Episodul IX

muzică şi cârnaţi

Sunt câteva locuri pe glob pentru care nutresc o parti­culară veneraţie. Primul dintre ele este Salzburg, locul ales de Mozart pentru a coborî pe pământ.

Am credinţa, pe cât de iraţională pe atât de nestră­mu­tată, că acest unic creator de miracole muzicale nu era cu adevărat om, ci o divinitate care a binevoit să vieţuias­că un scurt timp printre noi, însufleţind un jalnic şi precar înveliş uman.

Când nu mă supraveghez îndeaproape, mă înfierbânt peste măsură şi explic oricui vrea să audă (şi uneori şi cui nu vrea) că muzica lui Mozart, de o simplicitate egalată nu­mai de propria ei complexi­tate, nu poate fi o creaţie ome­nească, ci are carac­teristicile inconfundabile ale unui fenomen natural, firescul şi măreţia naşterii şi a morţii.

Cunoscând mania mozartiană care mă devo­rează încă din copilărie, Alex aşteaptă cu curiozitate să‑mi vadă reac­ţia atunci când păşesc în casa zeităţii mele supreme.

Dar pelerinajul la Sfânta Sfintelor, în zvon de tro­păie­li turistice şi de explicaţii poliglote ale ghi­zilor, nu‑mi dă prilej de comunicare cu planul divi­nului.

Nu pot decât să privesc cercetător în jurul meu, fără emoţie, înghesuind în craniu, ca într‑un sac, materia din care se fac visele. Mai târziu, mai târziu trăirile inefabile. Voilà la chambre ... That’s...

La ieşire, natura noastră iremediabil omenească ne împinge direct în capcana ignobilelor simţuri.

Blasfemie! Chiar vizavi de casa lui Mozart, un co­mer­ciant mărunt şi‑a instalat ghereta din care se înalţă valuri de miresme grase de cârnaţi şi cartofi prăjiţi.

Nările ne palpită, tăria de caracter se topeşte, pruden­ţa bate în retragere! De când am părăsit Ger­mania Demo­crată, ne‑am hră­nit numai cu artă, pâine cu brânză şi sa­lam. Conservele de‑acasă sunt neatinse, rezervă preţioasă pen­tru zile încă şi mai grele.

Dar mirosul!

Mirosul!

Schimbăm o scurtă privire şi, în aceeaşi clipă, ne nă­pustim asupra gheretei.

—Luăm?

—Luăm!

Mâncăm lacom, în picioare, preţuind aroma fiecărui gram de cârnat, gustul fiecărui cartofior din cornet. Nu sfâr­şim bine şi remuşcările ne doboară. Nenoro­ciţii ăştia de cârnaţi ne‑au costat cât două bi­le­te la mu­zeu! Cât zece li­tri de benzină!

Prea târziu.

Burta ne trimite semnale afectuoase, consola­toare. De voie, de nevoie, ne împăcăm cu ideea ire­pa­rabilei pier­­deri şi pornim într‑o plimbare diges­tivă prin oraş.

Destinul duşmănos ne duce chiar în faţa clădirii în care are loc vestitul festival de la Salzburg. Probabil chiar a­cum e pauza concertului, pentru că espla­nada din faţă e plină de doamne cu toalete elegante şi de domni în cos­tume închise la culoare. Zgomotul discret al vocilor parcă aduce ecouri din muzica pe care tocmai au ascultat‑o. Pluteşte un parfum slab, suav, suma desăvâr­şită a tuturor parfumurilor franţuzeşti care învăluie făptu­rile astea mi­nunate.

Ne amestecăm printre melomani. Blugii şi trico­urile noastre pun o pată insolită pe marea de haine de culori închise.

Pentru prima dată de când am plecat de‑acasă, ne sim­ţim orfani şi nedreptăţiţi de soartă. Trebuia să fim în sală! Ar fi trebuit să avem dreptul să ascultăm şi noi con­certul acesta!

Plecăm mâhniţi, în timp ce ultimii norocoşi dis­par pe uşa care duce la tărâmul interzis.

Degeaba ne promitem în gând că, odată şi‑oda­tă, vom fi şi noi printre ei. Simţul realităţii ne picură în u­rechi şoapte veninoase, reamintindu‑ne că ne‑am născut în partea greşită a lumii, că trebuie să ne mulţumim cu firimiturile care ne cad.

Şi să fim mulţumiţi când şi dacă ne cad.

În ocurenţă, chiar în cazul de faţă.

Din fericire, ni se arată instantaneu cealaltă faţă a re­a­lităţii, şi ne dăm seama cât suntem de norocoşi, cât e de neverosimil faptul că nişte oameni care vin de unde ve­nim noi se află în Salzburg, fie chiar şi numai în faţa sălii celebrului festival!

Misterioase şi obscure motivaţii ale fericirii ome­­neşti! Amărăciunea ne părăseşte tot atât de re­pede pe cât ne copleşise, şi nu ne mai preocupăm decât de detaliile practice ale supravieţuirii noastre imediate.

Treptat, începem să ne obişnuim cu ideea prezenţei noastre aici. Petele albe de pe hartă se co­lo­­rează încet şi, în locul lor, apar peisaje şi oameni.

Parcă suntem ceva mai puţin speriaţi, mai puţin neîn­demânatici, parcă ne simţim mai puţin nepof­tiţi, mai pu­ţin nelalocul nostru.

Nu egali.

Nu acceptaţi.

Nici măcar toleraţi.

Nu încă.

Ne loveşte fiecare privire curioasă care ni se aruncă, fiecare zâmbet, fie el chiar şi binevoitor. Şi nu sunt toate binevoitoare.

Dar, în linii mari, începem să ne adaptăm. Înfruntăm viaţa cu o vitejie măruntă, de fiecare clipă, şi nici măcar nu suntem conştienţi de asta.

Problema dormitului e rezolvată. Ieftin şi bun. Chiar gratis şi bun. Ieşim pe autostradă şi găsim repede un loc ideal pentru dormit. Unde oare? Într‑o parcare.

Am început să desemnăm Dacia noastră cu numele afectuos de „Dormitorul”, în ciuda evidenţei faptului că deseori ne serveşte şi de sufragerie şi că, atunci când nu găseşte condiţii mai prielnice, Alex se rade dimineaţa în cabină, transformând‑o în surogat de cameră de baie.

În momentul de faţă, „dormitorului” nu‑i rămâne decât prima lui destinaţie – în afară de cea principală, aceea de a ne căra prin Europa – pentru că, în luxoasa parcare în care ne‑am oprit, sunt o mulţime de mese şi băncuţe cochete, din bârne de lemn lăcuit, iar într‑o margine a aleii se înalţă o clădire geamănă cu cea care ne‑a dat atâtea emoţii în parcarea precedentă. O privim de sus, dar în acelaşi timp cu oarecare simpatie, ca pe un duşman învins faţă de care îţi poţi permite să te arăţi mărinimos.

S‑a întunecat aproape de tot.

„Dormitorul” e aşezat în locul cel mai discret, lângă nişte tufişuri mari, care ne vor apăra de soare şi de priviri dimineaţa.

Forfotim preocupaţi încoace şi încolo prin parcare, um­plând cu apă sticlele de rezervă (pentru orice eventua­litate, nu se ştie ce ne aşteaptă mâine), pregătind „patu­rile” pentru noapte, aşezând masa pe una din măsuţele de bârne.

În seara asta am decis să mâncăm o conservă de‑aca­să, semn sigur al instalării noastre în situaţia actuală, aş zice chiar al îmburghezirii, căci cum să numeşti altfel ten­dinţa de a nu te mai mulţumi cu pâine şi brânză, ci de a tânji după mâncare gătită?

Deschidem festiv o cutie de fasole cu slănină şi o împărţim frăţeşte. Încercăm amândoi să‑l păcălim pe ce­lă­lalt strecurân­du‑i o lingură în plus şi găsind şi pretexte pentru asta: Alex mă lămureşte că trebuie să mănânc mai mult, pentru că fac efort con­ducând, eu încerc să‑l con­ving că, fiind mai masiv decât mine, are mai multă ne­voie de hrană. Ne îndesăm unul altuia pe gât mari canti­tăţi de grijă dră­găstoasă, parcă am fi două personaje dintr‑o telenovelă argen­ti­niană avant la lettre, ceea ce ne distrează peste măsură. Până la urmă, cele două porţii ră­mân cum erau, egale.

Dormim liniştiţi. Rarele maşini, care intră şi ies, nu ne deranjează. A doua zi ne trezim foarte veseli. Săvâr­şim ritualul dimineţii fără să sărim nici o etapă: spălatul pe dinţi la chiuveta cu declanşare secretă, cafea­ua pe aragazul de voiaj, duşul la tufiş.

E chiar amuzantă viaţa de nomad. Parcă am trăi în afara timpului, în afara plasei pe care o înnoadă strâns în jurul nostru familia, casa, ţara, munca, totul.

De‑abia aşteptăm să intrăm în Elveţia, deşi aici vom pune din nou piciorul într‑unul din ochiurile plasei: vom face prima vizită la prieteni, de când am plecat de‑acasă.