Episodul XIV

amicul animalelor

Când ne deşteptăm, e deja după‑amiază, potrivit ca­noa­nelor locului. Adică e cam ora paisprezece. Inte­resant cum aceleaşi cuvinte denumesc noţiuni diferite, după locul unde se desfăşoară acţiunea. De exemplu, pen­tru mine şi pentru prietenii mei, care trăiesc potrivit aceluiaşi orar bucureştean ca şi mine, după‑amiaza se situează undeva pe la orele şaptesprezece, adică după ce a venit omul de la slujbă şi a îmbucat ceva, în chip de masă de prânz.

Pentru cetăţeanul francez, care la midi, adică la două­sprezece, îşi ia cu religiozitate prânzul, indiferent dacă acesta constă dintr‑un sandwich sau din patru feluri de mâncare, după amiaza începe negreşit la ora treisprezece, oră ce ar corespunde, pentru bucureştean, unui sfârşit pre­lungit al dimineţii.

Desigur că acest mod diferit de a considera timpul poate duce la mici accidente, lucru care i s‑a întâmplat bunei mele prietene Ana, atunci când o franţuzoaică, pe care abia o cunoscuse, i‑a cerut permisiunea să vină în vizită la ea împreună cu o mătuşă doritoare de viaţă mon­denă şi de investigaţii sociologice în ţara lui Dracula. Ospitalieră ca tot românul şi având şi timp – întrucât se afla în vacanţă, Ana a poftit‑o să o viziteze după‑amiază.

Până în acest punct, înţelegerea între popoare a mers strună, însă de‑aici încolo, lucrurile au luat‑o razna. Pen­tru că franţuzoaica, îmbrăcată într‑un taioraş sobru adec­vat vizitelor de după‑amiază, a sunat la uşa Anei fix la ora 14, ţinând în mâna stângă buchetul regulamentar de flori şi cu mâna dreaptă împingând din spate mătuşa ornamentată cu perle şi pălărie. Din păcate, gazda, perce­pând timpul în modul specific locului, s‑a prezentat la uşă cu şorţuleţul în faţă şi cu un cartof în mână, întrucât, profitând de amintita vacanţă, tocmai pregătea nişte bună­tăţi naţionale cu care să‑şi râzgâie consortul la masa de prânz, eveniment prevăzut a avea loc după ora patru, la întoarcerea sa de la slujbă.

Lucrurile petrecându‑se în sânul gintei latine, vizita a fost până la urmă un succes, iar mătuşa a plecat acasă foarte impresionată de originalitatea românilor.

Păţania aceasta ne instruise din vreme asupra obice­iurilor lumii civilizate: ne luăm cafeaua de după‑prânz, fără prânz şi, în loc de prânz, ronţăim nişte uscături lăsate de Oana pentru caz de urgenţă.

Apoi îi dăm telefon primului prieten pe care vrem să‑l vedem la Paris.

Tony.

Ei, Tony... Tony are de toate: ochi focoşi, umeri laţi, picioare lungi, pădure de bucle negre. Pe deasupra, inimă caldă, şi‑a ales una dintre cele mai nobile meserii din lume, punându‑şi viaţa sub semnul ocrotirii animalelor: e me­dic veterinar.

La clubul studenţesc de yachting, unde pierdeam cu toţii zile lungi de vară plutind alene cu bărcile pe lac, Tony venea mereu împreună cu o săsoaică angelică, blon­dă şi mâhnită, care nu‑l pierdea din ochi şi îl păzea cum îşi păzeşte leoaica puiul.

Sărmana leoaică! Parcă ar fi ştiut ce‑o aşteaptă!

N‑a trecut multă vreme şi în scenă s‑a ivit o tigresă.

Una ceva mai coaptă, dar cu o calitate irezistibilă: cetă­ţenia franceză.

Amicul animalelor a început să ducă o viaţă plină de suspans, evoluând periculos între cele două feline mari.

Zilele vieţii lui arătau ca tabla de şah, ale cărei pătră­ţele, deşi formează un tot unitar, sunt iremediabil deose­bite şi despărţite unul de celălalt. Când îl vizita tigresa fran­ceză, o trimitea pe leoaica na­ţională de origine ger­mană să‑şi vadă mama, care locuia la Timişoara. De îndată ce partea franceză părăsea tere­nul, melancolica Lore­ley revenea în garnizoană. Pătrăţelele se îmbucau fest şi desenau o ima­gine dramatică şi comică totodată.

Partea comică e vizibilă de departe.

Pentru înţelegerea părţii dramatice ar fi necesare câ­te­va explicaţii, care, cu necesarele menajamente, vor fi date mai jos.

Aşa cum se întâmplă cu orice fiinţă condamnată să vieţu­iască în imperfecta noastră lume, splendorile multi­ple ale făpturii lui Tony erau umbrite de un mărunt şi întrucâtva trivial defect: superbele lui picioare, deşi mo­de­late cu armonia întâlnită numai la statuile greceşti din secolul de aur, păstrau cu încăpăţânare o mireasmă ca­racte­ristică. Fenomenul îi semnala prezenţa de la distanţă şi, dese­ori, avea darul să împiedice o comunicare armo­nioa­să cu cineva situat în imediata lui apropiere.

Blonda germană era într‑o situaţie specială, întrucât iubirea îi luase minţile şi îi amorţise toate simţurile, in­clu­siv cel al mirosului, aşa că, în ceea ce o priveşte, problema era rezolvată.

De restul omenirii, lui Tony nu‑i prea păsa, deci nici aici n‑ar fi fost prilej de dramă.

Rămânea tigresa.

Fiică a unui neam care se bălăcea în belşugul capita­list, iubita franceză găsise repede soluţia: un spray mira­culos, care conferea extremităţilor suferinde ale lui Tony un parfum subtil, vag asemănător duhului florilor de sal­câm, rămas în ciorchinii uscaţi ce‑şi scutură ultimele petale la sfârşitul primăverii.

Dar desăvârşirea nu e sortită lumii acesteia.

Spiritul cartezian propriu poporului ei, aliat cu răuta­tea drăcească personală, îi inspiraseră perfidei femei o idee care atingea măreţia geniului: de fiecare dată când pleca, îşi lua înapoi preţiosul spray, lăsându‑şi iubitul nea­jutorat în faţa flagelului.

Aici, drama se transforma neabătut în tragedie. Obiş­nuinţa e un profesor nesocotit şi seducătorul veterinar începuse să fie dependent de civilizaţia vestică.

Până la urmă, ceea ce trebuia să se întâmple s‑a în­tâm­plat. Leoaica autohtonă a trebuit să cedeze în faţa avantajelor superioare aruncate în joc de tigresa străină.

După obligatoria perioadă de încercări şi chinuri – prin care trecea orice cuplu, alcătuit nefiresc dintr‑un român şi o străină (sau vice‑versa) care aveau pretenţia să se căsăto­rească – felina învingătoare a plecat cu prada în vizuina ei.

În ţara în care se născuse se spune însă că adeseori pe­­deapsa e con­ţinută în însăşi fapta.

Noua căsnicie n‑a durat mult.

Tânărul veterinar s‑a înstrăinat repede de proaspăta soţie, preferând să se dedice altor animale care aveau mai multă nevoie de el. O vreme a supravieţuit plimbând, contra unor sume modeste, câinii membrilor comunităţii române din Paris, bucuroşi să fie scoşi la aer de un adevărat profesionist dublat de un iubitor atât de fanatic al animalelor.

Apoi, în viaţa lui a apărut bufniţa.

Era o pasăre bătrână şi extrem de înţeleaptă.

Ochii ei rotunzi, încercănaţi, nasul încovoiat ca un mândru cioc, pielea ca pergamentul străvechi, toate a­ceste atribute bufniţeşti îşi pierdeau importanţa, pălind sub strălucirea marii averi strânsă de nobila ei familie timp de generaţii, şi pe care ea o gospodărea acum (cu oarecare parcimonie, dar cu mult folos), în calitate de ultimă şi unică moş­te­nitoare a ei.

Între cei doi s‑a născut o simpatie arzătoare, înlocuită treptat de simţăminte încă şi mai vulcanice.

Înaripat de vijelioase trăiri, frumosul veterinar a ata­cat culmile ştiinţei şi şi‑a echivalat studiile, sprijinit cu tărie din umbră de bătrâna sa protectoare, a cărei chibzu­inţă legendară se topea în flăcările pasiunii reciproce. Ca semn al recunoaşterii eforturilor lui, generoasa pasăre de noapte i‑a oferit un cadru în care să‑şi exercite abilităţile recent confirmate prin noua sa diplomă, dăruindu‑i un bine utilat cabinet medical veterinar, într‑un loc cu vad excelent, în centrul Parisului. Cartierul era ticsit de câini răsfăţaţi şi de pisici îm­bui­bate, animale care, se ştie, au o nevoie vitală de ser­vicii medical‑veterinare competente, rapide şi repetate.

A fost momentul în care proprietarul de ca­binet a pre­ferat să‑şi ia zborul de la pieptul cald al ocro­titoarei sale, avântându‑se către zările reci şi limpezi ale indepen­denţei.

Curând după aceea, a întâlnit un animăluţ cât se poate de adecvat noii sale stări, o pisicuţă drăgălaşă, blon­­­­dă, abia trecută de douăzeci de ani, care a adăugat gra­ţia extremei tinereţi prestanţei lui de profesionist se­rios, aflat pe culmile maturităţii înfloritoare.

Povestea acestei reuşite întemeiate pe muncă neobo­sită şi pe iubirea de animale făcuse înconjurul grupului nos­tru de prieteni, iar acum aveam ocazia să ne încre­dinţăm cu propriii noştri ochi de binemeritata fericire care încunu­nase atâtea strădanii.