactic, cu o voce împăciuitoare. Elementul blând al asociaţiei a intrat în acţiune, încălzind atmosfera.

Suntem de neclintit. Gazdele se uită la noi ca la nişte monştri. Sunt atât de uluiţi, încât nici măcar nu mai in­sistă.

Conversaţia alunecă asupra vânzării briliantului. Se vădeşte că Gigi cunoaşte un bijutier, aşa că ne‑ar putea ajuta.

Ni se ia o piatră de pe inimă. Mai precis, o piatră pre­ţioasă.

După asta, mai liniştiţi, discutăm despre avatarurile lor. Ne povestesc prin câte au trecut de când au venit, cum au luptat să‑şi facă un rost. N‑a fost uşor, dar au răzbit. Acum sunt cetăţeni onorabili ai onorabilei Elveţii.

Îi întrebăm dacă mai sunt români pe‑acolo şi dacă au relaţii cu ei.

Sunt, şi nu au. Şi, de fapt, nu au prea mulţi prieteni.

Ca mulţi alţi imigranţi.

Din când în când, se pomenesc cu câte un român la uşă, vagă cunoştinţă din ţară, venit cu speranţa să fie găz­duit pe timp nelimitat.

Gigi ne spune zâmbind istoria unui fost coleg de slujbă care a venit la ei, cerându‑le să‑l găzduiască două zile, şi după o lună încă nu voia să plece. Ca să scape de el, i‑au plătit pentru o săptămână o cameră la un hotel.

Facem mare haz cu toţii.

Ne ridicăm de la masă.

S‑a făcut târziu. Mulţumim, a fost o seară minunată.

—Unde o să dormiţi?

—Am rezervat o cameră la o pensiune, la vreo câţiva kilometri de‑aici, răspund fără nici o şovăire.

Alex îmi aruncă o privire. Pe chipul lui nu se citeşte nimic.

Ne luăm rămas‑bun, cu promisiunea să ne vedem mâi­ne dimineaţă.

E târziu, s-a făcut demult întuneric. Ne urcăm în maşină şi o pornim la drum.