Episodul IV

...şi extaz

În dimineaţa următoare, la orele 8 fix, când s‑au des­chis uşile Consulatului Elveţian, eram primii.

La 8 şi un minut primeam paşapoartele cu viza.

Cum locuiam după colţ, la 8 şi un sfert aruncam în mare grabă bagajele în maşină şi, în câteva minute, de­maram în trombă, urmăriţi de privirile înlăcrimate ale părinţilor.

În orele următoare, am scos tot ce am putut din mo­torul prăpăditei noastre Dacii. Din când în când, aruncam câte‑o privire furişă în oglinda retrovizoare, cu spaima că o să văd în urma noas­tră maşina miliţiei, fugărindu‑ne ca să ne interzică trece­rea graniţei.

Bineînţeles că ne‑a prins radarul.

De câte ori vedeam un miliţian, parcă‑mi cădea cerul în cap. Toată lumea ştia că, pentru a încuraja economisi­rea benzinei, au ordin să ridice cât mai multe carnete, şi că folosesc orice pretext ca să‑şi aducă la înde­pli­nire sar­cina. Aşa că vederea unei uniforme îmi iuţea pulsul, îmi dădea fiori reci şi mă făcea să‑mi vâr capul între umeri, ca un animal hăituit.

Miliţianul care ne‑a oprit, foarte politicos (probabil ex­cep­ţia care confirma regula), şi‑a declinat identitatea, apoi m‑a întrebat, cu o urmă de curiozitate:

—Încotro goniţi aşa?

—Către graniţă, am răspuns cu curajul disperării, ară­tând paşapoartele şi scoţând banii de amendă.

­—A! a zis el cu un aer înţelegător.

M‑am gândit de multe ori după aceea cât e de preţi­oasă comunicarea fără cuvinte între două făpturi ome­neşti.

Pe înserate, am ajuns la Rădăuţi, lângă graniţă. Un oraş liniştit de provincie, la vreo câteva sute de kilometri de Bucureşti. Un loc bun de popas. Ultima noapte pe pă­mân­tul patriei. Ultimul hop.

Am dormit iepureşte în camera de hotel, dar nu ne‑a deranjat nimeni.

Dis‑de‑dimineaţă, luându‑ne după rarele semne de circulaţie pe care era înscris magicul nume Siret, am mers pe nişte şosele pustii, printre câmpuri cu culturi re­begite.

Ne uitam cu luare‑aminte în jur şi, deşi priveliştea să­ră­că­cioasă nu se deosebea prin nimic de ceea ce văzusem până atunci, ni se părea că toate alcătuiesc un peisaj exo­tic, fabulos: decorul din care urma să se ivească graniţa.

Curând, au apărut mesagerii ei: doi soldaţi întrucâtva rufoşi, înarmaţi cu automate ameninţătoare. S‑au uitat multă vreme, bănuitori, de la pozele din paşaport la fi­gurile noas­tre şi vice‑versa, apoi, parcă fără chef, ne‑au făcut semn să trecem.

Văzând atâta vigilenţă, ne aşteptam ca frontiera să urmeze imediat. Dar am mai mers încă o bucată bună până să dăm de ea.

Siret e un orăşel amărât, cu o bisericuţă străveche în mijloc.

Control de paşapoarte la intrare.

Control de paşapoarte la ieşire.

Iarăşi o bucată de şosea pustie.

Primul lucru pe care l‑am văzut a fost coada. Zeci de maşini se înşirau în faţa noastră, până în zare, unde se des­luşeau nişte construcţii modeste, un fel de ghe­rete de‑a dreapta şi de‑a stânga drumului.

Cum cunoşteam dintr‑o îndelungă experienţă lecţia cozii, ne‑am grăbit să ne aşezăm disciplinat la rând, ca nu cumva să vină careva după noi şi să ne ia locul.

Sub soarele arzător, în maşină se făcuse o căldură de iad. În faţa noastră, călătorii ieşiseră din automobile şi se plimbau în jurul lor, cu mutre sastisite.

Se înnodau conversaţii.

Se schimbau informaţii.

Se împărtăşeau experienţe.

Se făceau pronosticuri.

Părerea generală era că, de‑acolo de unde ne aflam, trebuie să aşteptăm cel puţin şase ore până să ajungem în vamă. Pesimiştii rânjeau ironic, cu expresii atotştiutoare, dând de înţeles că aveam să stăm acolo până în ziua de apoi. Novicii (ca noi) ciuleau urechile, punând din când în când întrebări naive, care trezeau zâmbete de compă­timire.

Coada avansa ca melcul. Porneam maşinile şi mer­geam cinci, şase metri, apoi ne odihneam în soare timp de un sfert de oră sau mai mult. Şi iar mergeam câţiva me­tri. Câte un călător făcea o scurtă vizită în lanul de po­rumb din marginea drumului.

Am pornit de‑a lungul cozii.

Automobile cu polonezi, câteva cu est‑germani, mul­te cu români.

Un italian. Ce‑o fi căutând prin părţile astea?

În pas de plimbare şi cu cea mai inocentă figură pe care mi‑o puteam compune, m‑am apropiat de Dacia care ajunsese în faţă, sub copertina dintre gherete.

Cele două persoane din automobil, un bărbat şi o fe­meie cu chipuri necăjite, scoteau în mare grabă tot ce era în cufăr şi‑şi depuneau calabalâcul pe unul din parale­lipi­pedele mari de beton, care mărgineau fâşia de asfalt. După ce au golit complet maşina, vameşul s‑a uitat cu luare‑aminte prin toate colţurile, a ciocănit cu degetul în aripi şi în portiere, a ridicat canapeaua din spate şi a pi­păit pe dedesubtul ei. L‑a pus pe călător să ridice capota motorului.

Minutele treceau.

Căscam gura, fascinată, la privelişte. Uitasem de soa­re, de căldură, de coada care se întindea până departe, aştep­tând răbdător.

Vameşul a aruncat o privire grămezii de bagaje cam jan­ghinoase, apoi a arătat cu degetul un geamantan. Băr­ba­tul s‑a grăbit să‑l deschidă, dând la iveală niscaiva hai­ne şi multă lenjerie, printre care erau aşezate patru con­serve de fasole cu slănină şi o cutie cu nescafe.

—Hm. Câte conserve aveţi? a întrebat vameşul, răs­co­lind alene printre chiloţi şi maiouri.

—Zece, au răspuns într‑un glas cei doi. Cam pieriţi.

—Bani?

—N‑avem! s‑au repezit împricinaţii, cu oarecare uşu­­rare.

—Hm! a repetat omul şi, aruncând o privire peste gen­­ţile cu fermoarele deschise, cortul împăturit în sacul lui răpănos şi aragazul de voiaj, le‑a făcut semn oame­nilor să le strângă şi să plece.

Am luat‑o înapoi de‑a lungul rândului.

Timpul se scurgea pe nesimţite. Trecuse bine de amia­ză şi ne apropiam de gherete. Ne obişnuisem cu rit­mul în care înainta coada şi ni se părea, într‑un fel, că in­trasem în normal.

Din când în când, aruncam câte o privire spre cufărul maşinii. Ne gândeam cu fatalism la soarta conservelor pi­tite peste tot, la combinezoanele cu danteluţe destinate frumoaselor rusoaice, la sticlele de coniac puse ostentativ peste bagaje.

Briliantul ascuns în centura pantalonilor nu ne dădea bătăi de inimă. Eram siguri că nimănui nu‑i putea trece prin cap că suntem în stare de o ticăloşie de asemenea anvergură.

În sfârşit, pe la vreo două după‑amiaza, maşina din faţa noastră a demarat ca din puşcă spre zările sovietice.

Cu inima cam strânsă, avansăm sub privirile cerce­tătoare ale grănicerilor.

Fără nici o vorbă, întind paşapoartele omului în uni­for­mă care s‑a apropiat de portieră.

—Unde călătoriţi?

Are o figură de om cumsecade, cam obosită. Mă gân­desc că nu‑i uşor să stai încătărămat în uniformă pe căl­dura asta şi să sâcâi oamenii.

—Franţa.

—Mda, zice el, uitându‑se cu uimire la noi.

N‑am prea avea ce căuta la graniţa asta.

Nu mai spune nimic, ne întoarce spatele şi pleacă.

Stăm într‑o tăcere absolută câteva minute. Grănicerul se întoarce din gheretă.

—Paşapoartele dumneavoastră nu sunt valabile, ne co­mu­nică el, cu un chip ca de lemn.

Presupun că ne‑am albit spectaculos la faţă, pentru că, în clipa următoare, omului i se duce gura la urechi; ne spune chicotind:

—Staţi, staţi, nu‑i nimic, lipseşte semnătura voastră de sub fotografie! Semnaţi‑le acum, nu‑i nimic!

Râd grănicerii de bancul bun făcut ageamiilor, rân­jesc vameşii, zâmbesc mânzeşte călătorii din maşinile de după noi.

Noi, pe marginea infarctului, rămânem fără grai. Sem­­năm paşapoartele cu mâinile tremurânde.

Vameşul se apropie de noi, hlizindu‑se.

—Aveţi ceva de declarat?

Întrebare fatidică.

—Nu.

Sec.

—Hm. Câte conserve aveţi?

—Patru, declar fără ruşine, ignorând orice prudenţă.

—Hm. Dar bani româneşti aveţi? se interesează el.

—Nici un ban, zice Alex.

—Fiţi atenţi, e interzis să scoateţi bani româneşti din ţară şi, dacă vă prind cu bani nedeclaraţi, ruşii vă con­fis­că maşina, ne informează el. Discern oare o bună­voin­ţă ascunsă în glasul lui? — Deschideţi.

Ridic capacul cufărului. Frumos rânduite, două gea­man­tănaşe, o geantă, un mic aragaz de voiaj, două pături strâns împăturite, două cearceafuri, un cort în sacul lui. Echipamentul tip al turistului sărac.

Vameşul se uită la noi.

Încă suntem palizi după gluma cu paşapoartele. Dar privim fără fereală, ca nişte cetăţeni oneşti ce suntem. Ca nişte oameni care nu au nimic de ascuns.

—Hm. Treceţi, spune vameşul, făcându‑ne semn să în­chi­dem cufărul.

Asta a fost tot?

S‑a făcut amiază. Ne urcăm în maşină şi ne luăm zbo­rul spre lumea largă, încărcaţi de păcate, de infrac­ţiuni vamale şi de conserve.

Agonia s‑a încheiat. Începe extazul.

un vameş vigilent

Constatăm că extazul trebuie amânat. Urmează vama sovietică.

Considerăm cu ochi filozofic coada.

E lungă.

Nu ne trebuie mult timp ca să ne dăm seama că se mişcă parcă şi mai încet decât în partea românească. Nici nu mă mai deranjez să mă duc până în faţă. Ce pot vedea mai mult decât ce am văzut deja? M‑am blazat.

Timpul trece încet.

Din când în când, mai înaintăm câţiva metri.

Scoatem două sandviciuri şi le mâncăm în tăcere, fără chef. N‑am făcut nimic, dar suntem obosiţi.

Pe la 7 seara, intrăm în vamă.

În faţa noastră, un tânăr blond, în uniformă, contro­lează un călător polonez.

Are un chip de piatră, suspicios şi posomorât. Arată neînchipuit de com­­­­pe­tent. Numai privindu‑l, înţe­legi că orice cetăţean care se plimbă alandala peste fron­tiere nu poate fi decât un infractor sadea.

Un alt tânăr, îmbrăcat în aceeaşi uniformă, arătând ca fratele lui geamăn, îl strigă:

­—Vania!

Şi îi spune ceva pe ruseşte.

Dar Vania nu se lasă distras de la ocupaţia lui. Scoate tacticos cortul polonezului din săculeţ, îl desface şi în­ce­pe să‑l pipăie cu luare‑aminte, centimetru cu centimetru.

Îngheţ.

—I‑a scos cortul din sac, şoptesc.

Alex lasă capul pe spătar şi închide ochii. Pare foarte relaxat.

—Da, zice cu voce liniştită.

—Îl pipăie.

—Da.

La portieră se arată un grănicer.

Îi dau paşapoartele şi‑mi dă în schimb o foaie de de­cla­raţie vamală. În două exemplare. Trebuie să declarăm ce bunuri avem, în special bani şi obiecte preţioase.

Povestesc pe hârtie despre cei două sute de dolari pe care‑i posedăm în mod oficial şi descriu în amănunt, cum îmi cere textul imprimat, cele două inele cu briliante şi perle pe care le port.

Vine un vameş, citeşte declaraţia, arată spre inele şi rosteşte scurt:

—Davai.

Le scot de pe mâini şi i le întind. Se uită la ele cu o mu­tră atotştiutoare şi totodată critică, şi decretează:

—Eta ne briliantî.

Atâta rusă înţeleg şi eu. „Astea nu-s briliante”. Mă indignez.

—Briliantî, îi răspund, cam răstit.

—Niet, zice rusul.

Le înhaţă şi dispare cu ele în clădirea vămii.

Trece un sfert de oră. Nimeni nu ne mai dă atenţie. În­­­cep să mă neliniştesc. Inelele îmi sunt dragi. Unul e de la mama, celălalt de la mama lui Alex.

Cobor din maşină şi încep să mă învârt nervos în jur.

Prin praf, pe jos, văd aruncat un ineluş ieftin de ala­mă, strâmb.

Înţeleg deodată. Intri cu un inel de alamă, declari că e de aur şi ieşi cu unul de aur, cumpărat aici.

Un alt tip în uniformă se uită la mine cam batjoco­ritor. Îmi încerc ruseasca de baltă.

—Gde vaş coleg?

Râde.

—A plecat cu briliantele tale? îmi răspunde pe româ­neşte, cu accent rusesc. N‑avea frică, vine înapoi cu kila­gram!

Încă un sfert de oră.

Îmi ies peri albi.

Alex stă întins imperturbabil pe scaun, cu ochii în­chişi.

—Mi‑a luat inelele, mă plâng.

—Da.

Să‑ţi vină să‑l omori.

În sfârşit, omul cu inelele se întoarce. Pare nemul­ţumit.

—Briliantî.

Le‑a verificat!

Zâmbesc uşurată. Prea devreme. Continuă netul­burat:

—Eta ne perlî.

A, nu! Nu din nou!

Alex, fiu al unui român şi al unei rusoaice (care pre­ciza întotdeauna: „moscovită; rusoaică albă, nu bolşe­vică”), se dă jos din maşină şi‑i explică, într‑o rusească impecabilă, că perlele sunt mai ieftine decât briliantele şi deci n‑ar fi logic să fie false, dacă pietrele mai scumpe sunt veritabile.

Până la urmă, omul se lasă convins. Numără cu lua­re‑aminte, de două ori, perlele minuscule montate în co­roană în jurul briliantului, scrie pe hârtie câte sunt, îmi dă inelele înapoi, împreună cu un exemplar al declaraţiei, ştampilat de vamă, şi‑mi face semn să urc maşina pe o rampă, unde, în gaura din pământ, aşteaptă un tinerel înarmat cu o lampă, ca să controleze automo­bilul pe de­desubt. Individul îşi începe inspecţia, cu conştiincio­zi­tatea unui dentist care vrea să depisteze toate cariile pa­cien­­tului. Las Dacia acolo şi mă duc să recuperez paşa­poartele de la primul grănicer, care‑mi face semn să vin să le iau. Subpământeanul începe să zbiere după mine ca din gură de şarpe. Cum urlă pe ruseşte, nu pot decât să pre­su­pun că şi‑a terminat treaba şi vrea să‑i eliberez ram­pa. Nu mă emo­ţionez şi strig, continuându‑mi drumul:

—Minutuciku, grajdanin!

„Un minuţel, cetăţene!” O mostră folositoare din mo­destul meu bagaj de cunoştinţe de rusă. Iarba fiarelor. Tinerelul surâde încântat şi slobozeşte o rafală de cuvinte ruseşti: vreau să sper că înseamnă că pot lăsa maşina a­colo cât timp am nevoie.

Din păcate, circul nu s‑a terminat. Mai trebuie să tre­cem şi prin ghearele lui Vania.

Vigilentul vameş tocmai l‑a terminat pe polonez. L‑a terminat literalmente. Victima, roşie la faţă, îşi îndeasă claie peste grămadă bagajele în cufăr şi dispare cu toată viteza.

Vania se îndreaptă agale spre noi. Are o expresie sa­tis­făcută, de vulpoi care tocmai a ronţăit un pui. Mă trece un fior rece pe spinare.

—Unde sunt banii?

Ruseşte. Alex îi răspunde pe limba lui că nu avem nimic în afară de cei două sute de dolari oficiali.

—Nu dolarii. Banii ascunşi. Unde sunt?

—N‑avem nici un ban ascuns.

—Dacă găsesc bani la voi şi nu mi‑aţi spus, vă con­fisc maşina.

—N‑avem bani.

—Aveţi. Unde sunt? Dacă‑i găsesc, vă confisc ma­şina.

—Nu avem.

—Aveţi. Uite colo maşinile confiscate. Vreţi să ajun­gă şi ma­­şina voastră acolo? Unde sunt banii?

—Nu avem.

Parcă joacă amândoi un joc. Cu miză mare. Pe care vor amândoi să‑l câştige.

—Daţi totul jos din maşină.

Dăm totul jos. Vania se apropie de fiecare bagaj în parte şi întinde încet mâna spre el, uitându‑se atent în ochii noştri.

Stăm ca de lemn. Chiar şi atunci când pune mâna pe cort.

Rusul se înfurie. Înăspreşte tonul. S‑a posomorât de tot, e crâncen de‑a binelea.

—Ştiu că aveţi. Unde sunt?

—Caută, spune Alex şi ridică din umeri, arătând ne­gli­jent cu mâna spre cort.

Rusul trage nervos un şut în sacul cu cortul şi începe să cotrobăiască prin cabină.

În sfârşit, ceva!

În gentuţa mea cu lucruri de toaletă, un cilindru de carton subţire, mai mult decât suspect! Ce‑ar putea să fie într‑un asemenea ambalaj, altceva decât un sul de bani?

Mâinile lui Vania tremură de excitare, în timp ce rupe brutal cilindrul de carton în două. Din el scoate doi cilindri mai mici de vată, de care atârnă câte un şnuruleţ.

Se uită trăsnit la obiectele astea stranii.

—Ce e asta?

Alex rânjeşte.

—Lucruri pentru toaleta intimă a doamnelor, îi ex­plică el, pe jumătate amuzat, pe jumătate jenat.

Vameşul nu pricepe nimic. Binefacerile civilizaţiei occidentale nu au ajuns încă în regiunile astea ale glo­bului. Trânteşte înapoi tampoanele de‑acum inutilizabile şi se răsteşte:

—Plecaţi!

Nu aşteptăm să ne spună şi a doua oară. Îngrămădim de‑a valma totul în cufăr.

Capacul nu se închide. Nu‑i nimic. Îl tragem în jos, sărim în maşină şi o luăm la sănă­toasa.

Episodul V

comerţul, mama belşugului

Doi kilometri gonim ca urmăriţi de draci. Apoi înce­tinesc, ne uităm unul la altul şi începem să râdem nebu­neşte.

Trebuie să ne oprim undeva, să ne aranjăm bagajele şi să închidem cufărul.

Mai mergem vreo doi kilometri şi găsim locul po­trivit. O parcare mare, înconjurată de un zid de tufişuri dese. Pustiu. Exact ce ne trebuie.

Intru, opresc motorul, dar nu apucăm să ieşim din ma­şină, că din tufişuri încep să izvorască vreo zece, doi­spre­zece indivizi, care dau buzna asupra noastră.

Par agresivi. Sau mai degrabă disperaţi.

Ne uităm hăituiţi în jur, căutând scăpare.

Imposibil. Suntem înconjuraţi. Tipul care conduce ma­ni­festaţia, un moşneag solid, cu o claie de păr cenuşiu, strigă ceva. N‑am înţeles. Re­petă:

— Ax cu came de Lada aţi adus?

Ax cu came? Asta‑i o piesă de automobil. Lada? Ăsta‑i un automobil rusesc. De ce ar aduce cineva, din Ro­mâ­nia, în Uniunea Sovietică, o piesă de maşină de fabricaţie sovietică? Poate pentru că aici nu se găseşte. E pentru export...

Moşul, crezând că n‑am înţeles, îşi strigă iarăşi mesa­jul, cu un glas sfâşietor. Zece perechi de ochi se uită cu speranţă la noi.

Facem semn din cap că nu.

Dezamăgirea se abate ca un nor asupra asistenţei.

Grupul se mai împuţinează.

Ne luăm inima în dinţi şi ne dăm jos din maşină.

Dar, dacă n‑am adus ax cu came de Ladă, ce am adus?

—Adidaşi.

—Aaaa...

Mulţimea tălăzuieşte.

—Şi mai ce?

—Maiouri.

—Aaaa! Şi mai ce?

—Prosoape.

—Aaaa!

—Şi combinezoane.

—„Kombinezon”?

Se pare că am dat greş cu combinezoanele.

Facem zid în faţa cufărului maşinii şi, fără să ridicăm complet capacul, tragem din bagaje articolele anunţate.

Ni se smulg din mâini.

Ni se îndeasă în loc bancnote.

Dumnezeu cu mila. Cât o fi, o fi.

Am vândut atâtea, că acum s‑a făcut loc să închidem cufărul. Ajunge. Trântim capacul şi anunţăm că asta‑i tot ce‑am avut.

Cerere ar mai fi.

Un cetăţean cu ochi iscoditori radiografiază jacheta mea de ploaie de pe bancheta din spate a maşinii. E ochioa­să, din material impermeabil galben şi alb, cu fer­moare groase, albe. Îmi spune:

—Ţi‑o cumpăr.

—Nu pot. N‑am altceva cu ce să mă îmbrac.

—Dă‑mi‑o.

—Nu.

Se repede pe Alex şi îi cere cu ton plângăcios:

—Vinde‑mi pantofii tăi.

—N‑am alţii.

—Vinde‑mi‑i, îl imploră plângăciosul.

—Nu pot, se scuză Alex. Şi de altfel nu sunt noi, sunt purtaţi.

—Vinde‑mi‑i, îi iau şi aşa, insistă omul.

—Uite, chiar sunt rupţi, îi explică Alex cu multă po­li­teţe şi, ca să‑l convingă, ridică piciorul şi îi arată talpa.

Omul, fără nici un avertisment, se aruncă asupra pan­to­fului; hâţână zdravăn de el, încercând să i‑l scoată de pe picior. Alex îşi trage brusc piciorul şi, cu oarecare gre­u­tate, îşi salvează încălţarea.

Comercianţii dispar în tufişuri, unul câte unul. Aler­găm după ultimii dintre ei şi ne interesăm unde am putea dormi la noapte. Începe să se însereze. Ni se arată cum să ajungem la camping.

Nu e greu. Trecem prin Cernăuţi şi găsim.

E un loc larg, îngrădit cu un gard solid, care ne se­pară cu străşnicie de lumea pură, comunistă de‑afară.

Aglomerat. Nemţi din est, cehi, mulţi polonezi. Nu vedem nici un român.

Ne aşezăm lângă nişte polonezi. Nu ştiu de ce, se uită foarte de sus la noi. Nu ne pasă. Suntem istoviţi. Ne pre­gătim de culcare.

Pe lângă noi se prelinge cu coada în sus o pisică. E un animal famelic, un schelet umblător, cu ochi care cer milă. Scot din pungă o bucată de caşcaval, i‑o arăt, pisica se apropie sfioasă. Îi dau brânza şi rostesc gânditor:

—Sovetskaia koşka.

„Pisica sovietică”.

Polonezii au înţeles. Zâmbesc. Înfumurarea lor şleah­tică s‑a topit. Schimbăm scurte mesaje de bună vecină­tate.

Cad din picioare de somn.

Mă duc să văd dacă am unde să fac un duş, şi să inspectez comodităţile, aflate într‑o clădire în mijlocul campingului.

Instalaţiile sunt spartane. O singură cabină de duş pentru toată suflarea feme­iască. Numai cu apă rece. Cu atât mai bine. De asta nici nu sunt prea multe amatoare.

Alături, toaletele.

O încăpere mare. Pe peretele opus uşii, un şir lung de cabine, vreo zece, la care se ajunge urcând câteva trepte.

Privelişte de coşmar.

Uşile şi despărţiturile dintre cabine nu sunt mai înalte de 80 de centimetri. Când intri în cabină şi te chirceşti pe closetul turcesc, pereţii şi uşa îţi ajung până la nas. Pe dea­supra uşilor, de pe chipuri stânjenite şi indis­puse, mă mitraliază zece perechi de ochi.

Sfinte Sisoie! Mulţumesc lui Dumnezeu că m‑a făcut înaltă de un metru şi jumătate.

Vizavi de cabinele ocupate, coada candidatelor la bu­cu­riile intimităţii aşteaptă răbdător să se elibereze un loc, cu ochii ţintă pe uşiţele cabinelor. Un duel tăcut de priviri ridică tensiunea în încăpere. Domneşte o atmosferă tovă­ră­şească, sinceră, fără ascunzişuri.

Aştept să‑mi vină rândul (date fiind circumstanţele, nu e nevoie să baţi la uşa cabinei), intru şi încerc să mă tasez, să ocup cât mai puţin loc în spaţiu, mai ales în înăl­ţime, să mă fac una cu pământul. Privesc ţintă un punct situat undeva în infinit, în eternitate.

Din dreapta şi din stânga îmi ajung la urechi foşnete, hârşâieli, oftaturi. Un loc care‑ţi dă ocazia să te bucuri ple­nar de prezenţa vecinului. Mirosul, vorba lui Cara­giale, te face să‑ţi aminteşti cu regret parfumul violetelor de Parma.

Când să ies din templul higienei, mă harponează ves­tala locului, mamaşa de serviciu, o făptură aparţinând vag genului feminin, dotată cu nişte mustăţi straşnice şi cu un bust de dimensiunile unui geamantan, înfăşurat într‑un halat de culoare îndoielnică.

Aruncând priviri prudente în jur, mă trage într‑un colţişor ferit. Din cele câteva cuvinte pe care le înţeleg şi din semnele încă mai grăitoare pe care le face, trag con­cluzia că ar fi interesată să se dedea unor acte de comerţ ilicit.

Îi fac semn să aştepte şi îl aduc pe Alex.

Urmează dialogul cunoscut.

—Maiouri.

—Aaaa!

—Prosoape.

—Aaaa!

—Şi ”kombinezon”.

—”Kombinezon”?

Visele mele despre frumuseţile sovietice înveşmân­tate în suave lenjerii dantelate se topesc în neant.

Într‑o tresărire de energie, mă duc şi aduc din maşină un combinezon trandafiriu ca aurora, împre­ună cu chiloţii aferenţi.

Mamaşei îi ies ochii din cap. Întinde degete avide. Le vrea. Mai vrea încă.

Puteam noi să încercăm mult şi bine să vindem „kom­­bi­nezon”. Pe ruseşte asta înseamnă salopetă. Com­binezon se spune „kambinaţiia”.

Episodul VI

tranzit, niet univermag

N am avut putere să instalăm cortul. Am dormit în maşină, pe fotoliile întinse, îmbrăcaţi în treninguri şi acoperiţi cu păturile. Dimineaţa, după un somnuleţ reparator, ne facem discret inventarul.
Am vândut bine. După ce am plătit pentru camping, ne au rămas bani de ceva benzină şi de mâncare. O pereche de Adidaşi s a dus, la fel şi o parte din celelalte bunuri negociabile. Mai putem să vindem, dar trebuie să mai păstrăm ceva şi pentru Polonia. O să avem şi acolo nevoie de bani pentru camping şi muzee.
Pornim.
Drumul de tranzit e lat, tivit cu perdele dese de pădure, ca două cortine care ne izolează complet de peisaj şi, mai ales, de realitatea sovietică. Pe stânga şi pe dreapta nu vezi decât şiruri compacte de copaci.
Pustiu. Când şi când, câte o maşină. Rar câte o localitate.
La prima benzinărie oprim şi facem plinul.
Benzina sovietică e mai ieftină decât a noastră.
Las maşina pe dreapta aleii mărginite de tufişuri şi plec în căutarea unui locşor mai retras. Mă întorc mofluză. Nu e. Alex mă ia peste picior.
În tufişul din dreapta maşinii se produc mişcări suspecte. Ne uităm curioşi. Câteva frunze se dau la o parte şi, în deschizătura astfel formată, se iveşte un ochi foarte strălucitor, de un albastru ceresc.
—Adidas? şopteşte un glas din tufiş.
Pe Alex îl apucă râsul.
—Da.
—Cât?
—Cât dai?
Se avansează o cifră. Probabil că ar fi fost cazul să ne târguim, dar n avem nici timp, nici chef. Alex face semn că da. Din tufiş iese o mână plină de bancnote. Înhaţă în grabă cutia cu pantofi, care dispare în foşnet de frunze. Ni vu ni connu.
Din ce în ce mai bine dispuşi, plecăm mai departe.
Se apropie amiaza.
Un sat. Chiar pe marginea drumului, o firmă pe care scrie Univermag. Magazin universal. De bună seamă că vom găsi aici pâine proaspătă. Oprim în faţă şi ne dăm jos din maşină, dar nu apucăm să intrăm, că de nu ştiu unde apare un miliţian şi începe să strige la noi.
—Univermag. Hleb, încerc să l lămuresc. Pâine.
Degeaba. Omul ne împinge fără menajamente spre maşină, cu gesturi ameninţătoare.
—Tranzit, niet univermag, zbiară el.
Am înţeles. N avem voie să cumpărăm nimic, şi cu atât mai puţin să gustăm pâinea sovietică. Asta e atitudinea oficială. Umanismul comunist e absent din relaţiile cu veneticii aflaţi în tranzit.
Ne resemnăm. O să mâncăm pâinea veche rămasă de acasă.
Mai mergem câteva zeci de kilometri.
Peisajul e neschimbat: fâşii nesfârşite de copaci pe amândouă părţile.
Tragem maşina în afara drumului, pe marginea şanţului. E un şanţ larg şi adânc. Trecem dincolo, întindem o pătură pe iarbă şi scoatem proviziile. Mâncăm în tihnă.
Drumul se întinde pustiu până în zare, nu vezi decât soarele care aureşte şi iarba care înverzeşte.
Eveniment.
Din depărtări se iveşte o maşină. Se apropie, încetineşte.
E un localnic.
Se uită la noi, rulând foarte încet, apoi accelerează, se îndepărtează vreo două sute de metri, coteşte brusc la dreapta şi intră în pădure. O fi o potecă pe acolo.
Peste un minut, un individ iese dintre copaci şi se apropie agale de noi.
E localnicul de adineauri, îl recunosc. Pare dornic de conversaţie.
—Adidas?
—Regretăm, s au terminat.
—Dar ce altceva?
Alex trece şanţul şi expune marfa.
După toate semnele, apetitul localnicului pentru cumpărături nu e întrecut decât de teama invincibilă de miliţie. Se uită nervos în toate părţile şi pare gata s o ia la fugă în orice clipă. E un negustor serios, un adevărat angrosist, ne oferă un preţ global pentru tot ce avem.
Alex, bucuros să scape, acceptă.
Omul scoate un teanc de bani, i l îndeasă în mână, după care îi dă instrucţiuni să arunce toată marfa în şanţ.
Cum aşa? În şanţ?
Da, da.
Originalul cumpărător se îndepărtează cu pas vioi, dispare în pădure.
Privim nedumeriţi după el.
Drumul e pustiu, nu vezi decât soarele care aureşte şi iarba care înverzeşte.
Alex duce toate obiectele plătite în şanţ, conform indicaţiilor. Strângem şi plecăm. Din când în când, aruncăm o privire înapoi. Nici o mişcare.
Nu putem decât să ni l închipuim pe angrosist ieşind în trombă cu maşina din ascunziş şi îndesându şi la iuţeală marfa în cufăr. Sau poate se furişează târâş prin şanţ, ca să şi recupereze avutul, la adăpost de priviri indiscrete.
Mergem întins, trebuie să ne grăbim să ieşim din sânul surorii noastre mai mari Uniunea Sovietică, avem dreptul numai la tranzit, riscăm să avem mari necazuri la graniţă dacă întârziem.
Nu putem sta decât o oră la Lvov, timp pe care l petrecem în centrul oraşului, căscând gura la clădiri. Ne minunăm trecând pe lângă câteva biserici cu uşile bătute în cuie.
Facem şi o scurtă cercetare prin magazine, ca să vedem dacă fraţii sovietici o duc mai bine decât noi la capitolul mâncare. O duc: se găseşte cafea, articol dispărut demult din alimentarele noastre. Şi, uimitor dar adevărat, nu unul, ci două feluri de salam. Ne cumpărăm o provizie pentru drum şi ne îndreptăm spre maşină.
Păcat de Lvov, fost Lemberg, fost oraş austriac, fost polonez, actualmente podoabă a Ucrainei sovietice.
Cine ştie? Cu siguranţă că, pe undeva pe aici, există şi vreun muzeu? Muzeul altădată, călătorului îi şade bine cu drumul.
Seara, la mai puţin de 24 de ore de când am intrat pe teritoriul sovietic, aşa cum ni s a atras atenţia că avem datoria, ne prezentăm disciplinaţi la frontiera cu Polonia.
Nenumărate reflectoare aruncă asupra locului o lumină violentă, supărătoare.
Ne simţim ca într un insectar.
Control la paşapoarte.
Control pe dedesubt, la rampă.
Jos bagajele.
O privire pe deasupra.
Sus bagajele.
—Gde vaşi briliantî? mă întreabă morocănos vameşul, citind declaraţia completată la intrare.
Unde vă sunt briliantele?
Flutur mâinile pe sub nasul lui. Pietrele aruncă insolite curcubee în lumina puternică a reflectoarelor.
—Idite.
Duceţi vă.
Cum să nu? Cu plăcere. Nu ştim cum să o întindem mai repede.

înfrăţirea româno-poloneză în acţiune

Am scăpat. Vama poloneză e fleac.
Nu ieşim bine din vamă, că ne întâmpină călduros o şleahtă de indivizi cu priviri întreprinzătoare. Ard care mai de care de dorinţa să ne fie de folos, arătându se dispuşi să ne schimbe în zloţi oricare şi oricâtă valută am avea. Bun prilej să scăpăm de rublele sovietice rămase. O să avem nevoie urgent de ceva monedă locală.
Mâine vom fi la Cracovia.
N avem de gând să ne ducem până la Varşovia, ne ar abate prea tare din drum. Vom tăia tot sudul Poloniei, prin Cracovia şi Wroclaw, ca să trecem în RDG.
Spre Franţa prin Rusia şi Polonia. Itinerar de nebuni.
Nu, de români. Cine ştie dacă vom mai primi vreodată paşaport? Ce i în mână, nu i minciună. Trebuie să vedem cât mai mult.
S a făcut noapte şi suntem morţi de oboseală.
Indicatoarele anunţă un orăşel, un nume cu multe consoane alăturate, greu de pronunţat pentru nişte latini de est ca noi.
Cine zice localitate, zice şi camping. Este, la marginea urbei, lângă nişte blocuri muncitoreşti cufundate în beznă. Alex mă lasă în maşină, în faţa porţii, şi se duce să se intereseze de preţ. Stau liniştită pe scaunul maşinii, cu gândul la ziua de mâine.
Percep o mişcare în stânga mea.
O siluetă albeşte prin întuneric, se apropie. Trece la câţiva metri de mine: e un individ gol puşcă – dacă nu luăm în consideraţie târlicii – cu o burgheză pungă de plastic în mână. Se îndreaptă tacticos spre nişte lăzi de gunoi care se zăresc vag mai încolo, leapădă punga şi se întoarce fără grabă. Mă holbez după el.
Dinspre camping vine Alex. Intră în maşină şi zice:
—E în regulă, haidem.
Despuiatul trece prin stânga mea. Spun:
—Uite un om în pielea goală.
Alex nu se uită la el, se uită la mine. Are o figură îngrijorată.
Nudistul singuratic se pierde în beznă.
—Nu ţi face griji, o să ne odihnim bine la noapte, o să iei o aspirină, îmi zice cu voce blândă ocrotitorul meu natural.
Renunţ.
Pe cât pot să mi dau seama pe întunericul ăsta, campingul e o pajişte întinsă, verde, lângă un pârâu. Într o margine, nişte căsuţe de lemn. Astă seară suntem boieri. Alex a închiriat o căsuţă, risipind din preţioşii zloţi schimbaţi la bancherii clandestini de lângă graniţă.
Dormim în paturi adevărate, în compania a nenumăraţi ţânţari cât toate zilele, care ne onorează insistent cu atenţiile lor. Ne trezim târziu, oarecum odihniţi.
Campingul e gol, cei care poposesc în astfel de locuri sunt de obicei matinali, pleacă în zori.
Ne strângem lucrurile pe îndelete. De acum nu ne mai grăbim. Din Polonia nu ne alungă nimeni, putem să stăm cât vrem.
Pe la ora zece suntem gata. Ne îndreptăm spre ieşire.
Ciudat mai e campingul ăsta. Pe dreapta noastră, în mijlocul pajiştii, văd un cogeamite elefant, legat de un ţăruş. Presupun că pe undeva pe aproape trebuie să fie şi un circ. Spun:
—Uite un elefant.
Alex nu se uită la el, se uită la mine. Are o figură îngrijorată.
Elefantul rămâne în urmă.
—Ai luat aspirină aseară? mă întreabă Alex într un târziu.
Nu mă ostenesc să răspund.
Spre prânz, ajungem la Cracovia.
Oraşul e o minunăţie, dar primum vivere. Trebuie să ne ocupăm mai întâi de banii de cazare şi de benzină. Ce loc ar putea fi mai potrivit pentru negoţ decât piaţeta de la poalele castelului Wavel, care fojgăie de lume?
Ne găsim un loc strategic în parcare şi atârnăm îmbietor un maiou de portiera automobilului.
Polonezii trec încoace şi încolo, fără să ne arunce nici o privire. De turişti oricum nu ne pasă, doar n au venit aici ca să şi cumpere maiouri, dar localnicii de ce nu ne dau nici o atenţie? Ne simţim frustraţi.
Timpul trece şi în planul vânzărilor nu se produce nici o mişcare. Privirile lui Alex capătă profunzimi de tragedie dostoievskiană.
Vrând, nevrând, trebuie să recunoaştem că nici la capitolul talente negustoreşti nu prea strălucim. La câţiva metri distanţă de noi, o maşină cu ruşi vinde mai abitir de¬cât un magazin universal.
În cele din urmă, mă plictisesc şi o iau în sus pe panta dealului, spre monumente, lăsându l pe Alex să se ocupe de unul singur de subzistenţa familiei.
Nu lipsesc mai mult de un sfert de ceas. Remuşcările mă aduc înapoi, la timp ca să văd de departe o îmbulzeală veselă în jurul maşinii.
Domnul rezervat şi chiar deseori posomorât, cu care sunt măritată, a dispărut. Un Alex necunoscut mie vinde ca un profesionist, e omniprezent, e atent, e insistent, e competent, răspunde cu un zâmbet radios întrebărilor despre compoziţia fibrelor, laudă rezistenţa culorilor, dă din mâini, încasează bani, face complimente doamnelor grase şi dezamăgite de viaţă, mângâie copilaşii, vorbeşte în toate limbile.
Contemplu în tăcere spectacolul inedit, până când marfa se termină şi lumea se risipeşte.
Mă apropii, cu admiraţia întipărită pe chip. Vechiul Alex a reapărut. Îmi spune sumbru, numărând un purcoi respectabil de zloţi:
—Doar nu suntem noi mai proşti decât ruşii.
Aprob cu entuziasm şi mândrie naţională. E clar că nu suntem.
Ne au rămas cele două sticle de un kilogram, pline cu renumitul coniac românesc, destinat să aducă poezia în nostalgice suflete poloneze. Alex scoate o sticlă, o pune la vedere în spate, pe capacul cufărului, o lasă acolo şi se aşează comod pe scaunul din dreapta şoferului, adoptând poziţia lui favorită, cu ochii închişi.
—Nu cred că e bine să lăsăm sticla acolo nepăzită, îndrăznesc timid.
—Dragă, polonezii sunt un popor de catolici fervenţi, aici nu există hoţi, mă lămureşte cu o discretă superioritate asul comerţului, fără să se ostenească să deschidă ochii.
Poţi să l contrazici, după ce a dat dovadă de asemenea geniu comercial?
Rămânem în aşteptare, dar nu mă pot abţine să arunc din când în când priviri îngrijorate către sticla abandonată pe spatele maşinii.
Aşa că văd apropiindu se un adolescent frumuşel, blond ca un înger şi îmbrăcat cu îngrijire. Vine încet, cu mâinile în buzunare. Se uită hulpav la sticla care străluceşte chihlimbariu în ultimele raze ale soarelui după-amiezii.
Degeaba se uită, reflectez, nici gând să vindem alcool unui băiat de vârsta lui.
Nici nu ni se iveşte ocazia să i vindem ceva.
Adolescentul a ajuns lângă sticlă, mâinile îi ţâşnesc din buzunare cu viteză şi i se lipesc de pradă, ca limba unui cameleon care se abate fulgerător asupra unui gândac. În secunda urmă¬toare, băiatul şi sticla noastră se strecoară printre trecătorii din jur şi dispar împreună în depărtări.
Mă înec de râs.
—Ţi a furat o, hoţul catolic ţi a furat o! îl informez pe păgubaş, printre hohote convulsive.
—Unde? Unde e?
Alex sare ca ars şi începe să ţopăie indignat în jurul Daciei, privind scrutător de jur împrejur. Dar junele pirat şi prada lui sunt departe.
Ne uităm unul la altul. Îl apucă şi pe el un acces de râs. Stăm amândoi în mijlocul parcării şi ne hlizim ca nebunii, în timp ce trecătorii se uită curioşi la noi.
Un domn mai în vârstă, care a asistat la toată scena, ne întreabă într o rusească aproximativă:
—Era un coniac bun?
—Minunat, îi răspundem, râzând în continuare.
—Mai aveţi?
Până la urmă, ne dă un preţ bun pe sticla rămasă şi pleacă strângând o la piept, cu o expresie fericită.
Am scăpat de toată marfa.
De acum putem să ne lăsăm în voia bucuriilor turis¬mului. Nu iertăm nimic, nici piaţa cu porumbei şi monumente, nici catedrala, nici bisericile baroce, nici castelul, nici Doamna cu hermina.
Suntem plini de zloţi. Bogăţia ne ia minţile. Salamul uscat, cumpărat de la ruşi, nu ne mai satisface. Împingem nesăbuinţa până la a intra într un restaurant, unde comandăm lacomi felul denu¬mit pe listă „steak”.
Ni se aduce o chiftea de dimensiuni modeste, cu un gust suspect, de parcă ar fi făcută din pielea unor cizme vechi, tocată mărunţel.
După ce gustăm prudent din ea, ne mulţumim cu por¬ţia nu prea mare de morcovi şi cartofi fierţi care o acompaniază. Se vede treaba că nici polonezii n o duc prea grozav cu mâncarea. Prin magazine nu e mare lucru, nici urmă de cafea, de salam, de carne. Totuşi, peisajul nu e aşa de dezolat ca la noi, tot se mai găseşte câte ceva.
Noaptea dormim în campingul de lângă oraş, un loc curăţel, înţesat de turişti localnici şi străini. Din „Est”.
Alături de noi, într un cort somptuos, un castel de pânză de fabricaţie poloneză, locuiesc trei băştinaşi, mamă, tată şi copil. Pe fiu, părinţii îl strigă Henryk; e un găligan ciolănos de vreo şaisprezece ani, cu păr strălucitor, blond, ce ne adu¬ce aminte în mod întristător de hoţul care ne a săltat (la propriu) coniacul.
În prima seară când ne aşezăm lângă ei, mama ne oferă o pâine proaspătă, cu un zâmbet gentil, aproape ca şi cum s ar scuza. E primul pas pe calea fraternizării.
Părinţii nu vorbesc decât poloneza. Henryk, băiatul, ne dă vestea bună că vorbeşte engleza. Ceea ce înseamnă că, atunci când bănuieşte că i se spune ceva în această limbă, îşi înclină capul spre umărul drept, ascultă cu atenţie şi, după o clipă de gândire, răspunde cu hotărâre: „Yes, yes!” şi mai rar: „No, no!” Întotdeauna de două ori. Ca poştaşul.
La vederea atitudinii noastre prietenoase, polonezii ne mai aduc o mică ofrandă de brânză. Scoatem şi noi la vedere două din cele patru sticle de vin luate de acasă.
Ni se dă de înţeles că nu se poate să le bem decât împreună.
Înfrăţirea româno poloneză e lucru îndeplinit. Conversaţia merge din plin: dăm cu toţii din mâini ca nişte mori de vânt. Vinul ajutând, ne încumetăm să atacăm domeniul arid al conceptelor: schiţez cu vârful briceagului pe şerveţelul de hârtie o stea în cinci colţuri şi o arăt.
„Huo, huo!” izbucneşte neîntârziat un cor de glasuri, omagiu unanim la adresa prieteniei cu marea Uniune Sovietică.
Curajul şi vinul îmi dau ghes şi desenez pe şerveţel o seceră şi un ciocan.
„Huo, huo!” zbierăm în cor, manifestându ne ataşamentul comun faţă de idealurile comunismului.
Din corturile şi maşinile din jur ni se aruncă priviri încărcate de simpatie.
În a doua seară se duc şi celelalte sticle de vin. Ne distrăm de minune. În zori, ne luăm rămas bun cu regret. Drumurile noastre se despart.
Tăiem tot sudul Poloniei, lăsând în urmă oraşe, sate şi neştiute minuni turistice. Oricât de mult am vrea să mai stăm pe aici, gândul la timpul limitat pe care avem dreptul să l petrecem în străinătate ne împinge vijelios de la spate. Credincioasa noastră Rosinantă huruie înfundat, înghiţind kilometri după kilometri. Târziu după amiaza, ajungem la graniţă. Înainte să ne prezentăm la vamă, schimbăm zloţii rămaşi în mărci est germane, recurgând la serviciile unui binefăcător răsărit din neant pe marginea şoselei.
Un vameş subţirel, foarte tânăr, cu ochi fierbinţi, negri şi indescriptibil de saşii, ne întreabă ce am cumpărat în Polonia.
Nimic.
Zloţi avem?
N avem. Ceea ce e riguros adevărat.
Cort avem?
Este.
Polonez?
Nuuu. Românesc!
Verificăm?
Cum să nu? Şi aragazul de voiaj e tot românesc.
Aşa e.
Vameşul surâde prietenos, ochii lui saşii privesc într o direcţie imposibil de identificat. Face semn din mână că putem să plecăm şi ne spune pe româneşte, cu voce cântătoare, rostogolind „r” urile:
—La rrrevederre!
—La rrrevederre! îi răspundem încântaţi, cu speranţa difuză că va mai exista cândva o revedere.

Episodul VII

vitrina strălucitoare a comunismului

Deşi am ajuns în Germania, parcă încă nu ne simţim pe de‑a‑ntregul în străinătate. Nu ni se pare că e chiar ade­vă­rata Germanie, e numai Germania democrată, parte a lagărului socialist, ţară din micul grup al „ţărilor‑surori” care strâng din dinţi sub ocrotirea luminată a puternicei şi înţeleptei Uniuni Sovietice.

Eram prieteni mai demult cu o fată din Rostock, care făcea studii de medicină la Bucureşti. Când spunea DDR, râdea fără veselie şi adăuga de fiecare dată: der Deutsche Rest. Rămăşiţa germană, înţelegeam noi.

Suntem foarte curioşi să constatăm la faţa locului cum o duc nemţii din est, să vedem dacă teroarea, corup­ţia şi incuria caracteristice orânduirii comuniste au putut veni de hac legendarelor calităţi ale neamului german.

Am făcut chiar şi pariuri.

Pesimistul asociaţiei, Alex, e de părere că nici aici n‑ai de unde să cumperi alimente, cafea, bunurile nece­sare vieţii de toate zilele.

Eu, dimpotrivă, sunt sigură că aici se găsesc de toate, doar nu degeaba nemţii sunt nemţi, şi sunt gata să risc pentru părerea asta o sticlă de... bere nemţească, pe care n‑am nici o îndoială că o s‑o pot cumpăra de la primul magazin.

Ne ciondănim în mod plăcut tot drumul până la Cottbus, când un scurt popas în piaţa centrală a oraşului tran­şează problema: vitrinele magazinelor sunt pline de cafea, ciocolată, şunci şi salamuri spectaculoase, nenu­mă­rate bunătăţi. Deci comunismul nu e total incompatibil cu mâncarea.

Pe lângă mărfuri, în multe vitrine se răsfaţă plăcuţe pe care scrie cu litere împodobite cu flori: „Colectiv de muncă înfrăţit cu colectivul magazinului cutare din oraşul sovietic cutare”. Sau: „Colectiv de prietenie cu Uniunea Sovietică”.

Hm.

Peste tot mişună ţanţoş ostaşii sovietici eliberatori, îmbrăcaţi în uniforme, deseori însoţiţi de nevestele cores­pun­zătoare, dolofane, aferate şi amatoare de cumpărături.

Îmi plac vânzătoarele din magazine. Cele mai multe dintre ele sunt femei manierate, frumoase, îmbrăcate cu gust. Îşi servesc eliberatorii cu politeţe, ca pe toţi ceilalţi cum­părători. Au toate aceeaşi expresie, chipuri neutre, calme, cu priviri opace, dincolo de care nu se ghiceşte ni­mic. Lacuri liniştite şi adânci.

Ne învârtim de colo‑colo, intrăm în catedrală, admi­răm arhitectura caselor vechi.

Alex, pe care familia lui de exploatatori l‑a ţinut la gră­diniţa germană, adresează în dreapta şi în stânga în­tre­bări în limba locului, pe care o vorbeşte literar, dar cu un accent amuzant, vag rusesc.

Seara, plini de curaj, ne oprim să mâncăm la un res­taurant din cen­tru. E plin. Cu bunăvoinţă, ni se găsesc două locuri la bar.

Grill bar.

Încăpăţânaţi, cerem şi aici mâncarea denumită în me­niu „steak”. Pe listă scrie că acest fel costă cinci mărci şi ceva. Mărci est. Ieftin.

Stăm cocoţaţi pe scăunelele noastre înalte şi‑l urmă­rim din ochi pe chelnerul tânăr şi zvelt, care se aferează prin faţa noastră. E blond de tot şi arată ca un campion olimpic la pentatlon, înfăşurat într‑un şorţ bleu, apretat, impe­cabil.

Scoate dintr‑un frigider două felii groase de car­ne tran­dafirie, sticloasă, suculentă, şi le aşează pe o placă de metal fierbinte. N‑am mai văzut carne aşa frumoasă de câţiva ani buni. Îmi lasă gura apă.

Chelnerul lucrează neîncetat, ca un automat.

Aruncă într‑un coş de sârmă o cantitate zdravănă de car­tofi tăiaţi pai şi cufundă cu grijă coşul în baia de ulei încins, care clocoteşte într‑o parte a frontului de lucru. Pe două farfurii foarte mari începe să pună în cerc tot felul de lucruri care par delicioase, extrase din tezaurul nesecat al fri­giderului.

Grămăjoare rotunde de salată de sfeclă, de un vişiniu lucios, împodobite cu moţuri albe, consistente, de hrean cu smântână.

Jumătăţi de ouă îmbrăcate în maioneză ca aurul şi împestriţate cu bucăţele negre de măsline.

Foi de salată fragedă, verde crud, servind de aşternut pilafului cu ciuperci de culoarea ivoriului, încununat cu steluţe strălucitoare, portocalii, de morcov.

Ridichi de lună îmbrăcate în haină de purpură bizan­tină, tăiate în formă de trandafir îmbobocit.

O floare mare, verzuie, de unt cu verdeţuri, stoarsă dintr‑un cornet.

Felii de roşii ca focul, presărate cu fâşii fine, verzi, de ar­dei...

Asta nu mai e mâncare, e tablou impresionist. Ne uităm ca la teatru. Oare toate astea să fie pentru noi? Că­utăm din ochi norocosul, dar activitatea pentatlonistului pare să ne fie dedicată în exclusivitate.

Încep să ne muncească grijile.

Ceva nu e în regulă. Nu se poate ca tot maldărul ăsta de mâncare să coste numai cinci mărci şi ceva.

Ne dăm cu presupusul. Probabil că numai bucata de carne costă atât. Socotim în gând cam cât ar face în total toate bunătăţile astea, preţăluind după mintea noastră fie­care garnitură.

Rezultă sume astronomice.

Poate n‑o să ne ajungă banii.

Schimbăm şoapte discrete, dar extrem de neliniştite, încercând să găsim o soluţie. Nu găsim nici una.

Fatalismul dâmboviţean ne vine în ajutor. Mai întâi o să mâncăm tot, apoi o să vedem noi. În cel mai rău caz, o să spălăm vase toată noaptea. Sau o să dormim la arest. În fond, tot un fel de camping.

Chelnerul pune în mijlocul garniturilor antricoatele fripte, înghesuie în jurul lor porţii gigantice de cartofi prăjiţi şi ne pune farfuriile impresioniste sub nas.

Dăm naibii grijile şi începem să onorăm mâncarea cum se cuvine, trăgând cu nesaţ în nări simfonia de mi­res­me. Dacă‑i bal, bal să fie: stropim totul cu o bine­cuvân­tată bere nemţească, care cu siguranţă că a curs în hal­­be direct din rai.

Cum ambele noastre mame şi‑au făcut datoria să ne înveţe buna purtare, nu lingem farfuriile.

Nu că ne‑ar lipsi dorinţa.

Apoi aşteptăm cu resemnare ca fulgerele divine să se abată asupra noastră.

Cu un zâmbet amabil, chelnerul împinge nota spre noi. Totalul abia trece de unsprezece mărci.

Osana! Aleluia! Vrem azil economic în Germania de est! Probabil că bacşişul pe care‑l dăm e extra­vagant, pentru că beneficiarul ne conduce până la uşă şi nu înce­tează să ne facă plecăciuni.

Într‑o dispoziţie de zile mari, căutăm campingul ora­şu­lui. Dormim ca nişte preafericiţi, legănaţi de vise co­lorate.

A doua zi avem program. Trebuie să ajungem la orăşelul care adăposteşte vestita bancă filantroapă şi să vedem dacă reuşim să schimbăm banii româneşti ascunşi în cort. Din fericire, oraşul nu e departe.

Pornim de dimineaţă şi, în mai puţin de trei ceasuri, suntem în pragul băncii.

Privim cu nădejde la doamnele arătoase, aşezate în spa­tele ghi­­şeelor. Sunt îmbrăcate corect, politicoase şi au aceeaşi privi­re opacă cu care ne‑am obişnuit deja.

Nu ne simţim deloc la largul nostru.

Una dintre funcţionare se uită întrebător la noi.

Ne apropiem cu sfioşenie şi punem întrebarea, cu ton de scuză. Strecor timid pe colţul ghişeului pacheţelul cu ofranda.

—Cât vreţi să schimbaţi? întreabă femeia, nedând semn că ar remarca ceva.

Turiştii din ţările frăţeşti au dreptul să schimbe fie­care o mică sumă din valuta lor naţională în mărci est-ger­mane.

Spunem suma pe care tânjim s‑o schimbăm.

Doamna nu‑şi poate reprima o tresărire de surpriză. Se ridică şi se duce să vorbească în şoaptă cu o colegă.

Asta a fost. Ne‑am ars. Acum o să cheme miliţia.

Ne aţintim ochii spre uşă, aşteptând să intre în forţă pe ea o echipă de miliţieni principiali şi incoruptibili.

Funcţionara se întoarce la locul ei şi, fără nici o vor­bă, începe să scrie pe hârtia din faţa ei.

Amorsăm o mişcare discretă spre uşă.

—Poftiţi la casă, zice doamna şi ne întinde petecul de hâr­tie.

Nu ne credem urechilor.

Întindem hârtiuţa şi banii româneşti, casiera ne dă o mulţime de bancnote pe care nu le numărăm, împreună cu jumătate din petecul de hârtie.

Nimeni nu ne împiedică să ieşim, nimeni nu ne strigă să aducem banii înapoi.

Punem între noi şi bancă o distanţă liniştitoare, apoi ne uităm pe bonul căpătat odată cu banii. Acolo scrie ne­gru pe alb că a fost schimbată suma le­gală unui grup de 42 (patruzeci şi doi) de turişti români.

Suntem beţi de bucurie.

Avem bani să ne plimbăm pe‑aici, şi chiar să ne mai cumpărăm câte ceva. Ceea ce facem pe loc, cu nesăbuinţa caracteristică ma­ri­lor bogătaşi.

Cumpărăm pentru Alex un briceag cu un număr inutil de lame şi de alte accesorii, la care jinduieşte în tăcere de multă vreme, şi pentru mine un aparat de fotografiat Prak­tika, înzestrat cu vestitele lentile de Jena, pentru a înlocui infamul aparat rusesc Smena cu care imortalizez în imagini năclăite evenimentele şi oamenii.

Urmează o perioadă fericită a vieţii noastre, în care jos­nicele griji materiale sunt suspendate, şi ne dăruim inte­gral preocupărilor nobile, legate de artă şi de frumu­seţile naturii. Alergăm neosteniţi prin muzee, facem turul oraşelor, ne certăm pe itinerare. Gera, Weimar, Erfurt, Eisenach, Leipzig, Halle, Magdeburg, Potsdam, Berlin, Dresda, nici un oraş nu ni se pare prea departe, de peste tot ne pare rău să plecăm, fiecare muzeu ni se pare cel mai important.

Bucata asta de Germanie ne face impresia unei vitri­ne strălucitoare. Este vitrina de expoziţie a lagărului so­cialist. Peste tot se găsesc de toate, viaţa pare uşoară aici. Dacă faci abstrac­ţie de privirile închise ale oame­nilor, de ostaşii so­vie­tici eliberatori mişunând fuduli peste tot, de blocurile muncitoreşti mizere şi afumate din periferiile oraşelor, de monumentele istorice ale Dresdei care stau cu uşile şi feres­trele bătute în cuie, gata să se dărâme...

După ce trece astfel o săptămână, înţelegem că ne ră­mâne prea puţin timp pentru ambiţioasele noastre planuri de călătorie şi, cu inima frântă, ne hotărâm să plecăm mai departe.

Începem să ne simţim în criză de timp.

Rămânem totuşi o zi la Praga, petrecându‑ne vremea în oraşul vechi şi prin Hrad şi muzeele lui.

Vedem suficient din oraş ca să ne dăm seama că nici cehii nu o duc aşa de rău ca noi. Dar nici nu sunt scutiţi de avatarurile fericitei noastre orânduiri.

Pe Vaklavske Nameste, un fel de Champs Elysées pra­­­­­ghez, trec încet, din zece în zece minute, maşini mobi­late fiecare cu câte patru miliţieni. Cei patru oameni în uniformă nu schiţează nici un gest, pur şi simplu stau pe scaunele lor şi privesc inexpresiv mulţimea.

Strada e plină de lume. Cehoaice bătrâne, cu bluze scro­­bite, stau pe bănci şi conversează în şoaptă, lingând îngheţată din cornete. Tineri preocupaţi se grăbesc în­coace şi încolo, grupuri de turişti îşi taie drum printre localnici, întrebând de monumente. Domni la vârsta ra­ţiu­nii îşi cară cu demnitate burţile care amintesc că berea cehească e cea mai bună din lume.

Un individ de vreo şaizeci de ani şi‑a suflecat maioul ponosit, lăsând vederii un pântece respectabil, ce se re­var­să bălăngănind pe deasupra curelei pantalonilor.

Se plimbă pe trotuar, se bate pe burdihan, iscând ples­­nete sonore, şi strigă ceva.

Ne apropiem şi tragem cu urechea. Gesturile şi baga­jul comun de cuvinte ne ajută să înţelegem ce comunică universului: „Burta asta e‑a mea! Burta asta nu mi‑a dat‑o comunismul! Singur mi‑am făcut‑o!”

Oamenii trec pe lângă el fără reacţie. Dacă te uiţi bine, parcă totuşi au pe chip o mică lumină...

hic sunt leones

Am mai sta, dar Europa ne cheamă.

Dintr‑o dată, avem sentimentul că prima etapă a călă­toriei noastre s‑a încheiat şi că, după această perioadă, să zicem aşa de acomodare, e timpul să ne aruncăm în apele adânci ale Vestului.

În timp ce gonim pe şosele, către Bratislava, după care urmează tărâmul misterios al Vienei, ne gândim în tăcere la necunoscutul care ne aşteaptă. Până acum, într‑un fel, n‑am părăsit terenul pe care ne simţim acasă, locurile în care cunoaştem regulile de bază.

În ţările prin care am trecut funcţionează aceleaşi con­semne, singura diferenţă stă în nuanţa şi gradul de in­ten­sitate cu care sunt aplicate legile comune: legea tero­rii, al cărei corolar e legea supravieţuirii prin supunere, prin tasare, al cărei corolar e legea ipocriziei şi minciu­nii; legea promovării pe criterii politice, al cărei corolar e legea incapacităţii cadrelor şi a ineficienţei muncii, al cărei corolar e legea mizeriei generale, al cărei corolar e legea hoţiei şi a corupţiei... Cu legile astea ne‑am învăţat şi ne descurcăm. Ştim, mai mult sau mai puţin, cum să le conturnăm, cum să le atenuăm efectele, practic, cum să le gerăm.

Dar dincolo? În miticul capitalism, unde domnesc li­bertatea şi respectul faţă de individ? (Suntem convinşi de adevărul acestui lucru, cu toate că – şi mai mult, pen­tru că – ni se repetă de când ne ştim placa despre crudele realităţi ale relaţiilor sociale bazate pe supremaţia banu­lui.) Unde belşugul general bazat pe eficienţa muncii dă tuturor posibilitatea unui trai decent?

Dincolo! Oare ce vom găsi? Cum vom fi priviţi?

Dintr‑un cotlon al minţii, în care nu ştiam că s‑a păs­trat ascunsă ca o gânganie urâtă, neagră, pitită sub o pia­tră, apare figura profesoarei de istorie de la liceu. Îi revăd într‑o clipă rânjetul acru şi îi aud vocea stri­dentă poves­tindu‑ne că în capitalism omul şi‑a pierdut ome­nia, că „acolo”, chiar dacă mori pe stradă, nimeni n‑o să‑ţi dea un pahar cu apă.

Scutur din cap, hotărâtă să nu mor pe stradă şi să nu cer nimănui un pahar de apă.

Spre seară, trecem ca fulgerul prin Bratislava, arun­când o singură privire castelului care domină oraşul.

Fără să mai amânăm momentul, ne prezentăm la vamă.

Deşi ne aşteptam la trăiri mai festive, ceva cam ca botezul neofiţilor la prima trecere peste linia ecuatorului, trecerea graniţei dintre comunism şi capitalism se pro­du­ce fără mare solemnitate şi, curând, ne trezim că suntem deja în drum spre Viena.

După vreo zece kilometri, cei care trec în goana ma­şi­nilor pe şosea au prilejul să asiste la o scenă mai rar întâlnită ziua pe drumurile publice: o Dacie înmatriculată în România, apariţie insolită prin locurile acestea, trage pe dreapta, şi persoana de gen feminin de la volan se re­pe­de avidă asupra pantalonilor însoţitorului ei.

Sub rafalele de priviri curioase şi uimite ale automo­biliştilor, îmi fac de lucru la centura susnumiţilor nădragi, mânuind cu abilitate o forfecuţă de unghii.

Foarte repede scot din ascunziş nădejdea zilelor noas­­­tre în vestul sălbatic, briliantul de trei carate destinat unei ultime vânzări fericite în străinătate.

Pietricica strălucitoare îşi ia locul în cutiuţa de medi­ca­mente căptuşită cu vată, pregătită de‑acasă, iar noi, re­vi­goraţi de speranţă, ne reluăm drumul spre marele oraş. Nu pentru multă vreme, pentru că am ajuns deja lân­gă Viena, afară se întunecă şi ora la care bijutierii şi‑au în­chis magazinele a trecut demult.

E limpede că, obosiţi şi neliniştiţi cum suntem, nu avem ce căuta noaptea pe străzi neştiute.

Nici nu putem depăşi oraşul, ca apoi să fim obligaţi să ne întoarcem în căutarea bijutierilor binecuvântaţi, dor­nici să ne scape de griji şi de piatra preţioasă văduvită de inelul ei.

Trebuie să ne căutăm un loc de dormit. Dar unde? Suntem într‑un loc despre care nu ştim nimic, o pată albă pe hartă.

„Hic sunt leones”, spune Alex şi zâmbeşte fără chef.

Ne simţim fragili, expuşi, nepricepuţi, inadaptaţi. Nu avem idee încotro să o luăm.

Până acum nu am întâlnit campinguri. De altfel, nici nu ne putem permite să cheltuim, pen­tru dormit, din pre­ţioşii dolari încă intacţi. Sunt bani albi pentru zile negre. Pentru benzină. Pentru muzee. Nu pen­tru ceea ce putem avea pe gratis.

Luăm hotărârea eroică să nu mai înaintăm nici un metru, ci să oprim chiar aici, pe marginea drumului, şi să ne culcăm la adăpostul întu­nericului. Nici măcar nu ne trece prin minte să căutăm un locşor mai ferit. Aplecăm spătarele scaunelor, ne întindem, îmbrăcaţi cum suntem, şi ne acoperim cu păturile.

Ce noapte!

Prima noastră noapte în „Vest”.

Suntem la distanţă de o jumătate de metru de fâşia de asfalt. Pe lângă noi zvâcnesc în viteză, din minut în mi­nut, camioane uriaşe. Suflul trecerii lor dă neîncetate brân­­ciuri vajnicei noastre Dacii, care se balansează rit­mic, ore de‑a rândul, ca barca pe valuri.

Aţipesc din timp în timp şi visez mereu că sunt pri­zonieră într‑un sac spânzurat de cârligul unei macarale ne­închipuit de mari, în bătaia vântului. Crivăţul pălmu­ieş­te cu duşmănie sacul, rosto­golindu‑l încoace şi încolo printre norii îngheţaţi.

Ne trezim în zori, mai obosiţi decât la culcare.

Avem chipuri cenuşii, mototolite. Ca şi hainele. Sun­tem ţepeni, umblăm ca nişte clovni, membrele ni se miş­că aiurea.

Ne spălăm pe dinţi lângă maşină, cu apa dintr‑o stic­lă, şi ne facem o cafea rece, cu nescafé.

Parcă am mai prins ceva curaj. E timpul să pornim la asaltul capitalismului atotbiruitor, şi să‑l învingem cu pro­pri­ile sale arme, hotărârea şi stăruinţa.

Ne ghidăm după semne şi ajungem în centrul ora­şu­lui. Lăsăm maşina pe unul din Ring‑uri şi o luăm aposto­leşte spre străduţele cu magazine.

Viena ni se pare un oraş fermecător, liniştit şi bogat. O neverosimilă atmosferă retro. Parcă ne‑am urcat într‑o maşină a timpului şi ne‑am întors la începutul secolului al douăzecilea. Pe trotuare mărşăluiesc batalioane de doam­ne distin­se, cu bluze de mătase naturală şi cu şiraguri de perle. Şu­voaie de cucoane, semănând între ele de parcă ar fi suro­ri, se scurg din magazin în magazin, umplu cafenelele şi cofetăriile, se risipesc agale pe alei în gră­dini frumoase, pline de flori.

Peste tot miroase a cafea Julius Meinl, a tort de cio­co­lată şi a patiserie caldă.

Refuzăm să ne lăsăm distraşi de la scopul nostru prin­­ci­pal. Pronia ne aduce pe Kärtner Strasse, stradă co­mer­cială şi pietonală, mărginită de magazine de lux.

În mijloc, printre nenumăraţii cască‑gură, câţiva bă­ieţi cu chipuri mândre de incaşi, îmbrăcaţi ca pe vârfurile Anzi­lor, cântă cu foc muzică sud‑ame­ricană, ţinând în mâi­ni tot soiul de instrumente ciudate. Cântă nemaipo­menit, ca nişte adevăraţi profesionişti. Toată lumea arun­că bancnote şi monezi în cutia de carton aşezată la pi­cioarele lor.

Toată lumea în afară de noi.

Noi nu ne putem permite să cheltuim nici un ban. Mai ales pentru ceea ce putem avea pe gratis. Ascultăm puţin şi trecem mai departe.

În jurul nostru, vitrine mici şi luxoase, pline cu biju­terii, strălucesc una lângă alta.

Ne luăm inima în dinţi şi intrăm într‑un magazin.

În fund, la un birou franţuzesc, vechi de două sute de ani, împodobit cu bronzuri lucitoare şi cu intarsii, stă un domn subţirel de vârstă mijlocie, turnat într‑un costum bleumarin, bine călcat. O duduie, îmbrăcată în bluza de mătase naturală şi cu perlele de rigoare, pluteşte diafan în jur, ştergând graţios praful cu un pămătuf colorat de pene.

Domnul se ridică amabil şi ne pofteşte să luăm loc pe scaunele din faţa lui. Are un surâs atât de radios, încât aproa­pe că nu‑ţi poţi da seama dacă e comercial sau sin­cer. Poate‑şi închipuie că suntem nişte originali milionari americani, cărora le place să umble în blue jeans mototo­liţi şi să cumpere bijuterii scumpe cu kilogramul. Dacă îşi imaginează asta, curând va fi nevoit să revină pe pământ.

Dar zâmbetul bijutierului nu dispare atunci când Alex îi expune, în nemţeasca lui literară şi amuzantă, sco­pul vizitei noastre.

Scot cutiuţa de medicamente şi scutur briliantul pe birou.

Omul îl examinează cu atenţie, apoi îl pune la loc în cutia lui.

Are o expresie de regret. Rosteşte câteva cuvinte, prin­­tre care aud unul care sună „altşlif” sau cam aşa ceva. Suficient ca să înţeleg că tăietura de modă veche a pietrei nu‑l interesează.

Apoi îl întreabă pe Alex dacă piatra nu a fost nicio­dată montată.

A fost, dar am scos‑o noi din vechiul inel. Am crezut că astfel se va vinde poate mai bine.

—Nu, dimpotrivă, în inelul ei s‑ar fi vândut mai uşor.

Îmi aduc aminte seara plină de iluzii şi de promisiuni de viitor, când am scos cu forfecuţa briliantul din inel. Să mori de râs, nu altceva.

—Români? ne întreabă bijutierul.

—Da.

Ciudat cum a ghicit.

—Aţi venit cu avionul? se interesează el, cu o lucire de curiozitate în ochi.

—Nu, suntem cu maşina. De ce?

—Am crezut că sunteţi dintre cei care au venit cu avionul.

Şi, văzând nedumerirea noastră, austriacul ne poves­teş­te că în zori a ajuns aici un mic avion din acelea care se întrebuinţează în agricultură, pentru stropit culturile. Venise tocmai din România, zburând toată noaptea la ra­sul solului, ca să nu fie detectat de radare, şi era plin până la refuz cu oameni, între care o mulţime de copii.

Elegantul vienez ne spune toate lucrurile acestea, stând surâzător în faţa noastră la biroul lui vechi fran­ţuzesc, scump, îmbrăcat în costumul lui scump, înconju­rat de scumpeturile din vitrine şi de atenţia parfumată a duduii în mătase şi perle, o fată cât se poate de scumpă.

Pare uimit.

Rămâne tăcut o clipă, parcă îşi acordă un răgaz pentru examinarea unei idei profunde.

Apoi, pe buzele lui răsare o perlă, neaşteptată chiar şi din partea unui bijutier:

—Nu înţeleg de ce au ţinut să vină aici. La noi e stat socia­list, ca şi la voi.

Un zâmbet ermetic luminează chipurile noastre cenu­şii de oboseală. Nu ne deranjăm să‑i explicăm diferenţa dintre socialismul austriac şi cel românesc. Ne pare bine că românii au reuşit să ajungă aici. Să le dea Dumnezeu noroc. Nu, n‑am venit cu avionul acela.

Deşi foamea lui de senzaţional a rămas nesa­tisfăcută, ca şi nevoia noastră de certitudine a zilei de mâine, ne luăm rămas‑bun prieteneşte de la bijutierul vienez.

Mai intrăm în două magazine de bijuterii. Răs­punsul este acelaşi.

Încet, înţelegem. Se poate bănui că o piatră pre­ţioasă scoasă din montura ei a fost furată.

Nu ne cunoaşte nimeni. Nimeni nu poate spune dacă suntem sau nu oameni cinstiţi. Probabil că nici felul în care arătăm, după noaptea dormită pe marginea drumului, nu inspiră mare încredere. E clar că n‑avem figuri de pro­prietari de briliante.

Ne resemnăm.

Veşnicul tovarăş al zilelor noastre, fatalismul de Dâm­boviţa, îşi arată iarăşi faţa. Vedem noi mai pe urmă ce facem.

Pentru moment, schimbăm bani pentru bilete şi ne ducem la Kunsthistorisches Museum. Cele câteva ore pe­tre­cute acolo ne despăgubesc de toate necazurile.

Apoi tragem o fugă până la catedrala Sf. Stefan.

Un afiş pe uşa Catedralei anunţă doritorii că la ora şapte va avea loc aici un concert de muzică sacră, cu lucrări de Mozart şi Bach.

Intrarea liberă.

Intrarea liberă!

Există Dumnezeu! Ziua a început oribil, dar are toate şansele să se termine în glorie.

Ne mai plimbăm puţin prin oraş şi, la ora anunţată, ne înfiinţăm nerăbdători la uşa lăcaşului.

Timp de două ore, îngerii cântăreţi îşi fac simţită pre­zenţa, înălţând glasuri cereşti alături de solişti, cor şi de mica orchestră.

În sfârşit, un moment de răgaz, în care ne sim­ţim şi noi oameni!

După concert, constatăm că promisiunea afi­şului se adevereşte numai pe jumătate. Intrarea a fost liberă, dar ieşirea nu este!

O armată de cucoane bătrâne şi obstinate şi de moş­negi tenaci ca teniile se abate asupra asistenţei, înarmată cu zâmbete oţelite şi cu coşuleţe căptuşite cu dantelă.

Băştinaşii, doamne şi domni în haine adecvate locu­lui şi momentului, par a fi la curent cu per­versul obicei al chetei. Îşi depun cu resemnare şi modestie obolul, con­cre­tizat în bancnote pe care sunt înscrise valori inaccesi­bile turistului român.

Vajnica armată moşnegească ne ameninţă cu o miş­care de învăluire, a cărei strategie denotă geniu şi înde­lungă expe­rienţă.

Adrenalina ni se revarsă în sânge.

Oamenii ăştia nu ştiu cu cine au de‑a face, nu cunosc capacitatea de supravieţuire a bucureş­teanului!

Descriem prin mulţime trasee în zigzag, exact ca niş­te vulpi fugărite de o haită de câini. Ne strecurăm printre stra­ne, alunecăm fluid prin spatele domnilor înalţi, ne pi­tu­­lăm pe după doamne grase şi inocente, ne apropiem încet dar sigur de ieşire, evitând inspirat capcanele şi ob­staco­lele, trecând razant pe lângă coşuleţele cu guri căs­cate, avide.

În cele din urmă, ţâşnim afară, transpiraţi şi cu ave­rile intacte.

S‑a dovedit încă o dată că cetăţeanul din Est e mai bine pregătit pentru viaţă decât firavul său concurent din Vest!