Mic dar pentru prieteni necunoscuţi

În vara anului 2003, am fost poftită să stau în vacanţă în vila unei prietene, pe Coasta de Azur.

Cum am ajuns să mă împrietenesc cu o persoană care are o vilă în aceste locuri legendare e altă poveste, şi poate că o s-o istorisesc odată şi-odată.

Fapt e că, pe o vară toridă, mă râzgâiam, ca o adevărată capitalistă, în ditamai parcul cu pini parasol şi leandri, fără altă grijă decât să mă vâr în piscină de îndată ce mi se făcea prea cald – adică din cinci în cinci minute.

Într-una din zile, chiar în toiul unei clipe de preafericită lenevie, mi-am amintit de prima dată când trecusem prin aceste locuri – era pe timpul neregretatului Ceaşcă.

Plecasem din ţară ca nişte nebuni, fără bani, cu portbagajul Daciei burduşit de conserve, cu capul plin de itinerarii complicate şi de liste de muzee. Protejaţi de zeul călătorilor săraci şi curajoşi, ajunsesem pe Coastă. Aici, în raiul bogaţilor, ne mâncasem conservele socialiste şi dormisem în maşină, ascunşi în desişuri, departe de vilele pierdute printre flori.

Pe vremea aceea, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că, într-o bună zi, o să fac şi eu parte dintre fericiţii care locuiesc în ele. Fusese nevoie, pentru asta, de căderea unui sistem politic, de o revoluţie, de peste o mie de morţi, de multă muncă şi de un dram de noroc. Şi iată-mă.

Mi-am zis atunci că poate n-ar fi rău să las lenevia deoparte şi să scriu tot ce îmi mai aminteam din călătoria aceea, înainte ca lumina zilei de azi să şteargă de tot umbrele zilelor de ieri.

Am început să scriu pe laptop, în fiecare zi câte două, trei pagini. Înşiram toate întâmplările care-mi veneau în minte, în dezordine.

Mă feream ca de naiba să pomenesc de hărţi, monumente şi tablouri.

Păţanii, şi-atât.

Lucrurile se orânduiau pe măsură ce mi le aminteam şi căpătau treptat strălucire şi preţ, ca nişte bănuţi vechi pe care îi scoţi de sub covor şi-i ştergi de praf. Şi nu ştiu cum se făcea că, deşi păţaniile noastre, dacă te gândeşti bine, erau mai de tot triste, când le scriam, păreau vesele.

Apoi vacanţa s-a terminat. Se sfârşise cu truda veselă a orelor de lenevie. Hărnicia dezlânată avea să fie înlocuită de cea organizată, necesară.

Aşa ar fi trebuit să fie.

Din fericire însă, între alte lucruri utile omului, Dumnezeu a creat şi pneumonia.

Cum am spus, era o vară toridă. Am plecat spre casă, într-o căldură de infern, printre păduri care ardeau, trecând cu maşina pe ţărmul Mediteranei, cu aerul condiţionat deschis la maximum.

Am ajuns acasă cu bine şi cu pneumonie.

Timp de o lună, am stat în pat şi am continuat să scriu. Cu ce-ţi poţi alina suferinţa când doctorul îţi porunceşte să stai o lună în pat şi să bei ceaiuri călduţe?

Astfel s-a născut prima formă a cărţii de călătorie, pe care am botezat-o, aşa cum îţi botezi primul copil, cu cel mai simplu nume.

I-am zis Două luni în Europa.

A doua, a treia şi a patra formă s-au născut din prima, în anul în care a urmat. La o examinare mai atentă, cele trei urmaşe s-au înfăţişat ochilor minţii mele ca nişte fiice nedemne, care încearcă să-şi depăşească nobila mamă cu ajutorul sulimanurilor şi podoabelor ieftine.

Am trimis fiicele la locul cuvenit, cel care e notat pe ecran cu numele melodios de Recycle Bin, şi m-am întors la nobila mamă, căreia i-am dat ocazia să-şi urmeze destinul, tipărind-o într-o mie de exemplare.

A urmat un succes neasemuit.

Din modestie, prefer să nu mă laud cu aprecierile sincere şi entuziaste ale familiei.

Trei prieteni foarte apropiaţi (pe locurile 1, 2 şi 3 pe lista prietenilor de neînlocuit) au citit cartea şi au decretat-o oglindă fidelă a adevărului istoric.

O prietenă foarte apropiată (locul 6 pe listă), infinit de romanţioasă şi poetă, a citit-o şi ea, apoi şi-a exprimat convingerea că geniala operă este un imn de dragoste adresat partenerului meu de călătorie, care, întâmplător, e jumătatea mea legală.

Un al treilea prieten apropiat, critic literar (locul 14), a pretins că a citit-o şi a declarat în scris că această carte este un ghid perfect pentru o călătorie perfectă în Europa.

Ceea ce l-a trădat: ipocritul (retrogradat pe locul 106) nici nu deschisese cartea! Poţi să spui ce vrei despre ea, dar nu că e bună de ghid de călătorie!

În sfârşit, un alt bun prieten (locul 11 pe listă) a amânat cât a putut dureroasa operaţie, apoi, mânat de bune sentimente, s-a înhămat la citit.

Din întâmplare, i-am dat un telefon tocmai când ajunsese pe la mijloc. Se hlizea ca un nebun şi m-a rugat să-l scuz că n-are timp să stea de vorbă, fiindcă trebuie să afle neapărat ce ni s-a întâmplat după pagina 78. L-am scuzat, cu sentimente frăţeşti (avansat pe locul 5).

În afară de aceşti prieteni apropiaţi, în cei câţiva ani care au trecut de la publicarea cărţii, aproape o mie de prieteni necunoscuţi au cumpărat-o din librării.

Câţiva dintre ei şi-au exprimat părerile telefonic sau prin scurte e-mailuri.

Nu ştiu dacă mărul pe jumătate stricat pe care l-am găsit o dată în faţa porţii avea semnificaţii critice, sau fusese pur şi simplu aruncat pe stradă ca nefolositor, de unul dintre nesimţiţii noştri concetăţeni.

Cel puţin unul dintre cumpărători a vândut-o sau a aruncat-o într-un loc de unde a recuperat-o un moş care cerşeşte vânzând cărţi vechi pe scările metroului.

De la el a cumpărat-o din curiozitate o altă prietenă (locul 26 pe listă, avansată la locul 12), care a citit-o din acelaşi motiv şi mi-a mărturisit că a distrat-o.

În sfârşit, tirajul s-a terminat.

Am respirat uşurată. Ideea că editura va da faliment ca urmare a ambiţiilor mele scriitoriceşti îmi înnorase întrucâtva ultimii ani.

Şi iată că un cititor necunoscut a întrebat unde poate găsi cartea.

Apoi încă unul şi încă unul.

Trei cu totul.

Nu poţi să nesocoteşti sentimentele a trei prieteni necunoscuţi.

Dar nici nu poţi tipări un tiraj pentru trei cititori.

Iată de unde s-a născut ideea de a publica această carte pe blog.

În serial, în fiecare săptămână câte un pic.

Ca un mic dar pentru prieteni necunoscuţi.

Episodul I

Paysans du Danube

- Mă-ta. Paştele. Merde. Uuuuf. Luate-ar dracu’. Va te faire voir. Uuuf.

Salt brusc la stânga, smucitură rapidă spre dreapta.

Mă uit în toate părţile ca un animal hăituit.

Ambardee fulgerătoare. Dreapta, stânga, dreapta.

Transpir, urăsc oamenii, şoferii, maşinile, lumea.

Îmi blestem mâinile încete, picioarele blege, ochii înceţoşaţi, cel mai mult îmi blestem zilele. Şi în special clipa în care mi-a venit ideea să vin la Paris.

Căci, ooooo, muritori! pentru nişte „paysans du Danube” alde noi, să intri cu automobilul şi să găseşti o adresă într-o asemenea metropolă e o aventură cumplită (cu siguranţă). Unică (probabil). Mortală (foarte posibil).

Mă rog, trebuie să ţinem seama că suntem în glorioşii ani ’80. M-am dedat la ale şoferitului de ceva vreme, dar circulaţia rarefiată din Bucureşti n-a fost o şcoală bună pentru demenţa pariziană. Cu toată laşitatea – scuzabilă în cazuri de forţă majoră, mi-aş lua tălpăşiţa pe loc. Dar poţi? Cum spune franţuzul: le vin est tiré, il faut le boire. Dacă tot am ajuns până aici, trebuie neapărat să pătrundem până la pământul făgăduinţei. Adică la blocul unde locuieşte Oana.

Draga de ea.

De când o cunosc, adică din copilărie, fata asta a fost neabătut un înger.

Cu vreo cincisprezece ani în urmă, îngerul a zburat la Paris. A rămas acolo, în iadul capitalist, ca să salveze suflete, probabil.

Am luat drept axiomă ideea că le-a salvat pe toate şi acum venim şi noi, să ne fie înger păzitor.

Şi chiar că e.

Primo, că ne primeşte să dormim la ea.

Secundo, că e plecată din oraş.

Ceea ce contează prea puţin, atâta vreme cât ne‑a lăsat cheia apar­tamentului la portar.

Numai de-am găsi portarul. Şi mai ales blocul…

Uşor de zis. În orele următoare, cutreierăm Parisul în lung şi‑n lat, într‑un raliu care ne blago­sloveşte din bel­şug cu adrenalină în sânge.

N‑am văzut niciodată ceva mai înviorător decât cir­cu­laţia în Paris.

Bunăoară, să zicem că iei direcţia de pe hartă şi încerci cu disperare să te ţii de ea. Te învârţi prin tot felul de străduţe întortocheate şi încâlcite, cotind alandala la dreapta şi la stânga şi pierzând imediat corespondenţa între realitate şi hartă. Curând, singurul sentiment care te mai animă e dorinţa fierbinte de a nimeri într‑o stradă prin­ci­pală, ca să te dumireşti unde te afli.

În sfârşit, vezi în depărtare un bulevard atât de înţesat de maşini, încât e sigur că trebuie să fie o arteră prin­cipală. Nu mai ai decât să ajungi până la el, să te înfigi printre celelalte maşini şi să găseşti o plăcuţă pe care scrie ce stradă e.

Accelerezi, holbând ochii în jur ca să nu dai peste cineva, fiindcă între timp te‑ai dumirit că parizienii sunt cei mai viteji sau cei mai nesocotiţi dintre oameni, şi că nu‑i mare minune să te pomeneşti cu unul sub roţi, înainte de a‑ţi da seama de unde a răsărit.

Când nu mai ai decât câteva zeci de metri până la lo­cul unde e îmbulzeala mai mare, deci şi strada mai im­por­­tantă, te trezeşti cu semnul de sens interzis în faţă. Eşti obligat să o iei din nou pe străduţe, şi nu ştiu cum se face că toate drumurile parcă duc în direcţia opusă celei de care ai nevoie, în timp ce artera principală se tran­sfor­mă în Fata Morgana şi dispare printre clădiri, lăsându‑te în cea mai desăvârşită confuzie cu putinţă.

Să mai zicem că ţi‑a auzit Dumnezeu rugăciunile şi că, printr‑un tertip miraculos, ai ajuns în bulevardul visat. Care e şi el un sens unic, dar asta nu mai con­tează, de vreme ce te‑ai hotărât să‑ţi accepţi orbeşte soarta şi să mergi tot înainte, până când inspiraţia, un sens unic contrar sau poliţia te trimit în altă direcţie.

Buuun! Nu apuci să mergi pe strada asta nenorocită mai mult de câteva zeci sau sute de metri, când batalionul de ma­şini din care faci parte intră în devălmăşie într‑o piaţă cât se poate de largă.

Aici, în mod paradoxal, toată lumea se opreşte. Cir­cu­laţia parcă se coagulează. Maşinile înţepenesc la cinci centimetri una de alta. Şoferii se fulgeră reciproc din pri­viri.

Nu ştii de ce sunt atât de porniţi, şi de ce se uită urât şi la tine, la urma urmei eşti un outsider în toată chestia asta, vii de la două mii de kilometri distanţă şi eşti pentru prima oară în oraşul lor.

Dar ce contează? Asta‑i ţara în care de două sute de ani funcţionează principiul Liberté, Egalité, Nervosité, prin urmare se încruntă toţi la toată lumea (Egalité) şi sunt liberi s‑o facă (Liberté). Şi uite aşa, din cinci în cinci minute te bucuri de câte un sfert de oră de stat pe loc, în care timp ai ocazia să in­halezi aer de Paris venit din ţevile de eşapament, mai ales că în jurul tău şoferii acce­lerează nerăbdători motoa­rele în gol (Nervosité), pregă­tindu‑se să ţâşnească viforos în următoarea jumătate de metru cu care coloana va înain­ta (cândva).

Nici când se circulă mai vioi, situaţia nu e mai roză.

Când am intrat în Paris, am băgat de seamă, cu oarece îngri­jorare, că toate maşinile au pe coaste zgârieturi mai mult sau mai puţin adânci, sau îşi exhibă nepăsătoare o aripă şifonată, o capotă înfundată etc., purtându‑şi cu mândrie rănile, ca un veteran viteaz cicatricele.

N‑am prea înţeles de ce. Vreau să zic că în primul sfert de oră n‑am prea în­ţeles. Apoi am intrat în prima noas­tră piaţă pariziană şi ne‑am lămurit.

O piaţă pariziană este acel loc unic de pe pământ în care sezonul de vânătoare la automobilist e deschis în tot timpul anului.

Jocul se desfăşoară în modul următor: jucătorii sunt împăr­ţiţi în două echipe, fraierii care au intrat deja în piaţă şi norocoşii care abia se reped în ea[1].

Fraierii se adună ca oile în mijlocul pieţei (ornamentat în general cu un monument la care nu are nimeni timp să se uite, toţi cei de la faţa locului fiind prea preocupaţi să‑şi salveze inte­gritatea corporală). Norocoşii se pregătesc din timp pen­tru momentul de vârf al distracţiei, ambalând motoa­rele încă de pe când se mai află pe străzile care debuşează în sus‑zisa piaţă.

În clipa în care se năpusteşte cu maşina pe terenul de joc (recte piaţa), norocosul îşi alege o victimă potenţială asupra căreia tabără fără avertisment, scopul principal, ne­mărturisit, fiind acela de a‑i demonstra fraierului supe­rio­ritatea netăgăduită a calităţilor lui şofericeşti, iar cel se­cun­dar, de asemenea nemărturisit, de a‑i lăsa o mică a­min­­tire pe coaste, ca să se‑nveţe minte să mai stea şi altădată în calea marelui automobilist. La rândul lui, fraierul încearcă din răsputeri să se ferească din calea justei mânii a partenerului norocos, mâ­nuind spasmodic volanul: ma­şina lui face salturi ne­aştep­tate în dreapta şi în stânga, ca un cal nărăvaş, stră­duindu‑se să nici nu dea peste fraierii de rang inferior, din stânga lui, nici să nu se lase atinsă de adversarul din­spre regiunile cu prioritate.

Frumuseţea şi morala jocului constau în aceea că norocosul, inserându‑se în turma fraierilor care au ajuns în mijlocul pieţei, devine din vânător vânat, şi trebuie să se ferească, la rândul lui, de noile valuri de norocoşi care şiroiesc pe câmpul de bătaie.

În ceea ce mă priveşte, încerc să fiu la înălţimea si­tuaţiei. Fac slalom ca la poligon. Nu‑mi pierd cumpătul şi, când mă apostrofează câte unul cu un snop de cuvinte ce‑i ţâşnesc din gură ca arti­ficiile, îi zbier imperturbabil, scoţând capul pe geamul maşinii: „Et ta soeur!”, răspuns care, venind dintr‑o Da­cie, adică un străvechi model de Renault, şi încă înma­triculat în exotica Românie, îi lasă pe mulţi fără replică.

Parisul e un oraş foarte mare, aşa că distracţia se pre­lungeşte. Ţinem însă cu străşnicie direcţia şi, după câteva cea­suri, printr‑un miracol – inexplicabil ca toate mira­co­lele – reuşim să ajungem.

Miracolul continuă.

În şirul ne­în­trerupt de automo­bile ce garnisesc străzile, ca o dantură impecabilă a ace­lor gingii ale trotuarelor care sunt bor­durile, găsim un loc liber, o gaură ştirbă, chiar în faţa clădirii.

Între timp, s‑a făcut târziu, e trecut de nouă seara.

După cele câteva ore de trambalare automobilistică prin circulaţia pariziană, suntem obosiţi de moarte.

Terminaţi.

Nu mai jinduim decât la un duş fierbinte şi la un pat în care să ne întindem oscioarele.

Cu ultimele puteri, dar plini de nădejdi, ne târâm până la intrare şi apăsăm pe butonul sub care scrie „con­cierge”. Prin uşa de sticlă vedem chiar mult-aşteptatul pământ al făgă­duinţei – holul blocului şi uşa cu perdeluţe verzi, pe care aceeaşi inscrip­ţie semnalează existenţa binecuvântatului portar.

Nici o mişcare.

Aşteptăm un interval decent, apoi mai sunăm o dată, cu ceva mai multă hotărâre.

Nimic.

Mai stăm puţin, consultându‑ne timid din priviri, apoi su­năm iar. Acelaşi rezultat.

Ne apucă disperarea şi sunăm iar, lung.

A! În sfârşit se întâmplă ceva!

Uşa pe care scrie „concierge” se întredeschide, prin crăpătura îngustă se arată o mutră ciufută, ceva între go­rilă şi australopitec. Fără să se deranjeze să întrebe ce vrem, individul ne strigă că e în afara orelor de serviciu şi ne recomandă să‑l căutăm a doua zi dimineaţa, după ora şapte. După care uşa cu perdele verzi se trânteşte, cu un trosnet rebarbativ şi final.

Degeaba mai sunăm de vreo două ori. În hol dom­neşte o linişte de mormânt.

Toată ziua am pendulat între comedie şi dramă. Situaţia a evoluat inexorabil. Tragedia bate la uşă.

Ne retragem în maşină şi ţinem sfat.

Nici gând să ne facem numărul obişnuit, să întin­dem scaunele maşinii şi să ne culcăm. Suntem într‑un mare oraş, pe stradă tre­ce lume.

Nici gând să părăsim locul şi să ieşim în afara Pari­sului, în căutarea unui ungher liniştit în care să dor­mim. Nu mă ispiteşte ideea să caut timp de ceasuri un col­ţişor ferit în aglomeraţia din jurul capitalei, ca s‑o iau da capo a doua zi prin circulaţia pariziană.

Mai bine rămânem în maşină.

Stăm resemnaţi şi tăcuţi, odih­nindu‑ne de bine de rău pe scaunele incomode ale Daciei. Am prieteni care pot dormi oriunde, în tren, în autobuz sau la concert. În fond, noi de ce nu?

Putem şi să ne distrăm cu priveliştea străduţei.

Până una, alta, se distrează ea cu priveliştea noastră. Din când în când, parizieni de toate rasele şi culorile trec pe lângă noi şi ne aruncă pri­viri curioase.

Ne simţim ca nişte animale ciudate într‑o cuşcă. Îmi vine să încep să mă strâmb la trecători, să le scot limba şi să fac schime ca maimuţele de la zoo.

Simt că nici lui Alex nu i-ar displace.

Dar, în loc să ne dedăm acestei activităţi, care sunt sigură că ne‑ar uşura întru­câtva, păstrăm figuri demne şi preocupate, de per­soane angrenate într‑o treabă precisă. Persoane cu destin măreţ, miste­rios.

Sortite bunăoară să vegheze la bunăstarea omenirii.

Unde?

Noap­tea, pe o stradă pariziană, pitiţi discret într‑o Dacie cu plăcuţe de înma­tri­culare din Bucureşti.

Nici măcar nu mai avem chef de vorbă.

Nici de somn.

Închid ochii. O să adorm.

Ba nu, nici pomeneală.

Pe sub pleoapele închise defilează maşini, chipuri, peisaje, drumuri lungi, panglici nesfârşite cenuşii.

Mă tot gândesc, mă tot gândesc.

La întâmplările de azi. La cele de ieri. De alaltăieri? Răsalaltăieri?

O, Doamne, ce fericiţi eram când am plecat din ţară.

Cuadratura cercului. Tata, când vrea să spună că, la un moment dat, o să se resemneze să plece de pe lumea asta, nu spune c-o să moară, spune „O să plec la Paris”. Oraşul care întruchipează visul. Visul inaccesibil.

Şi uite-ne pe noi, cetăţeni anonimi ai Republicii Socialiste România, că am ajuns pe tărâmul visului. Iar aici, în loc să cinăm cu preşedintele Franţei şi cu şampanie, dormim ca vagabonzii în maşină.

Cum naiba de ne-am trezit în situaţia asta?

Pentru a nu ştiu câta oară îmi amintesc.

un fiu de exploatator şi o cosmopolită

Nimic mai distins, nimic mai dezirabil, în vremea „to­’a­răşului”, decât o călătorie în străinătate.

Norocosul care avea parte de aşa ceva (şi care se şi întorcea) era aureolat la venire de glorie, de cunoaştere uni­versală şi de misterul miticelor depărtări, astfel încât, în principiu, era automat cata­pultat într‑o tagmă a oame­nilor superiori, deţinători ai unui grad de nobleţe inac­cesibil omului de rând.

E drept că pe înfundate circulau bancuri mai puţin mă­gulitoare pentru mem­brii selectului club al călătorilor în „Străinezia”, dintre care cel mai răspân­dit pretindea că cei ce se înapoiază din străinătate sunt ori securişti, ori ...îna­poiaţi.

Varianta dură a bancului era: cu sigu­ranţă securişti şi, cu tot atâta certitudine, înapoiaţi...

Şi asta contribuia din plin la adân­cirea noastră în stră­fundurile bolii de care nu ne‑am vindecat pe deplin nici astăzi, „securita”, maladie aproape întot­deauna incu­rabilă, caracterizată prin sus­pi­ciune paranoidă, ură latentă faţă de aproa­pele şi un apetit nestăvilit pentru bârfă.

Ceea ce nu înseamnă că bancul cu pri­cina nu era, în ma­­jo­ritatea cazurilor, de un profund realism: reveniţii în patria socialistă erau adeseori securişti şi, uneori, pur şi simplu îna­poiaţi.

În fine, să depăşim generalităţile şi să trecem la cazul par­ticular despre care vrem să vorbim aici.

Suntem nişte oameni obişnuiţi, genul acela de per­soane care au trecut prin anii mizerabili prin care am tre­cut cu toţii, noi, cei din „Est”, făcând cât mai puţine con­cesii şi cât mai puţin rău posibil.

N‑am fost „membri” (vreau să spun ai partidului co­mu­nist), n‑am fost nici disidenţi. Ne‑am abţinut să luăm atitudine în public (cu rare excepţii, când răbufneam, dar numai între prieteni), trea­ba asta nefiind de fapt, dacă mă gândesc bine, datorată lipsei de curaj, ci mai curând unei definitive, liniştite, re­sem­nate lipse de speranţă.

Ştiam bine că viaţa nu ne va oferi perspective îmbă­tătoare: bărbatul meu, Alex, era urmaşul unei familii de „exploa­tatori”. Nu conta că tatăl lui fusese fiu de ţăran, bătrânul comisese păcatul mortal de îmbogăţire prin mun­­că, meritând aşadar să fie eliminat – paradoxal, dar pe vecie – din rândurile purei şi eroicei clase muncitoare. Istoria îl scutise pe fiul lui de grijile unei averi alcătuite din fabrici şi făbricuţe; nu moştenise de la între­prin­zătorul lui părinte decât obiceiul incomod de a se bărbieri şi a‑şi schimba cămaşa în fiecare zi şi alte ase­menea han­dicapuri.

Cât despre mine, sunt, obiectiv, o fiinţă nu din cale-afară de simpatică: fac parte dintre oamenii care‑şi petrec zilele în spatele unui zid de cristal, invizibil dar gros, de după care observă lumea, fără comentarii.

Nu este o alegere, ci un dat.

Omul din spatele zidului e la fel cu toţi ceilalţi, co­mu­nică în felul lui distant cu ei, dar peretele invizibil îl separă irevo­cabil de semeni, ţinându‑l captiv într‑o lume personală, cu aer diferit.

E o deosebire de stare, percepută difuz de cei din jur, care adeseori nu‑i iartă exilatului crima de a fi altfel, in­ca­pacitatea de a se deda relaţiilor gregare, unifica­toare. Fiecare reacţionează potrivit firii sale, puţini cu prie­tenie, cei mai mulţi alergic, cu intoleranţă.

Mai sunt şi unii cărora le lipsesc ante­nele. Aceia nu au cum să simtă zidul transparent.

Lucrul bun e că uneori nu‑l ghicesc nici pe omul din spa­tele lui. Pur şi simplu nu‑l văd. Lucrul rău e că uneori îl văd. Şi atunci, închi­puindu‑şi că e undeva aproape, încearcă să‑l atingă.

Oamenii nu suportă imposibilul. Iar când îşi dau sea­ma că el există totuşi, îl detestă.

Ei, bine, deşi eram ferm încredinţată de contrariu, am constatat că şi speciei activiştilor comunişti i se întâmpla să aibă antene şi sensibilităţi. Prima dată am învăţat această lecţie, pe pielea mea, la o şedinţă UTC (în care eram cel mai neînsemnat mem­bru, îmbrâncit cu anasâna, încă din liceu, în rândurile „tineretului progresist”).

Un tovarăş cu priviri opace, din conducerea organiza­ţiei pe facultate, m‑a acuzat virulent şi neaşteptat de „cos­mo­politism”, punându‑mi o etichetă culpabilizatoare, ce avea să mă însoţească multă vreme.

Nici acum nu înţeleg nuanţa pe deplin peiorativă cu care era încărcat pe vremea aceea cuvântul cosmo­po­litism. Aş zice că e mai degrabă o noţiune din care nu lipsesc strălucirea, deschiderea şi câte şi mai câte alte ca­lităţi. Dar, pe atunci, nefericitul înfierat astfel era aruncat în tabăra celor mai mari duşmani ai societăţii.

Îmi aduc şi acum aminte tresărirea mea de revoltă, şi graba cu care prietena din scaunul de alături m‑a strâns de braţ, şoptindu‑mi „Taci!”

În sărăcia noastră cruntă, singurele lucruri cosmo­polite ce mi‑ar fi putut fi imputate erau lecturile şi pan­tofii. De lecturi, tovarăşul respectiv n‑avea cum să aibă habar. Trăia într‑o lume fără nici o tangenţă cu nuvelele lui Poe, traduse în franceză de Baudelaire (culmea cos­mo­poli­tismului!), pe care, adolescentă visătoare, le ci­team pe furiş, pe sub ban­că, la interesantul curs de Dia­lectica marxis­mului.

Preţioasele încălţări îmi erau dăruite de o prietenă bla­goslovită de pronie cu o mătuşă fugită la Paris, de unde îi trimitea din când în când mostre modeste ale bu­năstării capitaliste, care nimereau la mine, dacă‑i erau prea mici destinatarei. Nu erau nişte pantofi atât de luxoşi încât să trezească atenţia cuiva.

Nu eram mai cosmopolită decât mulţi colegi.

De fapt, omul îşi exprimase, în limba activiştilor, anti­patia la adresa privitorului tăcut de după zid.

bunul simţ ca factor declanşator

Conştienţi de faptul că „originea nesănătoasă” şi „cos­mo­po­litismul” constituie obstacole de netrecut în ca­lea aprobării unei cereri pentru o călătorie în străi­nătate, ne‑am abţinut multă vreme de la a înainta „orga­nelor” o asemenea suplică.

Într‑o seară din vara anului ’83, ne‑am dus în vizită la nişte prieteni, care mai aveau şi alţi câţiva musafiri. Cei mai mulţi dintre ei erau sculptori şi pictori. Conversaţia a ajuns repede la marile muzee din Europa.

Ne uitam cu toţii ca la a opta minune a lumii la un pictor mărunţel şi nervos, care ne descria minunile Lu­vru­lui. Probabil că, de‑atâta jind, ochii ne sclipeau ca fă­cliile.

Stăteam lângă un tânăr care, după ce absolvise Academia de arte frumoase, îşi câştiga acum pâinea confecţionând pe sub mână lanţuri de aur şi argint cu materialul clientului. Eram în nişte relaţii grozave cu el, mai ales pentru că, din tot felul de bucăţele rupte şi din linguriţe desperecheate, îmi lucrase un lanţ cu care s‑ar fi putut mândri şi o fiică de doge, la apogeul Re­naş­terii veneţiene.

La un moment dat, ne‑a întrebat dacă am fost vreo­dată în străinătate.

­—Nu, am răspuns cu mâhnire, niciodată nu ni s‑ar da paşaport.

—Dar aţi cerut? a insistat el, privindu‑ne binevoitor cu ochii lui catifelaţi.

—Nu, am repetat, la ce bun?

—Până nu cereţi, să nu vă plângeţi că nu vi se dă, a rostit sentenţios omul.

Şi n‑am putut să nu recunoaştem temeinicul bun-simţ al gândirii lui.

---

[1] Să nu uităm că, pe vremea aceea, drumurile şi străzile Franţei nu erau presărate cu multitudinea de „ronds-points” din zilele noastre, unde au prioritate cei care au apucat să se avânte în giratoriu, ci înnebuneau şoferii cu bunele şi clasicele pieţe în care se acorda prioritatea de dreapta.

Episodul II

dolarii, conservele şi cartea poştală cenuşie

Sămânţa fusese aruncată şi a încolţit. După o matură chibzuinţă, am hotărât să ne încercăm norocul.

Primul pas l‑am făcut dând telefon în Elveţia şi ce­rân­du‑i unui prieten de‑acolo să trimită la Banca de Co­merţ Exterior câte 100 de dolari pe numele fiecăruia din­tre noi: era suma pe care trebuia să dovedeşti că o ai în ban­că, pentru ca autorităţile să‑ţi primească cererea de pa­şaport.

Cum tânărul părăsise ţara în urmă cu vreo zece ani, căsătorindu‑se după multe peripeţii cu o elveţiancă, a în­ţe­les imediat situaţia şi s‑a executat cât a putut de repede.

A doua etapă consta în obţinerea aprobării de la locul de muncă (nu râdeţi, chiar aşa se chema).

Aici aveam un atù preţios în mânecă: Alex avea pro­bleme atât de grave cu vederea, încât se pensionase pe motive medi­cale. Un adevărat noroc! Ca urmare, primo, el nu mai avea nevoie de aprobarea de la locul de muncă şi, secundo, eu puteam astfel să declar că vrem să mer­gem în străinătate pentru îngrijirea sănătăţii lui.

La şcoala unde lucram, cei mai mulţi dintre colegi erau oameni cumsecade, aşa că, după ce am completat di­verse hârţoage şi am aşteptat o bucată de vreme, am că­pătat o patalama care atesta că sunt o tovarăşă cu simţ de răs­pundere şi că locul de muncă e de acord cu călă­toria.

Nu ne‑a mai rămas decât să depunem dosarul la „Paşa­poarte” şi să aşteptăm.

Cu toate alergăturile acestea, toamna venise şi se du­sese, iarna începuse, şi trecusem în anul ’84.

Speranţa, care plutea nesigur la orizont, ne schimbase întrucâtva viaţa. Subiectele noastre de conversaţie se îm­bo­găţiseră. Seara, la măsuţa acoperită de hărţi şi de pli­ante împru­mutate de peste tot, aveau loc conciliabule ne­sfâr­şite, în care se amestecau claie peste grămadă distanţe kilome­trice, orare ale muzeelor, itinerare, puncte de gra­niţă, mo­nu­­mente, adrese.

Ziua, vânam ca nişte şoimi orice conservă suscepti­bilă de a juca rolul de prânz al turistului român. Zăream de departe cozile care se formau atunci când se zvonea că se aduce la vreun magazin ceva de mâncare, şi ne aşezam cu încăpăţânare la rând, indiferent cât era de aşteptat.

O singură dată am neglijat un indiciu sigur că undeva se vinde ceva, dar am totuşi o scuză. Eram în liftul unui mare magazin, când indiciul cu pricina s‑a prezentat sub forma unei conversaţii între lif­tieră şi o femeie de ser­vi­ciu, care se sprijinea într‑o mă­tură.

—Ai auzit, fă? a rostit agitată liftiera. A murit o fe­meie la coada pentru conserve de carne de la alimentara de la subsol!

Pauză.

—Dar o fi apucat să ia? a întrebat gânditor femeia de serviciu, proptindu‑se mai cu nădejde în coada măturii.

Încet, pe un raft din cămară, se lungea şirul de cutii aliniate ca soldaţii, pline cu comori: fasole cu bucăţi in­forme de slănină albicioasă, cu aspect şi gust de săpun de casă pe jumătate topit; orez fad, fiert cu fărâme aţoase de carne de vacă; o pastă grăsoasă, pe cutia căreia scria „pa­teu de ficat” şi care chiar avea un vag miros de ficat...

Culmea luxului, făcusem rost şi de şase cutii de gem chinezesc de caise, marfă atât de rară încât intrase a­proa­pe în cate­go­ria alimentelor interzise.

În clipele în care ne revenea simţul realităţii şi ne în­trebam ce o să facem cu toate conservele astea, atunci când nu vom primi paşaportul, ne dădeam singuri răspun­sul, cu optimism: o să le mâncăm!

Adevărata aventură a debutat într‑o după‑amiază de primăvară, când, printre scrisorile din cutia poştală, am găsit celebra carte poştală din carton de proastă calitate, cenuşiu, prin care Ministerul de Interne ne dădea de ştire că, în ciuda neîncrederii noastre, călătoria în Franţa şi în alte ţări ale Europei ne fusese aprobată.

Ne‑am întrebat adeseori de‑atunci prin ce miracol ni s‑a acordat acest rar privilegiu. O singură explicaţie ne‑a venit în minte: eram nişte persoane atât de neînsemnate, încât nu constituiam nici un pericol pentru autorităţi. Ba chiar dimpotrivă, din punct de vedere statistic adu­ceam un folos, lungind lista celor cărora li se dăduse dreptul ele­mentar de a călători, document cu care statul român se putea lăuda în faţa forurilor internaţionale, pretinzând că în scumpa noastră patrie drepturile omului sunt riguros respectate.

Nu trăiam singuri. Ca orice om, fie el şi vieţuitor într‑un timp, un loc şi o societate care nu încurajează re­la­ţiile private între oameni, adunasem şi noi în jurul nos­tru un grup de prieteni buni.

Ne întâlneam cu toţii sâmbăta seara şi, fără fereală, vorbeam de toate.

De‑a lungul anilor, încet, încet, ne împuţinam. Plecau care cum puteau, unii căsătorindu‑se cu câte cineva din străinătate, alţii uitând să se‑ntoarcă din câte o deplasare de serviciu cu greu obţinută, sau fugind în ţările socia­liste învecinate şi reuşind, cine ştie cum, să se strecoare de a­colo peste graniţă, în vest. Unul reuşise performanţa le­gen­dară de a trece Dună­rea înot şi de a se furişa pe sub nasul neîndurătorilor gră­niceri sârbi, ajungând în cele din urmă în Italia.

Printre primii plecase Daniel, un personaj cu mutră sim­patică, de cal surâzător. Bombănea de dimineaţa pâ­nă seara şi, într‑o zi, l‑am întrebat:

­—Daniel, eşti evreu, ai posibilitatea să scapi de‑aici oficial. De ce nu pleci?

Mi‑a răspuns falnic:

—Bunicul meu a fost unul dintre primii deputaţi evrei din Parlamentul românesc. Tatăl meu a fost jurna­list, a făcut parte din armata regală, a luptat în al doilea răz­boi mondial şi a fost decorat. Cum aş putea eu să plec?

Peste două luni ne telefona să venim să‑l conducem la aeroport.

Acolo, am constatat că nu pleca singur, ci cu Flori­nela, o fată cumsecade, cu care se însurase ca s‑o scoată a­fa­ră din ţară.

După o pe­rioadă petrecută în Statele Unite, unde că­să­­toria lor de cir­cumstanţă şi‑a dat obştescul sfârşit, au plecat, fiecare spre soarta lui.

De ea nu mai ştiu nimic.

El trăieşte în Franţa, apreciind, ca un om deştept ce este, la douceur de vivre în această minunată ţară.

În lungile seri de iarnă în care conspectam hărţile, socotisem de multe ori numărul prietenilor care plecaseră de‑a lungul anilor şi trăiau risipiţi prin toată Europa. Re­zul­tatul ne uluise. Dacă, în harta continentului, am fi înfipt steguleţe pretutindeni unde trăia un prieten, am fi desenat cu ele o adevărată constelaţie.

Peste tot aveam gazde potenţiale: viitorul se arăta plin de promisiuni.

La auzul incredibilei veşti că am primit cartea poştală cenuşie, puţinii prieteni apropiaţi care mai rămăseseră în ţară au reacţionat încurajator, potopindu‑ne cu cele mai adec­vate bancuri ale zilei.

„Ştiţi ce spune românul când bate la uşa unei vagi cunoştinţe stabilite în străinătate: N‑aveţi un pahar de apă? Că sunt lihnit de foame, şi nici n‑am unde să dorm la noapte!” Sau: „Un român ajunge la un vechi prieten stabilit în străinătate. Bine ai venit! spune prietenul. Bine că te‑am găsit! răspunde călătorul.”

Nu ne‑am lăsat abătuţi.

Ne‑am dus, timizi dar hotărâţi, la celebrul birou de pa­­şa­poarte, am făcut coada de rigoare şi am primit de la un tânăr cu mutră acră, care trona într‑un ghişeu, docu­mentul râvnit de toţi românii. Ni s‑a cerut în schimb actul cu care ne legitimam în mod obişnuit, buletinul de iden­titate, pe care urma să‑l primim înapoi la întoarcerea din călătorie, când eram obligaţi să restituim paşaportul.

Pentru moment, se putea spune că eram „paşapor­tari”. Aveam dreptul, în mod oficial, să călătorim timp de o lună printr‑o sumedenie de ţări din Europa.

Eram într‑al nouălea cer.

Practic, voiajul nostru deja începuse. Nu ne mai ră­mă­sese decât să obţinem vizele necesare.

Episodul III

vize şi crize

Cu inconştienţa specifică neofitului, stabilisem pen­tru călătorie un itinerar grandios. Dacă tot am pus mâna pe paşaport, vom profita din plin de el. Vom vedea lu­mea, vom trece prin cât mai multe ţări, întâi prin cele din lagărul socialist, apoi prin celelalte.

Ca să complicăm cât mai mult lucrurile, hotărâsem să ieşim din ţară prin nord, pe la Siret, să tran­zităm prin Rusia, să trecem prin Polonia, Germania Democrată, Ce­hoslovacia, şi să ieşim din „Est” prin Bra­tislava, către Viena. De‑acolo, tot înainte prin Elveţia, Franţa şi înapoi, în­torcându‑ne prin Germania Federală.

Nici nu ne păsa că distanţele kilometrice sunt de or­di­nul miilor. Acum sau niciodată. Pentru că nu ştiam da­că vom mai căpăta vreodată paşaport. Ba chiar puteam fi aproape siguri că nu.

Din fericire, pentru ţările din lagărul socialist nu a­veam nevoie de viză. În schimb, pentru celelalte...

În scurtă vreme, devenisem doctori în materie. Înce­pu­sem să ştim pe dinafară ce acte sunt necesare la amba­sada cutare, câte zile se aşteaptă la consulatul cutare, unde se face coada pentru ţara cutare.

În cele mai multe cazuri, sătui de priveliştea gloatei de cetăţeni nervoşi, cu obrajii traşi şi cu ochii rătăciţi, adu­nată în faţa porţilor, funcţionarii consulari (sau poate nu ei, ci pur şi simplu miliţienii români, în dorinţa de a păstra „imaginea” României fericite şi democratice) ce­reau ca rândul solicitanţilor de viză să fie organizat la o oarecare depărtare de uşile instituţiei.

Aşa că oamenii se înghesuiau ca oile pe trotuarul de vizavi, sau la distanţă de 50‑60 de metri de uşa din dos a vreunui consulat, după o îngrăditură încropită din capre de ţeavă de metal, vopsite alb‑roşu şi aşezate astfel încât să nu lase între ele decât o mică deschizătură, prin care nu se putea strecura decât o singură persoană.

Cea mai albastră situaţie era la Consulatul Ger­ma­niei. Erau atât de multe cereri de viză, şi funcţionarii ger­mani lucrau atât de... să zicem metodic, încât puteai aştepta câteva zile până să‑ţi vină rândul să predai actele la ghişeu.

Coada se forma cam la 100 de metri depărtare de Con­sulat, în micul parc din piaţa Dorobanţi, înnobilat de copia Lupoaicei etrusce la care sug gemenii Romulus şi Remus. Ziua, şi mai ales noaptea, în jurul venerabilei făpturi de bronz avea loc o agitaţie stranie, vag suspectă. Pe ale­ile întunecate fojgăiau numeroşi indivizi, vor­bind conspi­rativ în şoaptă. În mijlocul parcului, într‑un şir lung, oa­menii stăteau disciplinat la rând, în picioare, co­co­şaţi de oboseală. Unii, mai inspiraţi sau mai cu ex­perienţă, ve­neau înar­maţi cu scăunele pliante; alţii, sosiţi din pro­vin­cie, moţăiau pe geamantane sau genţi de voiaj.

De obicei, un tip mai autoritar, care‑şi aroga rolul de vechil de coadă, ţinea Lista, o bucată de hârtie pe care erau înscrise numele doritorilor de viză, în ordinea venirii fiecăruia. Din oră în oră, omul citea numele de pe listă şi, dacă cel strigat nu răspundea „Prezent”, era şters imediat, spre satisfacţia ascunsă sau manifestă a celor veniţi după el şi care se vedeau avansaţi cu un loc.

Nu rareori, nenorocosul venea fugind şi văicărin­du‑se că a adormit pe o bancă în marginea parcului, sau că a dat o fugă în apropiere pentru fireşti nevoi. Inutil! Scuzele lui jalnice se sfărâmau de intransigenţa de piatră a cozii şi nefericitul, pierzându‑şi rândul, era nevoit să se înscrie iarăşi pe listă, căzând pe ultimul loc.

Noaptea trecea greu. Vecinii de rând mai schimbau câte o vorbă în şoaptă, îşi mai ţineau locul unul altuia un sfert de ceas, cât se mai odihneau, între două strigări, pe zi­dul scund care împrej­muia parcul. În fine, zorile se iveau cu o încetineală ucigătoare, scoţând din întuneric un vălmăşag de chipuri livide, ca în tablourile lui Bosch.

La ora 8 dimineaţa, îşi făcea apariţia un miliţian din­tre cei ce păzeau Consulatul. Plin de importanţă, ordo­na ca primii 10 sau 20 de pe listă să se încoloneze şi să‑l urmeze în linişte. Oamenii se ţineau după el în trap săltat, până la gar­dul Consulatului, şi se înşirau tăcuţi în lungul lui, ui­tân­du‑se cu speranţă în curtea ambasadei – ehei! teritoriu ger­man – şi cu poftă în curtea de‑alături, unde un locatar cu talente grădinăreşti cultiva un strat fenomenal de căp­şuni, care străluceau în soarele dimineţii, îmbietor şi inac­­cesibil totodată.

Abia acum îţi puteai da seama cât de pestriţă era coa­da: cucoane distinse, bătrâne, bunici dornice să‑şi cu­noas­că nepoţii născuţi departe, oameni în puterea vârstei, încercând să vadă lumea, chemaţi în vizită de cine ştie ce prieten sau rudă îndepărtată, fugită în străinătate, ţigani făloşi, cu părul lung, peste care trona semeţ o pălărie cu boruri largi, neînchipuit de slinoasă, însoţiţi de pirande la fel de slinoase, cu fuste creţe şi cu salbe...

Nici un tânăr: statul avea o grijă părintească de ei şi nu le dădea în ruptul capului paşapoarte, ca nu cumva să sucombe tentaţiei generale de a nu se mai întoarce.

Nu ne‑am mirat de asta. Mai mult ne‑am uimit de pre­­zenţa disciplinată în coadă a ţiganilor. Prin Bucureşti circula tenace o legendă. Se spunea că un bulibaşă ceruse auto­rităţilor paşaport, ca să participe la un congres al ţi­ganilor, care se ţinea în Elveţia, peste o lună. Autorităţile, cu grija lor caracteristică pentru om, aprobaseră cererea... după două luni. Când primise vestita carte poştală ce­nuşie prin care i se aducea la cunoştinţă să vină să‑şi ia paşaportul, bulibaşa se prezentase la ghişeu, anunţând senin „orga­nele” că nu mai are nevoie de paşaport. Că a participat la congres, şi că s‑a şi întors...

În decursul unei zile, câteva zeci de solicitanţi ajun­geau să depună actele. Ceilalţi rămâneau să mai aştepte încă o zi, încă două, încă trei... Câte unul mai slab de înger făcea o criză de nervi când se tre­zea că, după două zile şi două nopţi de aşteptare, cel din faţa lui este ultimul care intră, iar lui i se închide uşa în nas. Văzându‑se con­dam­nat la încă o noap­te în sânul naturii, îşi pierdea simţul reali­tăţii şi se lăsa în voia pandaliilor. Era nevoie de în­treaga forţă de convingere a privirilor mi­li­ţieneşti ca să‑l ajute să‑şi vină în fire.

Preluarea paşapoartelor cu preţioasa viză se făcea mai repede (deşi nu fără diverse comentarii pitoreşti din par­tea nemulţumiţilor de viaţă din sectoarele mai din­dărăt ale cozii). Dacă veneai înainte de ivirea zorilor şi te aşe­zai la coada „fericiţilor” care‑şi predaseră cererile la ghi­şeu cu câteva zile înainte, aveai toate şansele ca până la prânz să pleci beat de bucurie, cu paşaportul vizat în mână.

agonie

Procurarea vizelor pentru călătorie ne‑a ţinut ocupaţi o bună bucată de vreme.

Ne‑am fi resemnat cu aşteptarea, dacă, în tot timpul acesta, n‑am fi trăit într‑o agonie nesfârşită la gândul că, la un moment dat, autorităţile îşi vor da seama că au făcut o greşeală acordând paşapoarte unui fiu de exploa­tator şi unei cosmopolite, şi ni le vor lua înapoi.

De fiecare dată când le primeam de la vreun consulat, ne uitam cu o dragoste neliniştită la vize, simţindu‑ne ca mama unui copil cu sănătatea fragilă, care ştie că l‑ar pu­tea pierde în orice clipă.

În viaţa de toate zilele, ajunsesem să ne comportăm ca nişte adevăraţi îngeri: înăbuşeam în faşă orice mârâ­ială, orice expresie a feţei, orice gest care ar fi putut fi in­terpretat ca o manifestare de nemulţumire.

La şcoală, evitam orice discuţie, chiar şi cu colegii care‑mi erau simpatici.

Până şi acasă puneam perne pe telefon, dacă voiam să spunem o vorbuliţă mai apăsată despre „realităţili comunismului”. Iar sâmbătă seara ne rugam de prieteni, cu glas spăşit, să amâne comentariile răuvoitoare până după plecarea noastră.

Rudele şi prietenii ne priveau cu expresia aceea visă­toare cu care contempli pe cineva drag pe care nu ştii dacă o să‑l mai vezi multă vreme. Bancurile care ni se spu­­neau căpătaseră o nuanţă duioasă. Într‑o seară, un prieten ne‑a şoptit, cu o expresie tristă, veselul banc des­pre Iţic, pe care preşedintele de sindicat l‑a întrebat ce‑i place să bea. „Când sunt în ţară, beau şi ţuică, şi palincă, şi vin”, a răspuns legendarul personaj. „Şi când eşti în străinătate?” a întrebat preşedintele. „A, când sunt în străinătate numai vin!” Şi prietenul, uitându‑se adânc în ochii noştri, a repetat sumbru: „Nu mai vin!”

Degeaba îi asiguram pe toţi că ne vom întoarce, tot ce obţineam ca răspuns era o privire neîncrezătoare şi jig­nită, care spunea fără cuvinte: mă duci de nas, n‑ai încre­dere în mine, nu mă consideri prieten.

Adevărul e că problema întoarcerii nu ne era pe de­plin lămurită nici nouă.

Inima ne trăgea să revenim la casa şi la familia noas­tră. Mirajul libertăţii ne îmbia să ne încercăm norocul la sânul vitreg al străinătăţii, unde, oricum ar fi fost, tot trebuia să fie mai bine decât acasă. De câte ori discutam despre asta cu Alex, nu reuşeam să ne hotărâm în vreun fel.

Până la urmă, ne spuneam că ne vom decide la faţa locului. Văzând şi făcând. Ceea ce adăuga o nuanţă de incertitudine existenţei noastre şi ne făcea să considerăm cu melancolie timpul prezent, ce trecea subtil în catego­ria ire­cuperabilă a trecutului. Şi, prin însăşi această tre­cere, se aureola de calităţi şi străluciri pe care, altfel, nu i le‑am fi perceput.

Între timp, cum planurile noastre de călătorie se în­tin­seseră mai rău decât caşcavalul prăjit, am înţeles că nu ne puteam baza pe cei două sute de dolari ca să ne ţinem zilele în timp ce alergam prin jumătate din Europa.

Ne anunţasem deja prietenii din străinătate că le vom face bucuria să venim în vizită. În general, ne mărgineam să comunicăm cu ei prin cărţi poştale, în speranţa că me­sa­jele noastre vor trece neobservate de ochiul atoate­vă­zător al Securităţii.

Ne‑am dat seama de naivitatea noastră atunci când am primit prin poştă o ilustrată adresată lui Alex, dar care avea scrisă pe ea o adresă în care şi strada şi numărul erau greşite; totuşi, printr‑un miracol de care ne‑am mi­nunat multă vreme, ilustrata şi‑a găsit destinatarul.

Constatând că şi cuvintele anodine de pe cărţile poş­tale sunt citite de „cine trebuie”, am renunţat la prudenţă şi am început să dăm telefoane în dreapta şi‑n stânga.

Aşteptam ore lungi lângă telefon ca să căpătăm legă­tura. Când, în sfârşit, vocea dragă se auzea îndepărtat în receptor, dublată de păcăneli şi de alte zgomote suspecte, comunicam scurt veştile şi primeam răspunsul rostit de fie­care dată cu acelaşi ton neutru: da, vă aşteptăm, tele­fonaţi când veţi fi în apropiere.

Vechea şi buna mea prietenă din facultate, fugită de­mult la Paris, m‑a anunţat că nu va fi în oraş la data ve­nirii noastre, dar că vom găsi la portar cheia aparta­men­tului ei. Vestea că n‑o vom vedea după o lungă des­păr­ţire ne‑a fost prea puţin înseninată de cadoul nesperat al unei locuinţe civilizate şi gratuite în oraşul luminilor.

Pentru subzistenţă, ne puneam speranţele într‑o armă se­cretă: un briliant de vreo trei carate, pe care l‑am scos într‑o seară cu forfecuţa dintr‑un vechi inel, şi l‑am as­cuns co­sându‑l artistic în betelia pantalonilor lui Alex.

N‑aveam nici o idee de felul în care am putea vinde peste hotare acest obiect, dar, de la Viena încolo, eram ferm hotărâţi să acceptăm orice preţ ni s‑ar oferi pe el.

La vedere, pe fiecare mână, aveam de gând să port câte un inel cu briliante, teoretic ca să‑mi aducă noroc, prac­­­tic cu ideea să le sacrific, dacă ne loveşte vreun ne­caz pe undeva. Nu era mare lucru de capul lor, pietre ve­chi, şlefuite demult, demodate, dar era oricum mai mult de­cât nimic, nu?

Fireşte, mai erau şi conservele. Am constatat cu mul­ţumire că aveam vreo 30 de cutii, şi ne spărgeam creierii so­co­tin­du‑ne unde le‑am putea dosi mai bine prin gea­man­tane şi prin Dacia noastră, ca să nu ne prindă la vamă cu acest export masiv de alimente şi să ni le confişte, într‑o vreme când, şi fără o asemenea importantă pier­dere, nu se găsea destulă mâncare pentru cetăţenii patriei.

Dar asta nu era de ajuns.

Ne trebuiau bani pentru benzină şi pentru celelalte mici cheltuieli care aveau să se ivească prin ţările surori.

La fel ca toţi cetăţenii ţărilor din „Est”, nici cetăţenii Ro­­mâ­­niei, „angrenată plenar în mersul ei glorios pe dru­mul de aur al comunismului”, nu aveau dreptul să ceară să li se schimbe oficial bani, ca să‑i risipească pe fleacuri cum ar fi turismul. Preţioasa valută era destinată unor sco­puri mai serioase. Ideea de a te duce la bancă, în cali­tate de simplu particular, şi de a schimba lei româneşti în valută, fie ea şi „valută est”, era de neconceput.

Trebuia să ne descurcăm. „A te descurca” era verbul care desemna sportul naţional.

Am dat sfoară‑n ţară şi, încet, încet, a început să se scur­gă spre noi un uluitor şuvoi de informaţii despre ce poate vinde românul prin ţările vecine şi prietene, ca să facă rost de ceva monedă locală.

Pantofi de sport Adidas, maiouri de bumbac, combi­nezoane cu dantele şi chiloţi de damă în Uniunea Sovie­tică, băuturi tari, prosoape şi maiouri de bumbac în Polo­nia; în Germania Democrată nimic, dar am primit infor­maţia că, la banca dintr‑un anumit orăşel, funcţionarele foarte înţelegătoare îţi schimbă un număr nelimitat de lei în mărci RDG... şi acceptă cu plăcere mici daruri cum ar fi feţe de masă brodate de mână sau vreun serviciu de pa­hare din cristal colorat.

Am aflat cu ocazia asta că există o adevărată „mafie” a mizeriei, oameni care‑şi petrec vacanţa trecând în sus şi‑n jos frontierele cu acest soi de marfă, înfruntând co­zile şi riscurile vămii, ca să vândă jalnicele obiecte pe‑acolo şi să cumpere în schimb altele tot atât de jalnice, care lipseau în fericita noastră parte de lume.

N‑aveam de gând să ne cumpărăm nimic; dar aveam mare nevoie de bani de cheltuială la faţa locului.

Toată ziua tropăiam prin oraş. Când nu ne găseai la vreo coadă pentru viză, eram la vânătoare de marfă.

Au intrat în funcţiune pilele. Toate relaţiile erau puse la trea­bă. Nu era cruţat nici un prieten. Unul avea o cu­noş­tinţă la fabrica de pantofi care lucra pentru „Vest” cele­brii „Adi­­daşi”, altul avea o vecină vânzătoare la un ma­ga­zin de con­­fecţii. Lanţul slăbiciunilor lucra din plin.

De peste tot au început să sosească rarităţi: maiouri colorate de bumbac, combinezoane gingaşe cu volănaşe din dantelă şi chiloţi asortaţi, prosoape în tonuri pastelate. Grămada din colţul dormitorului nostru se înălţa văzând cu ochii.

Câte un prieten cu oarece experienţă într‑ale voia­jului evalua cu o figură competentă prăzile, pipăia o dan­telă, aproba calitatea unui prosop. Ne uitam îngrijoraţi în ochii lui şi, dacă îl vedeam clă­tinând din cap şi emiţând dubitativ un „Nţ, nţ!”, ne întunecam.

Când turnuleţul de pachete a fost încununat cu două cutii lucioase, pe care scria cu litere mari „Adidas”, am simţit că ostenelile noastre se apropie de sfârşit.

Mai aveam de luat o singură viză, cea a Elveţiei.

În ajunul zilei în care trebuia să ne scoatem paşa­poartele de la Consulat, ne‑am luat rămas bun de la prie­teni, ne‑am inventariat comorile şi ne‑am pregătit ba­gajele.

Dacă întru îndeplinirea scopului nobil al dobândirii raiului pentru întreaga omenire s‑ar desfăşura atâta inven­tivitate şi s‑ar pune atâta râvnă câtă am pus noi la aran­jarea geamantanelor, sunt sigură că toţi am cânta demult alături de cetele îngereşti.

Cât despre felul în care am desfăcut cortul pe podea, m‑am vârât afund în el şi am ascuns în locul cel mai greu de bănuit un teanc grăsuţ de sute de lei albastre, repre­zentând valoarea lefii mele pe şase luni şi destinat schim­bului la caritabila bancă din RDG, despre aceasta nu se poate povesti decât folosind cuvântul „genial”.

Pe la două noaptea, istoviţi dar satisfăcuţi, ne‑am con­­tem­plat capodopera.

Erau nişte bagaje decente, ordonate. La prima vedere, puteai gândi că aparţin unei doam­ne foarte cochete, cu oarecare obsesie pentru lenjeria dantelată, şi unui domn sportiv, care concepe viaţa ca pe un şir neîncetat de exer­ciţii şi de alergături (îmbrăcat în echipamentul aferent).

Cortul, împachetat strâns, părea abia ieşit din fabrică.

Alături, ostentativ, erau puse două sticle de un litru, cu coniac românesc (permise la vamă) şi patru sticle de vin (idem).

Eram gata de drum.