Episodul VIII

perversitatea instalaţiilor

Trebuie să plecăm din Viena. E un oraş minunat, dar nu s‑a arătat blând cu noi.

Dormim pe autostrada spre Salzburg, într‑o parcare. În comparaţie cu locul din noaptea trecută, e un para­dis. O parcare mare, liniştită, separată de şosea printr‑o per­dea deasă de copaci.

Nu ne deranjează nimeni. Avem parte de somn lung, adânc, fără vise. Dimineaţa ne sculăm întremaţi.

În parcare, în continuare nici picior de om. Lenevesc întinsă comod pe canapelele maşinii, tră­gân­du‑mi sufletul înainte de a începe o nouă zi de alergă­tură. Zgomotul autostrăzii se aude estompat.

Într‑un colţ, o latrină cam dărăpănată, cu patru cabi­ne, nişte coşmelii înjghebate din scânduri. Aveam să a­flăm mai apoi că era unul dintre ultimele closete rudi­men­­tare de pe autostradă.

Alex dispare. Când se întoarce, arată ca un om care a primit un cadou. Spune cu un aer misterios:

—Du‑te la closet.

Nu e genul lui. Mă mir, dar nu comentez.

—Mai târziu, spun. Acum n‑am chef.

—Du‑te.

E pisălog.

Mă extrag cu tristeţe din pătură şi îmi târâi picioarele spre latrină.

—Cabina din dreapta, îmi strigă el din urmă.

Trag plictisită de uşa cabinei.

Pe perete, o mână mitocană, dar hotărâtă, a scris cu litere imense, neîndemânatice, de tipar:

CEAUŞESCU DICTATORU

SĂL OMORÎM CU TOPORU.

Protestatarul era aşa de pornit, că nu s‑a mulţumit să dea publicităţii părerea lui numai scriind‑o cu litere groa­se de tuş, ci a mai şi scrijelat artistic în jurul lor cu bri­cea­gul, ca nu cumva să le şteargă cineva.

Mă distrez regeşte. Uite, domnule, unde scrie româ­naşul nostru principial lozinci anti‑Ceauşescu! Acasă nu i‑ar trece prin gând să mâzgălească îndemnuri la revoltă pe lozincile cretine care jalonează drumurile din sută în sută de metri!

Bine dispuşi de priveliştea combativităţii civice a con­­cetăţenilor noştri, ne începem ziua sub auspicii mai fericite. Pe răpănosul aragaz de voiaj, fierbe vesel apa pen­­tru cafea. Alex se rade, contor­sio­nându‑se dureros ca să‑şi va­dă obrazul în oglinda montată pe parasolar şi mu­indu‑şi pămătuful în capacul de plastic al savonierei.

În cufăr am adunat câteva sticle, pe care am avut pru­denţa să le umplem din vreme cu apă. Iau două dintre ele, împreună cu buretele şi cu săpu­nul, şi mă retrag în tufişuri. Ciulesc urechile, mă asigur că nu asistă nimeni la specta­col, mă dezbrac, torn parci­monios apă pe mine, dau cu săpunul pe burete şi mă frec cu voluptate de sus până jos. Şiroiesc îndemânatic asu­pră‑mi apa din cealaltă stic­lă, gonind de pe mine clă­bucul, care se scurge în fâşii gra­ţioase jos, în jurul pa­pu­cilor de plastic, unde dispare, supt de pământul uscat.

Mă şterg bine, folosesc deodorantul, îmi pun hainele şi ies din tufiş, lustruită ca un bănuţ proaspăt ieşit din matriţă şi dând semnele celei mai vii mulţumiri.

—Un pitic atât de mic s‑a spălat într‑un ibric, mă com­pli­mentează Alex amabil.

Îi explic tehnica abluţiunilor complete cu două sticle de apă şi o pune în aplicare cu succes. Iese la rândul lui din tufiş cu aspectul îngrijit şi cu mirosul plăcut al unui cetăţean prosper, care a dormit confortabil la un hotel de trei stele.

După ce ne bem şi cafeaua, fericirea e deplină.

Plecăm la drum cu micul dejun luat, cu psihologia turistului fără griji, gata de noi descoperiri. Norii negri au dispărut de la orizont, suntem siguri că toate necazurile se vor topi şi că Dumnezeu se va manifesta la timpul cu­venit. Ne bucurăm ca nişte copii de peisaj, de dealurile ver­zi, de castelele cocoţate pe stânci, de casele ca de pă­puşi, cu ferestrele inundate de valuri de flori, de mă­năs­tirea Melk, desenată spectaculos pe vale, ca o minia­tură pe o pagină de manuscris.

Nu vom fi totuşi cruţaţi de momente grele. Treaba asta se vădeşte când intrăm să ne odihnim câteva clipe într‑una dintre parcările de pe autostradă. Atunci facem cunoştinţă cu primul closet cu adevărat „vestic” din călă­toria noastră.

De obicei, suntem nişte făpturi rezervate şi prudente. Înainte de a ne aventura undeva, ne asigurăm spatele. A­cum lăsasem garda jos, înşelaţi de lumina sărbăto­rească a soarelui, de verdele pur al pajiştii şi de aerul paş­nic al micii clădiri cochete, de o curăţenie spectaculoasă, pe care luceau chemător plăcuţele împodobite cu siluete în­fă­ţişând un bărbat şi o femeie, nişte desene schemati­zate, vesele, de carte pentru copii.

Cum să bănuieşti, văzând toate acestea, că ai în faţă o sumbră, perfidă capcană destinată turiştilor nevinovaţi din Est? Cum să intuieşti complexitatea perversă a unui ase­menea primejdios edificiu?

Aşa că mă apropii lipsită de suspiciune şi contemplu, încân­tată, carelajul impecabil, cenuşiu, uscătorul de mâi­ni, care‑mi zâmbeşte prietenos dintr‑un colţ, chiuvetele şi uşile de oţel inoxidabil, strălucitoare şi masive, toate ca într‑o poveste morală despre bogăţia dobândită cinstit şi întrebuinţată cu judecată şi folos.

Împing uşa cabinei şi nici măcar nu tresar când cap­ca­na se închide asupra mea, cu un „clang” înăbuşit.

Conştientizez tragedia abia atunci când, ca tot omul, vreau să trag apa.

Caut din ochi micul instrument care provoacă fami­liara cataractă, dar nu găsesc nimic. Mă uit pe pereţi, dea­supra vasului, nimic! Nici buton, nici manetă, nici lanţ, nici mâner.

Nimic, nimic, nimic!

Disperarea mă cuprinde încet, dar inexorabil.

Nici măcar nu merită să apăs pe mânerul uşii ca să încerc să ies şi să cer ajutor.

Totuşi apăs.

Evident că nu se deschide.

Ca să se deschidă, trebuie să trag mai întâi apa.

Înalţ ochii către cer şi apoi îi cobor spre pământ, spre iadul pe care îl chem fierbinte să mă‑nghită, chiar în clipa asta. La vârful pantofului meu drept, pe solul de gresie ce­nu­şie, un mic rotogol cenuşiu de oţel, convex, îmi face discret cu ochiul.

Piciorul din pantof execută o mişcare convul­sivă, fe­brilă, şi apasă cu toată puterea butonul din po­dea. Se au­de fâşâitul dumnezeiesc al apei.

„Clang”, face uşa, anunţând eliberarea mea din de­ten­ţie.

Mă năpustesc afară cu grăbire.

Supunându‑mă unei străvechi condiţionări, mă duc la chiuvetă şi dau să mă spăl pe mâini. Din pere­tele cenuşiu iese o ţeavă tot atât de cenuşie, căscându‑şi gura seacă deasupra vasului.

Robinetul lipseşte.

Mă conformez cunoştinţelor recent achiziţionate şi mă uit după butonul din podea.

Lipseşte.

În oglinda de deasupra vasului, îmi văd figura. Îmi aminteşte o secvenţă dintr‑un film documentar cu un su­biect pasionant: pentru a ajunge la banana pe care o do­reş­te cu ardoare, o maimuţă trebuie să facă nişte manevre com­pli­cate, greu de conceput pentru mintea unei mai­muţe. Schimele micului animal în eforturile lui de gân­dire, puse alături de expresia concentrată pe care oglinda mi‑o trimite înapoi cu complezenţă, ar putea oricând ser­vi de demonstraţie valabilă a originii comune a celor două specii.

Înciudată, fac un gest nervos cu mâna. Apa ţâşneşte vioi din ţeavă, formând bulbuci crista­lini în fundul chiu­vetei. Casc ochii, în culmea indignării.

Şuvoiul de apă se subţiază, dispare.

Zgâlţâi uşor de ţeavă. Nici un rezultat.

Trec mâna pe sub ea. Apa ţâşneşte.

Mă spăl pe mâini, cu satisfacţia unei victorii bineme­ri­tate. Maimuţa a mai făcut un pas pe scara evoluţiei şi îşi savurează banana pentru care a trudit din greu.

Fericirea face omul mai bun: încântată că am scăpat cu bine, mă arăt milostivă şi îl înştiinţez pe Alex de in­ven­ţiile cu care băştinaşii îşi înfrumu­se­ţează viaţa.

Când pornim din nou la drum, gustul amar al încercă­rilor prin care am trecut a fost deja înlocuit de bucuria de a ne fi îmbogăţit cu noi şi preţioase cunoştinţe.

Trăncănim încântaţi, vorbind vrute şi nevrute, şi nici nu simţim când ne‑am apropiat de Salzburg.