Două luni în Europa

Mic dar pentru prieteni necunoscuţi

2008-12-31T09:00:00.000+02:00

În vara anului 2003, am fost poftită să stau în vacanţă în vila unei prietene, pe Coasta de Azur.

Cum am ajuns să mă împrietenesc cu o persoană care are o vilă în aceste locuri legendare e altă poveste, şi poate că o s-o istorisesc odată şi-odată.

Fapt e că, pe o vară toridă, mă râzgâiam, ca o adevărată capitalistă, în ditamai parcul cu pini parasol şi leandri, fără altă grijă decât să mă vâr în piscină de îndată ce mi se făcea prea cald – adică din cinci în cinci minute.

Într-una din zile, chiar în toiul unei clipe de preafericită lenevie, mi-am amintit de prima dată când trecusem prin aceste locuri – era pe timpul neregretatului Ceaşcă.

Plecasem din ţară ca nişte nebuni, fără bani, cu portbagajul Daciei burduşit de conserve, cu capul plin de itinerarii complicate şi de liste de muzee. Protejaţi de zeul călătorilor săraci şi curajoşi, ajunsesem pe Coastă. Aici, în raiul bogaţilor, ne mâncasem conservele socialiste şi dormisem în maşină, ascunşi în desişuri, departe de vilele pierdute printre flori.

Pe vremea aceea, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că, într-o bună zi, o să fac şi eu parte dintre fericiţii care locuiesc în ele. Fusese nevoie, pentru asta, de căderea unui sistem politic, de o revoluţie, de peste o mie de morţi, de multă muncă şi de un dram de noroc. Şi iată-mă.

Mi-am zis atunci că poate n-ar fi rău să las lenevia deoparte şi să scriu tot ce îmi mai aminteam din călătoria aceea, înainte ca lumina zilei de azi să şteargă de tot umbrele zilelor de ieri.

Am început să scriu pe laptop, în fiecare zi câte două, trei pagini. Înşiram toate întâmplările care-mi veneau în minte, în dezordine.

Mă feream ca de naiba să pomenesc de hărţi, monumente şi tablouri.

Păţanii, şi-atât.

Lucrurile se orânduiau pe măsură ce mi le aminteam şi căpătau treptat strălucire şi preţ, ca nişte bănuţi vechi pe care îi scoţi de sub covor şi-i ştergi de praf. Şi nu ştiu cum se făcea că, deşi păţaniile noastre, dacă te gândeşti bine, erau mai de tot triste, când le scriam, păreau vesele.

Apoi vacanţa s-a terminat. Se sfârşise cu truda veselă a orelor de lenevie. Hărnicia dezlânată avea să fie înlocuită de cea organizată, necesară.

Aşa ar fi trebuit să fie.

Din fericire însă, între alte lucruri utile omului, Dumnezeu a creat şi pneumonia.

Cum am spus, era o vară toridă. Am plecat spre casă, într-o căldură de infern, printre păduri care ardeau, trecând cu maşina pe ţărmul Mediteranei, cu aerul condiţionat deschis la maximum.

Am ajuns acasă cu bine şi cu pneumonie.

Timp de o lună, am stat în pat şi am continuat să scriu. Cu ce-ţi poţi alina suferinţa când doctorul îţi porunceşte să stai o lună în pat şi să bei ceaiuri călduţe?

Astfel s-a născut prima formă a cărţii de călătorie, pe care am botezat-o, aşa cum îţi botezi primul copil, cu cel mai simplu nume.

I-am zis Două luni în Europa.

A doua, a treia şi a patra formă s-au născut din prima, în anul în care a urmat. La o examinare mai atentă, cele trei urmaşe s-au înfăţişat ochilor minţii mele ca nişte fiice nedemne, care încearcă să-şi depăşească nobila mamă cu ajutorul sulimanurilor şi podoabelor ieftine.

Am trimis fiicele la locul cuvenit, cel care e notat pe ecran cu numele melodios de Recycle Bin, şi m-am întors la nobila mamă, căreia i-am dat ocazia să-şi urmeze destinul, tipărind-o într-o mie de exemplare.

A urmat un succes neasemuit.

Din modestie, prefer să nu mă laud cu aprecierile sincere şi entuziaste ale familiei.

Trei prieteni foarte apropiaţi (pe locurile 1, 2 şi 3 pe lista prietenilor de neînlocuit) au citit cartea şi au decretat-o oglindă fidelă a adevărului istoric.

O prietenă foarte apropiată (locul 6 pe listă), infinit de romanţioasă şi poetă, a citit-o şi ea, apoi şi-a exprimat convingerea că geniala operă este un imn de dragoste adresat partenerului meu de călătorie, care, întâmplător, e jumătatea mea legală.

Un al treilea prieten apropiat, critic literar (locul 14), a pretins că a citit-o şi a declarat în scris că această carte este un ghid perfect pentru o călătorie perfectă în Europa.

Ceea ce l-a trădat: ipocritul (retrogradat pe locul 106) nici nu deschisese cartea! Poţi să spui ce vrei despre ea, dar nu că e bună de ghid de călătorie!

În sfârşit, un alt bun prieten (locul 11 pe listă) a amânat cât a putut dureroasa operaţie, apoi, mânat de bune sentimente, s-a înhămat la citit.

Din întâmplare, i-am dat un telefon tocmai când ajunsese pe la mijloc. Se hlizea ca un nebun şi m-a rugat să-l scuz că n-are timp să stea de vorbă, fiindcă trebuie să afle neapărat ce ni s-a întâmplat după pagina 78. L-am scuzat, cu sentimente frăţeşti (avansat pe locul 5).

În afară de aceşti prieteni apropiaţi, în cei câţiva ani care au trecut de la publicarea cărţii, aproape o mie de prieteni necunoscuţi au cumpărat-o din librării.

Câţiva dintre ei şi-au exprimat părerile telefonic sau prin scurte e-mailuri.

Nu ştiu dacă mărul pe jumătate stricat pe care l-am găsit o dată în faţa porţii avea semnificaţii critice, sau fusese pur şi simplu aruncat pe stradă ca nefolositor, de unul dintre nesimţiţii noştri concetăţeni.

Cel puţin unul dintre cumpărători a vândut-o sau a aruncat-o într-un loc de unde a recuperat-o un moş care cerşeşte vânzând cărţi vechi pe scările metroului.

De la el a cumpărat-o din curiozitate o altă prietenă (locul 26 pe listă, avansată la locul 12), care a citit-o din acelaşi motiv şi mi-a mărturisit că a distrat-o.

În sfârşit, tirajul s-a terminat.

Am respirat uşurată. Ideea că editura va da faliment ca urmare a ambiţiilor mele scriitoriceşti îmi înnorase întrucâtva ultimii ani.

Şi iată că un cititor necunoscut a întrebat unde poate găsi cartea.

Apoi încă unul şi încă unul.

Trei cu totul.

Nu poţi să nesocoteşti sentimentele a trei prieteni necunoscuţi.

Dar nici nu poţi tipări un tiraj pentru trei cititori.

Iată de unde s-a născut ideea de a publica această carte pe blog.

În serial, în fiecare săptămână câte un pic.

Ca un mic dar pentru prieteni necunoscuţi.

Episodul I

2008-12-30T09:01:00.000+02:00

Paysans du Danube

- Mă-ta. Paştele. Merde. Uuuuf. Luate-ar dracu’. Va te faire voir. Uuuf.

Salt brusc la stânga, smucitură rapidă spre dreapta.

Mă uit în toate părţile ca un animal hăituit.

Ambardee fulgerătoare. Dreapta, stânga, dreapta.

Transpir, urăsc oamenii, şoferii, maşinile, lumea.

Îmi blestem mâinile încete, picioarele blege, ochii înceţoşaţi, cel mai mult îmi blestem zilele. Şi în special clipa în care mi-a venit ideea să vin la Paris.

Căci, ooooo, muritori! pentru nişte „paysans du Danube” alde noi, să intri cu automobilul şi să găseşti o adresă într-o asemenea metropolă e o aventură cumplită (cu siguranţă). Unică (probabil). Mortală (foarte posibil).

Mă rog, trebuie să ţinem seama că suntem în glorioşii ani ’80. M-am dedat la ale şoferitului de ceva vreme, dar circulaţia rarefiată din Bucureşti n-a fost o şcoală bună pentru demenţa pariziană. Cu toată laşitatea – scuzabilă în cazuri de forţă majoră, mi-aş lua tălpăşiţa pe loc. Dar poţi? Cum spune franţuzul: le vin est tiré, il faut le boire. Dacă tot am ajuns până aici, trebuie neapărat să pătrundem până la pământul făgăduinţei. Adică la blocul unde locuieşte Oana.

Draga de ea.

De când o cunosc, adică din copilărie, fata asta a fost neabătut un înger.

Cu vreo cincisprezece ani în urmă, îngerul a zburat la Paris. A rămas acolo, în iadul capitalist, ca să salveze suflete, probabil.

Am luat drept axiomă ideea că le-a salvat pe toate şi acum venim şi noi, să ne fie înger păzitor.

Şi chiar că e.

Primo, că ne primeşte să dormim la ea.

Secundo, că e plecată din oraş.

Ceea ce contează prea puţin, atâta vreme cât ne‑a lăsat cheia apartamentului la portar.

Numai de-am găsi portarul. Şi mai ales blocul…

Uşor de zis. În orele următoare, cutreierăm Parisul în lung şi‑n lat, într‑un raliu care ne blagosloveşte din belşug cu adrenalină în sânge.

N‑am văzut niciodată ceva mai înviorător decât circulaţia în Paris.

Bunăoară, să zicem că iei direcţia de pe hartă şi încerci cu disperare să te ţii de ea. Te învârţi prin tot felul de străduţe întortocheate şi încâlcite, cotind alandala la dreapta şi la stânga şi pierzând imediat corespondenţa între realitate şi hartă. Curând, singurul sentiment care te mai animă e dorinţa fierbinte de a nimeri într‑o stradă principală, ca să te dumireşti unde te afli.

În sfârşit, vezi în depărtare un bulevard atât de înţesat de maşini, încât e sigur că trebuie să fie o arteră principală. Nu mai ai decât să ajungi până la el, să te înfigi printre celelalte maşini şi să găseşti o plăcuţă pe care scrie ce stradă e.

Accelerezi, holbând ochii în jur ca să nu dai peste cineva, fiindcă între timp te‑ai dumirit că parizienii sunt cei mai viteji sau cei mai nesocotiţi dintre oameni, şi că nu‑i mare minune să te pomeneşti cu unul sub roţi, înainte de a‑ţi da seama de unde a răsărit.

Când nu mai ai decât câteva zeci de metri până la locul unde e îmbulzeala mai mare, deci şi strada mai importantă, te trezeşti cu semnul de sens interzis în faţă. Eşti obligat să o iei din nou pe străduţe, şi nu ştiu cum se face că toate drumurile parcă duc în direcţia opusă celei de care ai nevoie, în timp ce artera principală se transformă în Fata Morgana şi dispare printre clădiri, lăsându‑te în cea mai desăvârşită confuzie cu putinţă.

Să mai zicem că ţi‑a auzit Dumnezeu rugăciunile şi că, printr‑un tertip miraculos, ai ajuns în bulevardul visat. Care e şi el un sens unic, dar asta nu mai contează, de vreme ce te‑ai hotărât să‑ţi accepţi orbeşte soarta şi să mergi tot înainte, până când inspiraţia, un sens unic contrar sau poliţia te trimit în altă direcţie.

Buuun! Nu apuci să mergi pe strada asta nenorocită mai mult de câteva zeci sau sute de metri, când batalionul de maşini din care faci parte intră în devălmăşie într‑o piaţă cât se poate de largă.

Aici, în mod paradoxal, toată lumea se opreşte. Circulaţia parcă se coagulează. Maşinile înţepenesc la cinci centimetri una de alta. Şoferii se fulgeră reciproc din priviri.

Nu ştii de ce sunt atât de porniţi, şi de ce se uită urât şi la tine, la urma urmei eşti un outsider în toată chestia asta, vii de la două mii de kilometri distanţă şi eşti pentru prima oară în oraşul lor.

Dar ce contează? Asta‑i ţara în care de două sute de ani funcţionează principiul Liberté, Egalité, Nervosité, prin urmare se încruntă toţi la toată lumea (Egalité) şi sunt liberi s‑o facă (Liberté). Şi uite aşa, din cinci în cinci minute te bucuri de câte un sfert de oră de stat pe loc, în care timp ai ocazia să inhalezi aer de Paris venit din ţevile de eşapament, mai ales că în jurul tău şoferii accelerează nerăbdători motoarele în gol (Nervosité), pregătindu‑se să ţâşnească viforos în următoarea jumătate de metru cu care coloana va înainta (cândva).

Nici când se circulă mai vioi, situaţia nu e mai roză.

Când am intrat în Paris, am băgat de seamă, cu oarece îngrijorare, că toate maşinile au pe coaste zgârieturi mai mult sau mai puţin adânci, sau îşi exhibă nepăsătoare o aripă şifonată, o capotă înfundată etc., purtându‑şi cu mândrie rănile, ca un veteran viteaz cicatricele.

N‑am prea înţeles de ce. Vreau să zic că în primul sfert de oră n‑am prea înţeles. Apoi am intrat în prima noastră piaţă pariziană şi ne‑am lămurit.

O piaţă pariziană este acel loc unic de pe pământ în care sezonul de vânătoare la automobilist e deschis în tot timpul anului.

Jocul se desfăşoară în modul următor: jucătorii sunt împărţiţi în două echipe, fraierii care au intrat deja în piaţă şi norocoşii care abia se reped în ea[1].

Fraierii se adună ca oile în mijlocul pieţei (ornamentat în general cu un monument la care nu are nimeni timp să se uite, toţi cei de la faţa locului fiind prea preocupaţi să‑şi salveze integritatea corporală). Norocoşii se pregătesc din timp pentru momentul de vârf al distracţiei, ambalând motoarele încă de pe când se mai află pe străzile care debuşează în sus‑zisa piaţă.

În clipa în care se năpusteşte cu maşina pe terenul de joc (recte piaţa), norocosul îşi alege o victimă potenţială asupra căreia tabără fără avertisment, scopul principal, nemărturisit, fiind acela de a‑i demonstra fraierului superioritatea netăgăduită a calităţilor lui şofericeşti, iar cel secundar, de asemenea nemărturisit, de a‑i lăsa o mică amintire pe coaste, ca să se‑nveţe minte să mai stea şi altădată în calea marelui automobilist. La rândul lui, fraierul încearcă din răsputeri să se ferească din calea justei mânii a partenerului norocos, mânuind spasmodic volanul: maşina lui face salturi neaşteptate în dreapta şi în stânga, ca un cal nărăvaş, străduindu‑se să nici nu dea peste fraierii de rang inferior, din stânga lui, nici să nu se lase atinsă de adversarul dinspre regiunile cu prioritate.

Frumuseţea şi morala jocului constau în aceea că norocosul, inserându‑se în turma fraierilor care au ajuns în mijlocul pieţei, devine din vânător vânat, şi trebuie să se ferească, la rândul lui, de noile valuri de norocoşi care şiroiesc pe câmpul de bătaie.

În ceea ce mă priveşte, încerc să fiu la înălţimea situaţiei. Fac slalom ca la poligon. Nu‑mi pierd cumpătul şi, când mă apostrofează câte unul cu un snop de cuvinte ce‑i ţâşnesc din gură ca artificiile, îi zbier imperturbabil, scoţând capul pe geamul maşinii: „Et ta soeur!”, răspuns care, venind dintr‑o Dacie, adică un străvechi model de Renault, şi încă înmatriculat în exotica Românie, îi lasă pe mulţi fără replică.

Parisul e un oraş foarte mare, aşa că distracţia se prelungeşte. Ţinem însă cu străşnicie direcţia şi, după câteva ceasuri, printr‑un miracol – inexplicabil ca toate miracolele – reuşim să ajungem.

Miracolul continuă.

În şirul neîntrerupt de automobile ce garnisesc străzile, ca o dantură impecabilă a acelor gingii ale trotuarelor care sunt bordurile, găsim un loc liber, o gaură ştirbă, chiar în faţa clădirii.

Între timp, s‑a făcut târziu, e trecut de nouă seara.

După cele câteva ore de trambalare automobilistică prin circulaţia pariziană, suntem obosiţi de moarte.

Terminaţi.

Nu mai jinduim decât la un duş fierbinte şi la un pat în care să ne întindem oscioarele.

Cu ultimele puteri, dar plini de nădejdi, ne târâm până la intrare şi apăsăm pe butonul sub care scrie „concierge”. Prin uşa de sticlă vedem chiar mult-aşteptatul pământ al făgăduinţei – holul blocului şi uşa cu perdeluţe verzi, pe care aceeaşi inscripţie semnalează existenţa binecuvântatului portar.

Nici o mişcare.

Aşteptăm un interval decent, apoi mai sunăm o dată, cu ceva mai multă hotărâre.

Nimic.

Mai stăm puţin, consultându‑ne timid din priviri, apoi sunăm iar. Acelaşi rezultat.

Ne apucă disperarea şi sunăm iar, lung.

A! În sfârşit se întâmplă ceva!

Uşa pe care scrie „concierge” se întredeschide, prin crăpătura îngustă se arată o mutră ciufută, ceva între gorilă şi australopitec. Fără să se deranjeze să întrebe ce vrem, individul ne strigă că e în afara orelor de serviciu şi ne recomandă să‑l căutăm a doua zi dimineaţa, după ora şapte. După care uşa cu perdele verzi se trânteşte, cu un trosnet rebarbativ şi final.

Degeaba mai sunăm de vreo două ori. În hol domneşte o linişte de mormânt.

Toată ziua am pendulat între comedie şi dramă. Situaţia a evoluat inexorabil. Tragedia bate la uşă.

Ne retragem în maşină şi ţinem sfat.

Nici gând să ne facem numărul obişnuit, să întindem scaunele maşinii şi să ne culcăm. Suntem într‑un mare oraş, pe stradă trece lume.

Nici gând să părăsim locul şi să ieşim în afara Parisului, în căutarea unui ungher liniştit în care să dormim. Nu mă ispiteşte ideea să caut timp de ceasuri un colţişor ferit în aglomeraţia din jurul capitalei, ca s‑o iau da capo a doua zi prin circulaţia pariziană.

Mai bine rămânem în maşină.

Stăm resemnaţi şi tăcuţi, odihnindu‑ne de bine de rău pe scaunele incomode ale Daciei. Am prieteni care pot dormi oriunde, în tren, în autobuz sau la concert. În fond, noi de ce nu?

Putem şi să ne distrăm cu priveliştea străduţei.

Până una, alta, se distrează ea cu priveliştea noastră. Din când în când, parizieni de toate rasele şi culorile trec pe lângă noi şi ne aruncă priviri curioase.

Ne simţim ca nişte animale ciudate într‑o cuşcă. Îmi vine să încep să mă strâmb la trecători, să le scot limba şi să fac schime ca maimuţele de la zoo.

Simt că nici lui Alex nu i-ar displace.

Dar, în loc să ne dedăm acestei activităţi, care sunt sigură că ne‑ar uşura întrucâtva, păstrăm figuri demne şi preocupate, de persoane angrenate într‑o treabă precisă. Persoane cu destin măreţ, misterios.

Sortite bunăoară să vegheze la bunăstarea omenirii.

Unde?

Noaptea, pe o stradă pariziană, pitiţi discret într‑o Dacie cu plăcuţe de înmatriculare din Bucureşti.

Nici măcar nu mai avem chef de vorbă.

Nici de somn.

Închid ochii. O să adorm.

Ba nu, nici pomeneală.

Pe sub pleoapele închise defilează maşini, chipuri, peisaje, drumuri lungi, panglici nesfârşite cenuşii.

Mă tot gândesc, mă tot gândesc.

La întâmplările de azi. La cele de ieri. De alaltăieri? Răsalaltăieri?

O, Doamne, ce fericiţi eram când am plecat din ţară.

Cuadratura cercului. Tata, când vrea să spună că, la un moment dat, o să se resemneze să plece de pe lumea asta, nu spune c-o să moară, spune „O să plec la Paris”. Oraşul care întruchipează visul. Visul inaccesibil.

Şi uite-ne pe noi, cetăţeni anonimi ai Republicii Socialiste România, că am ajuns pe tărâmul visului. Iar aici, în loc să cinăm cu preşedintele Franţei şi cu şampanie, dormim ca vagabonzii în maşină.

Cum naiba de ne-am trezit în situaţia asta?

Pentru a nu ştiu câta oară îmi amintesc.

un fiu de exploatator şi o cosmopolită

Nimic mai distins, nimic mai dezirabil, în vremea „to’arăşului”, decât o călătorie în străinătate.

Norocosul care avea parte de aşa ceva (şi care se şi întorcea) era aureolat la venire de glorie, de cunoaştere universală şi de misterul miticelor depărtări, astfel încât, în principiu, era automat catapultat într‑o tagmă a oamenilor superiori, deţinători ai unui grad de nobleţe inaccesibil omului de rând.

E drept că pe înfundate circulau bancuri mai puţin măgulitoare pentru membrii selectului club al călătorilor în „Străinezia”, dintre care cel mai răspândit pretindea că cei ce se înapoiază din străinătate sunt ori securişti, ori ...înapoiaţi.

Varianta dură a bancului era: cu siguranţă securişti şi, cu tot atâta certitudine, înapoiaţi...

Şi asta contribuia din plin la adâncirea noastră în străfundurile bolii de care nu ne‑am vindecat pe deplin nici astăzi, „securita”, maladie aproape întotdeauna incurabilă, caracterizată prin suspiciune paranoidă, ură latentă faţă de aproapele şi un apetit nestăvilit pentru bârfă.

Ceea ce nu înseamnă că bancul cu pricina nu era, în majoritatea cazurilor, de un profund realism: reveniţii în patria socialistă erau adeseori securişti şi, uneori, pur şi simplu înapoiaţi.

În fine, să depăşim generalităţile şi să trecem la cazul particular despre care vrem să vorbim aici.

Suntem nişte oameni obişnuiţi, genul acela de persoane care au trecut prin anii mizerabili prin care am trecut cu toţii, noi, cei din „Est”, făcând cât mai puţine concesii şi cât mai puţin rău posibil.

N‑am fost „membri” (vreau să spun ai partidului comunist), n‑am fost nici disidenţi. Ne‑am abţinut să luăm atitudine în public (cu rare excepţii, când răbufneam, dar numai între prieteni), treaba asta nefiind de fapt, dacă mă gândesc bine, datorată lipsei de curaj, ci mai curând unei definitive, liniştite, resemnate lipse de speranţă.

Ştiam bine că viaţa nu ne va oferi perspective îmbătătoare: bărbatul meu, Alex, era urmaşul unei familii de „exploatatori”. Nu conta că tatăl lui fusese fiu de ţăran, bătrânul comisese păcatul mortal de îmbogăţire prin muncă, meritând aşadar să fie eliminat – paradoxal, dar pe vecie – din rândurile purei şi eroicei clase muncitoare. Istoria îl scutise pe fiul lui de grijile unei averi alcătuite din fabrici şi făbricuţe; nu moştenise de la întreprinzătorul lui părinte decât obiceiul incomod de a se bărbieri şi a‑şi schimba cămaşa în fiecare zi şi alte asemenea handicapuri.

Cât despre mine, sunt, obiectiv, o fiinţă nu din cale-afară de simpatică: fac parte dintre oamenii care‑şi petrec zilele în spatele unui zid de cristal, invizibil dar gros, de după care observă lumea, fără comentarii.

Nu este o alegere, ci un dat.

Omul din spatele zidului e la fel cu toţi ceilalţi, comunică în felul lui distant cu ei, dar peretele invizibil îl separă irevocabil de semeni, ţinându‑l captiv într‑o lume personală, cu aer diferit.

E o deosebire de stare, percepută difuz de cei din jur, care adeseori nu‑i iartă exilatului crima de a fi altfel, incapacitatea de a se deda relaţiilor gregare, unificatoare. Fiecare reacţionează potrivit firii sale, puţini cu prietenie, cei mai mulţi alergic, cu intoleranţă.

Mai sunt şi unii cărora le lipsesc antenele. Aceia nu au cum să simtă zidul transparent.

Lucrul bun e că uneori nu‑l ghicesc nici pe omul din spatele lui. Pur şi simplu nu‑l văd. Lucrul rău e că uneori îl văd. Şi atunci, închipuindu‑şi că e undeva aproape, încearcă să‑l atingă.

Oamenii nu suportă imposibilul. Iar când îşi dau seama că el există totuşi, îl detestă.

Ei, bine, deşi eram ferm încredinţată de contrariu, am constatat că şi speciei activiştilor comunişti i se întâmpla să aibă antene şi sensibilităţi. Prima dată am învăţat această lecţie, pe pielea mea, la o şedinţă UTC (în care eram cel mai neînsemnat membru, îmbrâncit cu anasâna, încă din liceu, în rândurile „tineretului progresist”).

Un tovarăş cu priviri opace, din conducerea organizaţiei pe facultate, m‑a acuzat virulent şi neaşteptat de „cosmopolitism”, punându‑mi o etichetă culpabilizatoare, ce avea să mă însoţească multă vreme.

Nici acum nu înţeleg nuanţa pe deplin peiorativă cu care era încărcat pe vremea aceea cuvântul cosmopolitism. Aş zice că e mai degrabă o noţiune din care nu lipsesc strălucirea, deschiderea şi câte şi mai câte alte calităţi. Dar, pe atunci, nefericitul înfierat astfel era aruncat în tabăra celor mai mari duşmani ai societăţii.

Îmi aduc şi acum aminte tresărirea mea de revoltă, şi graba cu care prietena din scaunul de alături m‑a strâns de braţ, şoptindu‑mi „Taci!”

În sărăcia noastră cruntă, singurele lucruri cosmopolite ce mi‑ar fi putut fi imputate erau lecturile şi pantofii. De lecturi, tovarăşul respectiv n‑avea cum să aibă habar. Trăia într‑o lume fără nici o tangenţă cu nuvelele lui Poe, traduse în franceză de Baudelaire (culmea cosmopolitismului!), pe care, adolescentă visătoare, le citeam pe furiş, pe sub bancă, la interesantul curs de Dialectica marxismului.

Preţioasele încălţări îmi erau dăruite de o prietenă blagoslovită de pronie cu o mătuşă fugită la Paris, de unde îi trimitea din când în când mostre modeste ale bunăstării capitaliste, care nimereau la mine, dacă‑i erau prea mici destinatarei. Nu erau nişte pantofi atât de luxoşi încât să trezească atenţia cuiva.

Nu eram mai cosmopolită decât mulţi colegi.

De fapt, omul îşi exprimase, în limba activiştilor, antipatia la adresa privitorului tăcut de după zid.

bunul simţ ca factor declanşator

Conştienţi de faptul că „originea nesănătoasă” şi „cosmopolitismul” constituie obstacole de netrecut în calea aprobării unei cereri pentru o călătorie în străinătate, ne‑am abţinut multă vreme de la a înainta „organelor” o asemenea suplică.

Într‑o seară din vara anului ’83, ne‑am dus în vizită la nişte prieteni, care mai aveau şi alţi câţiva musafiri. Cei mai mulţi dintre ei erau sculptori şi pictori. Conversaţia a ajuns repede la marile muzee din Europa.

Ne uitam cu toţii ca la a opta minune a lumii la un pictor mărunţel şi nervos, care ne descria minunile Luvrului. Probabil că, de‑atâta jind, ochii ne sclipeau ca făcliile.

Stăteam lângă un tânăr care, după ce absolvise Academia de arte frumoase, îşi câştiga acum pâinea confecţionând pe sub mână lanţuri de aur şi argint cu materialul clientului. Eram în nişte relaţii grozave cu el, mai ales pentru că, din tot felul de bucăţele rupte şi din linguriţe desperecheate, îmi lucrase un lanţ cu care s‑ar fi putut mândri şi o fiică de doge, la apogeul Renaşterii veneţiene.

La un moment dat, ne‑a întrebat dacă am fost vreodată în străinătate.

—Nu, am răspuns cu mâhnire, niciodată nu ni s‑ar da paşaport.

—Dar aţi cerut? a insistat el, privindu‑ne binevoitor cu ochii lui catifelaţi.

—Nu, am repetat, la ce bun?

—Până nu cereţi, să nu vă plângeţi că nu vi se dă, a rostit sentenţios omul.

Şi n‑am putut să nu recunoaştem temeinicul bun-simţ al gândirii lui.

[1] Să nu uităm că, pe vremea aceea, drumurile şi străzile Franţei nu erau presărate cu multitudinea de „ronds-points” din zilele noastre, unde au prioritate cei care au apucat să se avânte în giratoriu, ci înnebuneau şoferii cu bunele şi clasicele pieţe în care se acorda prioritatea de dreapta.

Episodul II

2008-12-29T08:43:00.000+02:00

dolarii, conservele şi cartea poştală cenuşie

Sămânţa fusese aruncată şi a încolţit. După o matură chibzuinţă, am hotărât să ne încercăm norocul.

Primul pas l‑am făcut dând telefon în Elveţia şi cerându‑i unui prieten de‑acolo să trimită la Banca de Comerţ Exterior câte 100 de dolari pe numele fiecăruia dintre noi: era suma pe care trebuia să dovedeşti că o ai în bancă, pentru ca autorităţile să‑ţi primească cererea de paşaport.

Cum tânărul părăsise ţara în urmă cu vreo zece ani, căsătorindu‑se după multe peripeţii cu o elveţiancă, a înţeles imediat situaţia şi s‑a executat cât a putut de repede.

A doua etapă consta în obţinerea aprobării de la locul de muncă (nu râdeţi, chiar aşa se chema).

Aici aveam un atù preţios în mânecă: Alex avea probleme atât de grave cu vederea, încât se pensionase pe motive medicale. Un adevărat noroc! Ca urmare, primo, el nu mai avea nevoie de aprobarea de la locul de muncă şi, secundo, eu puteam astfel să declar că vrem să mergem în străinătate pentru îngrijirea sănătăţii lui.

La şcoala unde lucram, cei mai mulţi dintre colegi erau oameni cumsecade, aşa că, după ce am completat diverse hârţoage şi am aşteptat o bucată de vreme, am căpătat o patalama care atesta că sunt o tovarăşă cu simţ de răspundere şi că locul de muncă e de acord cu călătoria.

Nu ne‑a mai rămas decât să depunem dosarul la „Paşapoarte” şi să aşteptăm.

Cu toate alergăturile acestea, toamna venise şi se dusese, iarna începuse, şi trecusem în anul ’84.

Speranţa, care plutea nesigur la orizont, ne schimbase întrucâtva viaţa. Subiectele noastre de conversaţie se îmbogăţiseră. Seara, la măsuţa acoperită de hărţi şi de pliante împrumutate de peste tot, aveau loc conciliabule nesfârşite, în care se amestecau claie peste grămadă distanţe kilometrice, orare ale muzeelor, itinerare, puncte de graniţă, monumente, adrese.

Ziua, vânam ca nişte şoimi orice conservă susceptibilă de a juca rolul de prânz al turistului român. Zăream de departe cozile care se formau atunci când se zvonea că se aduce la vreun magazin ceva de mâncare, şi ne aşezam cu încăpăţânare la rând, indiferent cât era de aşteptat.

O singură dată am neglijat un indiciu sigur că undeva se vinde ceva, dar am totuşi o scuză. Eram în liftul unui mare magazin, când indiciul cu pricina s‑a prezentat sub forma unei conversaţii între liftieră şi o femeie de serviciu, care se sprijinea într‑o mătură.

—Ai auzit, fă? a rostit agitată liftiera. A murit o femeie la coada pentru conserve de carne de la alimentara de la subsol!

Pauză.

—Dar o fi apucat să ia? a întrebat gânditor femeia de serviciu, proptindu‑se mai cu nădejde în coada măturii.

Încet, pe un raft din cămară, se lungea şirul de cutii aliniate ca soldaţii, pline cu comori: fasole cu bucăţi informe de slănină albicioasă, cu aspect şi gust de săpun de casă pe jumătate topit; orez fad, fiert cu fărâme aţoase de carne de vacă; o pastă grăsoasă, pe cutia căreia scria „pateu de ficat” şi care chiar avea un vag miros de ficat...

Culmea luxului, făcusem rost şi de şase cutii de gem chinezesc de caise, marfă atât de rară încât intrase aproape în categoria alimentelor interzise.

În clipele în care ne revenea simţul realităţii şi ne întrebam ce o să facem cu toate conservele astea, atunci când nu vom primi paşaportul, ne dădeam singuri răspunsul, cu optimism: o să le mâncăm!

Adevărata aventură a debutat într‑o după‑amiază de primăvară, când, printre scrisorile din cutia poştală, am găsit celebra carte poştală din carton de proastă calitate, cenuşiu, prin care Ministerul de Interne ne dădea de ştire că, în ciuda neîncrederii noastre, călătoria în Franţa şi în alte ţări ale Europei ne fusese aprobată.

Ne‑am întrebat adeseori de‑atunci prin ce miracol ni s‑a acordat acest rar privilegiu. O singură explicaţie ne‑a venit în minte: eram nişte persoane atât de neînsemnate, încât nu constituiam nici un pericol pentru autorităţi. Ba chiar dimpotrivă, din punct de vedere statistic aduceam un folos, lungind lista celor cărora li se dăduse dreptul elementar de a călători, document cu care statul român se putea lăuda în faţa forurilor internaţionale, pretinzând că în scumpa noastră patrie drepturile omului sunt riguros respectate.

Nu trăiam singuri. Ca orice om, fie el şi vieţuitor într‑un timp, un loc şi o societate care nu încurajează relaţiile private între oameni, adunasem şi noi în jurul nostru un grup de prieteni buni.

Ne întâlneam cu toţii sâmbăta seara şi, fără fereală, vorbeam de toate.

De‑a lungul anilor, încet, încet, ne împuţinam. Plecau care cum puteau, unii căsătorindu‑se cu câte cineva din străinătate, alţii uitând să se‑ntoarcă din câte o deplasare de serviciu cu greu obţinută, sau fugind în ţările socialiste învecinate şi reuşind, cine ştie cum, să se strecoare de acolo peste graniţă, în vest. Unul reuşise performanţa legendară de a trece Dunărea înot şi de a se furişa pe sub nasul neîndurătorilor grăniceri sârbi, ajungând în cele din urmă în Italia.

Printre primii plecase Daniel, un personaj cu mutră simpatică, de cal surâzător. Bombănea de dimineaţa până seara şi, într‑o zi, l‑am întrebat:

—Daniel, eşti evreu, ai posibilitatea să scapi de‑aici oficial. De ce nu pleci?

Mi‑a răspuns falnic:

—Bunicul meu a fost unul dintre primii deputaţi evrei din Parlamentul românesc. Tatăl meu a fost jurnalist, a făcut parte din armata regală, a luptat în al doilea război mondial şi a fost decorat. Cum aş putea eu să plec?

Peste două luni ne telefona să venim să‑l conducem la aeroport.

Acolo, am constatat că nu pleca singur, ci cu Florinela, o fată cumsecade, cu care se însurase ca s‑o scoată afară din ţară.

După o perioadă petrecută în Statele Unite, unde căsătoria lor de circumstanţă şi‑a dat obştescul sfârşit, au plecat, fiecare spre soarta lui.

De ea nu mai ştiu nimic.

El trăieşte în Franţa, apreciind, ca un om deştept ce este, la douceur de vivre în această minunată ţară.

În lungile seri de iarnă în care conspectam hărţile, socotisem de multe ori numărul prietenilor care plecaseră de‑a lungul anilor şi trăiau risipiţi prin toată Europa. Rezultatul ne uluise. Dacă, în harta continentului, am fi înfipt steguleţe pretutindeni unde trăia un prieten, am fi desenat cu ele o adevărată constelaţie.

Peste tot aveam gazde potenţiale: viitorul se arăta plin de promisiuni.

La auzul incredibilei veşti că am primit cartea poştală cenuşie, puţinii prieteni apropiaţi care mai rămăseseră în ţară au reacţionat încurajator, potopindu‑ne cu cele mai adecvate bancuri ale zilei.

„Ştiţi ce spune românul când bate la uşa unei vagi cunoştinţe stabilite în străinătate: N‑aveţi un pahar de apă? Că sunt lihnit de foame, şi nici n‑am unde să dorm la noapte!” Sau: „Un român ajunge la un vechi prieten stabilit în străinătate. Bine ai venit! spune prietenul. Bine că te‑am găsit! răspunde călătorul.”

Nu ne‑am lăsat abătuţi.

Ne‑am dus, timizi dar hotărâţi, la celebrul birou de paşapoarte, am făcut coada de rigoare şi am primit de la un tânăr cu mutră acră, care trona într‑un ghişeu, documentul râvnit de toţi românii. Ni s‑a cerut în schimb actul cu care ne legitimam în mod obişnuit, buletinul de identitate, pe care urma să‑l primim înapoi la întoarcerea din călătorie, când eram obligaţi să restituim paşaportul.

Pentru moment, se putea spune că eram „paşaportari”. Aveam dreptul, în mod oficial, să călătorim timp de o lună printr‑o sumedenie de ţări din Europa.

Eram într‑al nouălea cer.

Practic, voiajul nostru deja începuse. Nu ne mai rămăsese decât să obţinem vizele necesare.

Episodul III

2008-12-28T09:29:00.000+02:00

vize şi crize

Cu inconştienţa specifică neofitului, stabilisem pentru călătorie un itinerar grandios. Dacă tot am pus mâna pe paşaport, vom profita din plin de el. Vom vedea lumea, vom trece prin cât mai multe ţări, întâi prin cele din lagărul socialist, apoi prin celelalte.

Ca să complicăm cât mai mult lucrurile, hotărâsem să ieşim din ţară prin nord, pe la Siret, să tranzităm prin Rusia, să trecem prin Polonia, Germania Democrată, Cehoslovacia, şi să ieşim din „Est” prin Bratislava, către Viena. De‑acolo, tot înainte prin Elveţia, Franţa şi înapoi, întorcându‑ne prin Germania Federală.

Nici nu ne păsa că distanţele kilometrice sunt de ordinul miilor. Acum sau niciodată. Pentru că nu ştiam dacă vom mai căpăta vreodată paşaport. Ba chiar puteam fi aproape siguri că nu.

Din fericire, pentru ţările din lagărul socialist nu aveam nevoie de viză. În schimb, pentru celelalte...

În scurtă vreme, devenisem doctori în materie. Începusem să ştim pe dinafară ce acte sunt necesare la ambasada cutare, câte zile se aşteaptă la consulatul cutare, unde se face coada pentru ţara cutare.

În cele mai multe cazuri, sătui de priveliştea gloatei de cetăţeni nervoşi, cu obrajii traşi şi cu ochii rătăciţi, adunată în faţa porţilor, funcţionarii consulari (sau poate nu ei, ci pur şi simplu miliţienii români, în dorinţa de a păstra „imaginea” României fericite şi democratice) cereau ca rândul solicitanţilor de viză să fie organizat la o oarecare depărtare de uşile instituţiei.

Aşa că oamenii se înghesuiau ca oile pe trotuarul de vizavi, sau la distanţă de 50‑60 de metri de uşa din dos a vreunui consulat, după o îngrăditură încropită din capre de ţeavă de metal, vopsite alb‑roşu şi aşezate astfel încât să nu lase între ele decât o mică deschizătură, prin care nu se putea strecura decât o singură persoană.

Cea mai albastră situaţie era la Consulatul Germaniei. Erau atât de multe cereri de viză, şi funcţionarii germani lucrau atât de... să zicem metodic, încât puteai aştepta câteva zile până să‑ţi vină rândul să predai actele la ghişeu.

Coada se forma cam la 100 de metri depărtare de Consulat, în micul parc din piaţa Dorobanţi, înnobilat de copia Lupoaicei etrusce la care sug gemenii Romulus şi Remus. Ziua, şi mai ales noaptea, în jurul venerabilei făpturi de bronz avea loc o agitaţie stranie, vag suspectă. Pe aleile întunecate fojgăiau numeroşi indivizi, vorbind conspirativ în şoaptă. În mijlocul parcului, într‑un şir lung, oamenii stăteau disciplinat la rând, în picioare, cocoşaţi de oboseală. Unii, mai inspiraţi sau mai cu experienţă, veneau înarmaţi cu scăunele pliante; alţii, sosiţi din provincie, moţăiau pe geamantane sau genţi de voiaj.

De obicei, un tip mai autoritar, care‑şi aroga rolul de vechil de coadă, ţinea Lista, o bucată de hârtie pe care erau înscrise numele doritorilor de viză, în ordinea venirii fiecăruia. Din oră în oră, omul citea numele de pe listă şi, dacă cel strigat nu răspundea „Prezent”, era şters imediat, spre satisfacţia ascunsă sau manifestă a celor veniţi după el şi care se vedeau avansaţi cu un loc.

Nu rareori, nenorocosul venea fugind şi văicărindu‑se că a adormit pe o bancă în marginea parcului, sau că a dat o fugă în apropiere pentru fireşti nevoi. Inutil! Scuzele lui jalnice se sfărâmau de intransigenţa de piatră a cozii şi nefericitul, pierzându‑şi rândul, era nevoit să se înscrie iarăşi pe listă, căzând pe ultimul loc.

Noaptea trecea greu. Vecinii de rând mai schimbau câte o vorbă în şoaptă, îşi mai ţineau locul unul altuia un sfert de ceas, cât se mai odihneau, între două strigări, pe zidul scund care împrejmuia parcul. În fine, zorile se iveau cu o încetineală ucigătoare, scoţând din întuneric un vălmăşag de chipuri livide, ca în tablourile lui Bosch.

La ora 8 dimineaţa, îşi făcea apariţia un miliţian dintre cei ce păzeau Consulatul. Plin de importanţă, ordona ca primii 10 sau 20 de pe listă să se încoloneze şi să‑l urmeze în linişte. Oamenii se ţineau după el în trap săltat, până la gardul Consulatului, şi se înşirau tăcuţi în lungul lui, uitându‑se cu speranţă în curtea ambasadei – ehei! teritoriu german – şi cu poftă în curtea de‑alături, unde un locatar cu talente grădinăreşti cultiva un strat fenomenal de căpşuni, care străluceau în soarele dimineţii, îmbietor şi inaccesibil totodată.

Abia acum îţi puteai da seama cât de pestriţă era coada: cucoane distinse, bătrâne, bunici dornice să‑şi cunoască nepoţii născuţi departe, oameni în puterea vârstei, încercând să vadă lumea, chemaţi în vizită de cine ştie ce prieten sau rudă îndepărtată, fugită în străinătate, ţigani făloşi, cu părul lung, peste care trona semeţ o pălărie cu boruri largi, neînchipuit de slinoasă, însoţiţi de pirande la fel de slinoase, cu fuste creţe şi cu salbe...

Nici un tânăr: statul avea o grijă părintească de ei şi nu le dădea în ruptul capului paşapoarte, ca nu cumva să sucombe tentaţiei generale de a nu se mai întoarce.

Nu ne‑am mirat de asta. Mai mult ne‑am uimit de prezenţa disciplinată în coadă a ţiganilor. Prin Bucureşti circula tenace o legendă. Se spunea că un bulibaşă ceruse autorităţilor paşaport, ca să participe la un congres al ţiganilor, care se ţinea în Elveţia, peste o lună. Autorităţile, cu grija lor caracteristică pentru om, aprobaseră cererea... după două luni. Când primise vestita carte poştală cenuşie prin care i se aducea la cunoştinţă să vină să‑şi ia paşaportul, bulibaşa se prezentase la ghişeu, anunţând senin „organele” că nu mai are nevoie de paşaport. Că a participat la congres, şi că s‑a şi întors...

În decursul unei zile, câteva zeci de solicitanţi ajungeau să depună actele. Ceilalţi rămâneau să mai aştepte încă o zi, încă două, încă trei... Câte unul mai slab de înger făcea o criză de nervi când se trezea că, după două zile şi două nopţi de aşteptare, cel din faţa lui este ultimul care intră, iar lui i se închide uşa în nas. Văzându‑se condamnat la încă o noapte în sânul naturii, îşi pierdea simţul realităţii şi se lăsa în voia pandaliilor. Era nevoie de întreaga forţă de convingere a privirilor miliţieneşti ca să‑l ajute să‑şi vină în fire.

Preluarea paşapoartelor cu preţioasa viză se făcea mai repede (deşi nu fără diverse comentarii pitoreşti din partea nemulţumiţilor de viaţă din sectoarele mai dindărăt ale cozii). Dacă veneai înainte de ivirea zorilor şi te aşezai la coada „fericiţilor” care‑şi predaseră cererile la ghişeu cu câteva zile înainte, aveai toate şansele ca până la prânz să pleci beat de bucurie, cu paşaportul vizat în mână.

agonie

Procurarea vizelor pentru călătorie ne‑a ţinut ocupaţi o bună bucată de vreme.

Ne‑am fi resemnat cu aşteptarea, dacă, în tot timpul acesta, n‑am fi trăit într‑o agonie nesfârşită la gândul că, la un moment dat, autorităţile îşi vor da seama că au făcut o greşeală acordând paşapoarte unui fiu de exploatator şi unei cosmopolite, şi ni le vor lua înapoi.

De fiecare dată când le primeam de la vreun consulat, ne uitam cu o dragoste neliniştită la vize, simţindu‑ne ca mama unui copil cu sănătatea fragilă, care ştie că l‑ar putea pierde în orice clipă.

În viaţa de toate zilele, ajunsesem să ne comportăm ca nişte adevăraţi îngeri: înăbuşeam în faşă orice mârâială, orice expresie a feţei, orice gest care ar fi putut fi interpretat ca o manifestare de nemulţumire.

La şcoală, evitam orice discuţie, chiar şi cu colegii care‑mi erau simpatici.

Până şi acasă puneam perne pe telefon, dacă voiam să spunem o vorbuliţă mai apăsată despre „realităţili comunismului”. Iar sâmbătă seara ne rugam de prieteni, cu glas spăşit, să amâne comentariile răuvoitoare până după plecarea noastră.

Rudele şi prietenii ne priveau cu expresia aceea visătoare cu care contempli pe cineva drag pe care nu ştii dacă o să‑l mai vezi multă vreme. Bancurile care ni se spuneau căpătaseră o nuanţă duioasă. Într‑o seară, un prieten ne‑a şoptit, cu o expresie tristă, veselul banc despre Iţic, pe care preşedintele de sindicat l‑a întrebat ce‑i place să bea. „Când sunt în ţară, beau şi ţuică, şi palincă, şi vin”, a răspuns legendarul personaj. „Şi când eşti în străinătate?” a întrebat preşedintele. „A, când sunt în străinătate numai vin!” Şi prietenul, uitându‑se adânc în ochii noştri, a repetat sumbru: „Nu mai vin!”

Degeaba îi asiguram pe toţi că ne vom întoarce, tot ce obţineam ca răspuns era o privire neîncrezătoare şi jignită, care spunea fără cuvinte: mă duci de nas, n‑ai încredere în mine, nu mă consideri prieten.

Adevărul e că problema întoarcerii nu ne era pe deplin lămurită nici nouă.

Inima ne trăgea să revenim la casa şi la familia noastră. Mirajul libertăţii ne îmbia să ne încercăm norocul la sânul vitreg al străinătăţii, unde, oricum ar fi fost, tot trebuia să fie mai bine decât acasă. De câte ori discutam despre asta cu Alex, nu reuşeam să ne hotărâm în vreun fel.

Până la urmă, ne spuneam că ne vom decide la faţa locului. Văzând şi făcând. Ceea ce adăuga o nuanţă de incertitudine existenţei noastre şi ne făcea să considerăm cu melancolie timpul prezent, ce trecea subtil în categoria irecuperabilă a trecutului. Şi, prin însăşi această trecere, se aureola de calităţi şi străluciri pe care, altfel, nu i le‑am fi perceput.

Între timp, cum planurile noastre de călătorie se întinseseră mai rău decât caşcavalul prăjit, am înţeles că nu ne puteam baza pe cei două sute de dolari ca să ne ţinem zilele în timp ce alergam prin jumătate din Europa.

Ne anunţasem deja prietenii din străinătate că le vom face bucuria să venim în vizită. În general, ne mărgineam să comunicăm cu ei prin cărţi poştale, în speranţa că mesajele noastre vor trece neobservate de ochiul atoatevăzător al Securităţii.

Ne‑am dat seama de naivitatea noastră atunci când am primit prin poştă o ilustrată adresată lui Alex, dar care avea scrisă pe ea o adresă în care şi strada şi numărul erau greşite; totuşi, printr‑un miracol de care ne‑am minunat multă vreme, ilustrata şi‑a găsit destinatarul.

Constatând că şi cuvintele anodine de pe cărţile poştale sunt citite de „cine trebuie”, am renunţat la prudenţă şi am început să dăm telefoane în dreapta şi‑n stânga.

Aşteptam ore lungi lângă telefon ca să căpătăm legătura. Când, în sfârşit, vocea dragă se auzea îndepărtat în receptor, dublată de păcăneli şi de alte zgomote suspecte, comunicam scurt veştile şi primeam răspunsul rostit de fiecare dată cu acelaşi ton neutru: da, vă aşteptăm, telefonaţi când veţi fi în apropiere.

Vechea şi buna mea prietenă din facultate, fugită demult la Paris, m‑a anunţat că nu va fi în oraş la data venirii noastre, dar că vom găsi la portar cheia apartamentului ei. Vestea că n‑o vom vedea după o lungă despărţire ne‑a fost prea puţin înseninată de cadoul nesperat al unei locuinţe civilizate şi gratuite în oraşul luminilor.

Pentru subzistenţă, ne puneam speranţele într‑o armă secretă: un briliant de vreo trei carate, pe care l‑am scos într‑o seară cu forfecuţa dintr‑un vechi inel, şi l‑am ascuns cosându‑l artistic în betelia pantalonilor lui Alex.

N‑aveam nici o idee de felul în care am putea vinde peste hotare acest obiect, dar, de la Viena încolo, eram ferm hotărâţi să acceptăm orice preţ ni s‑ar oferi pe el.

La vedere, pe fiecare mână, aveam de gând să port câte un inel cu briliante, teoretic ca să‑mi aducă noroc, practic cu ideea să le sacrific, dacă ne loveşte vreun necaz pe undeva. Nu era mare lucru de capul lor, pietre vechi, şlefuite demult, demodate, dar era oricum mai mult decât nimic, nu?

Fireşte, mai erau şi conservele. Am constatat cu mulţumire că aveam vreo 30 de cutii, şi ne spărgeam creierii socotindu‑ne unde le‑am putea dosi mai bine prin geamantane şi prin Dacia noastră, ca să nu ne prindă la vamă cu acest export masiv de alimente şi să ni le confişte, într‑o vreme când, şi fără o asemenea importantă pierdere, nu se găsea destulă mâncare pentru cetăţenii patriei.

Dar asta nu era de ajuns.

Ne trebuiau bani pentru benzină şi pentru celelalte mici cheltuieli care aveau să se ivească prin ţările surori.

La fel ca toţi cetăţenii ţărilor din „Est”, nici cetăţenii României, „angrenată plenar în mersul ei glorios pe drumul de aur al comunismului”, nu aveau dreptul să ceară să li se schimbe oficial bani, ca să‑i risipească pe fleacuri cum ar fi turismul. Preţioasa valută era destinată unor scopuri mai serioase. Ideea de a te duce la bancă, în calitate de simplu particular, şi de a schimba lei româneşti în valută, fie ea şi „valută est”, era de neconceput.

Trebuia să ne descurcăm. „A te descurca” era verbul care desemna sportul naţional.

Am dat sfoară‑n ţară şi, încet, încet, a început să se scurgă spre noi un uluitor şuvoi de informaţii despre ce poate vinde românul prin ţările vecine şi prietene, ca să facă rost de ceva monedă locală.

Pantofi de sport Adidas, maiouri de bumbac, combinezoane cu dantele şi chiloţi de damă în Uniunea Sovietică, băuturi tari, prosoape şi maiouri de bumbac în Polonia; în Germania Democrată nimic, dar am primit informaţia că, la banca dintr‑un anumit orăşel, funcţionarele foarte înţelegătoare îţi schimbă un număr nelimitat de lei în mărci RDG... şi acceptă cu plăcere mici daruri cum ar fi feţe de masă brodate de mână sau vreun serviciu de pahare din cristal colorat.

Am aflat cu ocazia asta că există o adevărată „mafie” a mizeriei, oameni care‑şi petrec vacanţa trecând în sus şi‑n jos frontierele cu acest soi de marfă, înfruntând cozile şi riscurile vămii, ca să vândă jalnicele obiecte pe‑acolo şi să cumpere în schimb altele tot atât de jalnice, care lipseau în fericita noastră parte de lume.

N‑aveam de gând să ne cumpărăm nimic; dar aveam mare nevoie de bani de cheltuială la faţa locului.

Toată ziua tropăiam prin oraş. Când nu ne găseai la vreo coadă pentru viză, eram la vânătoare de marfă.

Au intrat în funcţiune pilele. Toate relaţiile erau puse la treabă. Nu era cruţat nici un prieten. Unul avea o cunoştinţă la fabrica de pantofi care lucra pentru „Vest” celebrii „Adidaşi”, altul avea o vecină vânzătoare la un magazin de confecţii. Lanţul slăbiciunilor lucra din plin.

De peste tot au început să sosească rarităţi: maiouri colorate de bumbac, combinezoane gingaşe cu volănaşe din dantelă şi chiloţi asortaţi, prosoape în tonuri pastelate. Grămada din colţul dormitorului nostru se înălţa văzând cu ochii.

Câte un prieten cu oarece experienţă într‑ale voiajului evalua cu o figură competentă prăzile, pipăia o dantelă, aproba calitatea unui prosop. Ne uitam îngrijoraţi în ochii lui şi, dacă îl vedeam clătinând din cap şi emiţând dubitativ un „Nţ, nţ!”, ne întunecam.

Când turnuleţul de pachete a fost încununat cu două cutii lucioase, pe care scria cu litere mari „Adidas”, am simţit că ostenelile noastre se apropie de sfârşit.

Mai aveam de luat o singură viză, cea a Elveţiei.

În ajunul zilei în care trebuia să ne scoatem paşapoartele de la Consulat, ne‑am luat rămas bun de la prieteni, ne‑am inventariat comorile şi ne‑am pregătit bagajele.

Dacă întru îndeplinirea scopului nobil al dobândirii raiului pentru întreaga omenire s‑ar desfăşura atâta inventivitate şi s‑ar pune atâta râvnă câtă am pus noi la aranjarea geamantanelor, sunt sigură că toţi am cânta demult alături de cetele îngereşti.

Cât despre felul în care am desfăcut cortul pe podea, m‑am vârât afund în el şi am ascuns în locul cel mai greu de bănuit un teanc grăsuţ de sute de lei albastre, reprezentând valoarea lefii mele pe şase luni şi destinat schimbului la caritabila bancă din RDG, despre aceasta nu se poate povesti decât folosind cuvântul „genial”.

Pe la două noaptea, istoviţi dar satisfăcuţi, ne‑am contemplat capodopera.

Erau nişte bagaje decente, ordonate. La prima vedere, puteai gândi că aparţin unei doamne foarte cochete, cu oarecare obsesie pentru lenjeria dantelată, şi unui domn sportiv, care concepe viaţa ca pe un şir neîncetat de exerciţii şi de alergături (îmbrăcat în echipamentul aferent).

Cortul, împachetat strâns, părea abia ieşit din fabrică.

Alături, ostentativ, erau puse două sticle de un litru, cu coniac românesc (permise la vamă) şi patru sticle de vin (idem).

Eram gata de drum.

Episodul IV

2008-12-27T08:59:00.000+02:00

...şi extaz

În dimineaţa următoare, la orele 8 fix, când s‑au deschis uşile Consulatului Elveţian, eram primii.

La 8 şi un minut primeam paşapoartele cu viza.

Cum locuiam după colţ, la 8 şi un sfert aruncam în mare grabă bagajele în maşină şi, în câteva minute, demaram în trombă, urmăriţi de privirile înlăcrimate ale părinţilor.

În orele următoare, am scos tot ce am putut din motorul prăpăditei noastre Dacii. Din când în când, aruncam câte‑o privire furişă în oglinda retrovizoare, cu spaima că o să văd în urma noastră maşina miliţiei, fugărindu‑ne ca să ne interzică trecerea graniţei.

Bineînţeles că ne‑a prins radarul.

De câte ori vedeam un miliţian, parcă‑mi cădea cerul în cap. Toată lumea ştia că, pentru a încuraja economisirea benzinei, au ordin să ridice cât mai multe carnete, şi că folosesc orice pretext ca să‑şi aducă la îndeplinire sarcina. Aşa că vederea unei uniforme îmi iuţea pulsul, îmi dădea fiori reci şi mă făcea să‑mi vâr capul între umeri, ca un animal hăituit.

Miliţianul care ne‑a oprit, foarte politicos (probabil excepţia care confirma regula), şi‑a declinat identitatea, apoi m‑a întrebat, cu o urmă de curiozitate:

—Încotro goniţi aşa?

—Către graniţă, am răspuns cu curajul disperării, arătând paşapoartele şi scoţând banii de amendă.

—A! a zis el cu un aer înţelegător.

M‑am gândit de multe ori după aceea cât e de preţioasă comunicarea fără cuvinte între două făpturi omeneşti.

Pe înserate, am ajuns la Rădăuţi, lângă graniţă. Un oraş liniştit de provincie, la vreo câteva sute de kilometri de Bucureşti. Un loc bun de popas. Ultima noapte pe pământul patriei. Ultimul hop.

Am dormit iepureşte în camera de hotel, dar nu ne‑a deranjat nimeni.

Dis‑de‑dimineaţă, luându‑ne după rarele semne de circulaţie pe care era înscris magicul nume Siret, am mers pe nişte şosele pustii, printre câmpuri cu culturi rebegite.

Ne uitam cu luare‑aminte în jur şi, deşi priveliştea sărăcăcioasă nu se deosebea prin nimic de ceea ce văzusem până atunci, ni se părea că toate alcătuiesc un peisaj exotic, fabulos: decorul din care urma să se ivească graniţa.

Curând, au apărut mesagerii ei: doi soldaţi întrucâtva rufoşi, înarmaţi cu automate ameninţătoare. S‑au uitat multă vreme, bănuitori, de la pozele din paşaport la figurile noastre şi vice‑versa, apoi, parcă fără chef, ne‑au făcut semn să trecem.

Văzând atâta vigilenţă, ne aşteptam ca frontiera să urmeze imediat. Dar am mai mers încă o bucată bună până să dăm de ea.

Siret e un orăşel amărât, cu o bisericuţă străveche în mijloc.

Control de paşapoarte la intrare.

Control de paşapoarte la ieşire.

Iarăşi o bucată de şosea pustie.

Primul lucru pe care l‑am văzut a fost coada. Zeci de maşini se înşirau în faţa noastră, până în zare, unde se desluşeau nişte construcţii modeste, un fel de gherete de‑a dreapta şi de‑a stânga drumului.

Cum cunoşteam dintr‑o îndelungă experienţă lecţia cozii, ne‑am grăbit să ne aşezăm disciplinat la rând, ca nu cumva să vină careva după noi şi să ne ia locul.

Sub soarele arzător, în maşină se făcuse o căldură de iad. În faţa noastră, călătorii ieşiseră din automobile şi se plimbau în jurul lor, cu mutre sastisite.

Se înnodau conversaţii.

Se schimbau informaţii.

Se împărtăşeau experienţe.

Se făceau pronosticuri.

Părerea generală era că, de‑acolo de unde ne aflam, trebuie să aşteptăm cel puţin şase ore până să ajungem în vamă. Pesimiştii rânjeau ironic, cu expresii atotştiutoare, dând de înţeles că aveam să stăm acolo până în ziua de apoi. Novicii (ca noi) ciuleau urechile, punând din când în când întrebări naive, care trezeau zâmbete de compătimire.

Coada avansa ca melcul. Porneam maşinile şi mergeam cinci, şase metri, apoi ne odihneam în soare timp de un sfert de oră sau mai mult. Şi iar mergeam câţiva metri. Câte un călător făcea o scurtă vizită în lanul de porumb din marginea drumului.

Am pornit de‑a lungul cozii.

Automobile cu polonezi, câteva cu est‑germani, multe cu români.

Un italian. Ce‑o fi căutând prin părţile astea?

În pas de plimbare şi cu cea mai inocentă figură pe care mi‑o puteam compune, m‑am apropiat de Dacia care ajunsese în faţă, sub copertina dintre gherete.

Cele două persoane din automobil, un bărbat şi o femeie cu chipuri necăjite, scoteau în mare grabă tot ce era în cufăr şi‑şi depuneau calabalâcul pe unul din paralelipipedele mari de beton, care mărgineau fâşia de asfalt. După ce au golit complet maşina, vameşul s‑a uitat cu luare‑aminte prin toate colţurile, a ciocănit cu degetul în aripi şi în portiere, a ridicat canapeaua din spate şi a pipăit pe dedesubtul ei. L‑a pus pe călător să ridice capota motorului.

Minutele treceau.

Căscam gura, fascinată, la privelişte. Uitasem de soare, de căldură, de coada care se întindea până departe, aşteptând răbdător.

Vameşul a aruncat o privire grămezii de bagaje cam janghinoase, apoi a arătat cu degetul un geamantan. Bărbatul s‑a grăbit să‑l deschidă, dând la iveală niscaiva haine şi multă lenjerie, printre care erau aşezate patru conserve de fasole cu slănină şi o cutie cu nescafe.

—Hm. Câte conserve aveţi? a întrebat vameşul, răscolind alene printre chiloţi şi maiouri.

—Zece, au răspuns într‑un glas cei doi. Cam pieriţi.

—Bani?

—N‑avem! s‑au repezit împricinaţii, cu oarecare uşurare.

—Hm! a repetat omul şi, aruncând o privire peste genţile cu fermoarele deschise, cortul împăturit în sacul lui răpănos şi aragazul de voiaj, le‑a făcut semn oamenilor să le strângă şi să plece.

Am luat‑o înapoi de‑a lungul rândului.

Timpul se scurgea pe nesimţite. Trecuse bine de amiază şi ne apropiam de gherete. Ne obişnuisem cu ritmul în care înainta coada şi ni se părea, într‑un fel, că intrasem în normal.

Din când în când, aruncam câte o privire spre cufărul maşinii. Ne gândeam cu fatalism la soarta conservelor pitite peste tot, la combinezoanele cu danteluţe destinate frumoaselor rusoaice, la sticlele de coniac puse ostentativ peste bagaje.

Briliantul ascuns în centura pantalonilor nu ne dădea bătăi de inimă. Eram siguri că nimănui nu‑i putea trece prin cap că suntem în stare de o ticăloşie de asemenea anvergură.

În sfârşit, pe la vreo două după‑amiaza, maşina din faţa noastră a demarat ca din puşcă spre zările sovietice.

Cu inima cam strânsă, avansăm sub privirile cercetătoare ale grănicerilor.

Fără nici o vorbă, întind paşapoartele omului în uniformă care s‑a apropiat de portieră.

—Unde călătoriţi?

Are o figură de om cumsecade, cam obosită. Mă gândesc că nu‑i uşor să stai încătărămat în uniformă pe căldura asta şi să sâcâi oamenii.

—Franţa.

—Mda, zice el, uitându‑se cu uimire la noi.

N‑am prea avea ce căuta la graniţa asta.

Nu mai spune nimic, ne întoarce spatele şi pleacă.

Stăm într‑o tăcere absolută câteva minute. Grănicerul se întoarce din gheretă.

—Paşapoartele dumneavoastră nu sunt valabile, ne comunică el, cu un chip ca de lemn.

Presupun că ne‑am albit spectaculos la faţă, pentru că, în clipa următoare, omului i se duce gura la urechi; ne spune chicotind:

—Staţi, staţi, nu‑i nimic, lipseşte semnătura voastră de sub fotografie! Semnaţi‑le acum, nu‑i nimic!

Râd grănicerii de bancul bun făcut ageamiilor, rânjesc vameşii, zâmbesc mânzeşte călătorii din maşinile de după noi.

Noi, pe marginea infarctului, rămânem fără grai. Semnăm paşapoartele cu mâinile tremurânde.

Vameşul se apropie de noi, hlizindu‑se.

—Aveţi ceva de declarat?

Întrebare fatidică.

—Nu.

Sec.

—Hm. Câte conserve aveţi?

—Patru, declar fără ruşine, ignorând orice prudenţă.

—Hm. Dar bani româneşti aveţi? se interesează el.

—Nici un ban, zice Alex.

—Fiţi atenţi, e interzis să scoateţi bani româneşti din ţară şi, dacă vă prind cu bani nedeclaraţi, ruşii vă confiscă maşina, ne informează el. Discern oare o bunăvoinţă ascunsă în glasul lui? — Deschideţi.

Ridic capacul cufărului. Frumos rânduite, două geamantănaşe, o geantă, un mic aragaz de voiaj, două pături strâns împăturite, două cearceafuri, un cort în sacul lui. Echipamentul tip al turistului sărac.

Vameşul se uită la noi.

Încă suntem palizi după gluma cu paşapoartele. Dar privim fără fereală, ca nişte cetăţeni oneşti ce suntem. Ca nişte oameni care nu au nimic de ascuns.

—Hm. Treceţi, spune vameşul, făcându‑ne semn să închidem cufărul.

Asta a fost tot?

S‑a făcut amiază. Ne urcăm în maşină şi ne luăm zborul spre lumea largă, încărcaţi de păcate, de infracţiuni vamale şi de conserve.

Agonia s‑a încheiat. Începe extazul.

un vameş vigilent

Constatăm că extazul trebuie amânat. Urmează vama sovietică.

Considerăm cu ochi filozofic coada.

E lungă.

Nu ne trebuie mult timp ca să ne dăm seama că se mişcă parcă şi mai încet decât în partea românească. Nici nu mă mai deranjez să mă duc până în faţă. Ce pot vedea mai mult decât ce am văzut deja? M‑am blazat.

Timpul trece încet.

Din când în când, mai înaintăm câţiva metri.

Scoatem două sandviciuri şi le mâncăm în tăcere, fără chef. N‑am făcut nimic, dar suntem obosiţi.

Pe la 7 seara, intrăm în vamă.

În faţa noastră, un tânăr blond, în uniformă, controlează un călător polonez.

Are un chip de piatră, suspicios şi posomorât. Arată neînchipuit de competent. Numai privindu‑l, înţelegi că orice cetăţean care se plimbă alandala peste frontiere nu poate fi decât un infractor sadea.

Un alt tânăr, îmbrăcat în aceeaşi uniformă, arătând ca fratele lui geamăn, îl strigă:

—Vania!

Şi îi spune ceva pe ruseşte.

Dar Vania nu se lasă distras de la ocupaţia lui. Scoate tacticos cortul polonezului din săculeţ, îl desface şi începe să‑l pipăie cu luare‑aminte, centimetru cu centimetru.

Îngheţ.

—I‑a scos cortul din sac, şoptesc.

Alex lasă capul pe spătar şi închide ochii. Pare foarte relaxat.

—Da, zice cu voce liniştită.

—Îl pipăie.

—Da.

La portieră se arată un grănicer.

Îi dau paşapoartele şi‑mi dă în schimb o foaie de declaraţie vamală. În două exemplare. Trebuie să declarăm ce bunuri avem, în special bani şi obiecte preţioase.

Povestesc pe hârtie despre cei două sute de dolari pe care‑i posedăm în mod oficial şi descriu în amănunt, cum îmi cere textul imprimat, cele două inele cu briliante şi perle pe care le port.

Vine un vameş, citeşte declaraţia, arată spre inele şi rosteşte scurt:

—Davai.

Le scot de pe mâini şi i le întind. Se uită la ele cu o mutră atotştiutoare şi totodată critică, şi decretează:

—Eta ne briliantî.

Atâta rusă înţeleg şi eu. „Astea nu-s briliante”. Mă indignez.

—Briliantî, îi răspund, cam răstit.

—Niet, zice rusul.

Le înhaţă şi dispare cu ele în clădirea vămii.

Trece un sfert de oră. Nimeni nu ne mai dă atenţie. Încep să mă neliniştesc. Inelele îmi sunt dragi. Unul e de la mama, celălalt de la mama lui Alex.

Cobor din maşină şi încep să mă învârt nervos în jur.

Prin praf, pe jos, văd aruncat un ineluş ieftin de alamă, strâmb.

Înţeleg deodată. Intri cu un inel de alamă, declari că e de aur şi ieşi cu unul de aur, cumpărat aici.

Un alt tip în uniformă se uită la mine cam batjocoritor. Îmi încerc ruseasca de baltă.

—Gde vaş coleg?

Râde.

—A plecat cu briliantele tale? îmi răspunde pe româneşte, cu accent rusesc. N‑avea frică, vine înapoi cu kilagram!

Încă un sfert de oră.

Îmi ies peri albi.

Alex stă întins imperturbabil pe scaun, cu ochii închişi.

—Mi‑a luat inelele, mă plâng.

—Da.

Să‑ţi vină să‑l omori.

În sfârşit, omul cu inelele se întoarce. Pare nemulţumit.

—Briliantî.

Le‑a verificat!

Zâmbesc uşurată. Prea devreme. Continuă netulburat:

—Eta ne perlî.

A, nu! Nu din nou!

Alex, fiu al unui român şi al unei rusoaice (care preciza întotdeauna: „moscovită; rusoaică albă, nu bolşevică”), se dă jos din maşină şi‑i explică, într‑o rusească impecabilă, că perlele sunt mai ieftine decât briliantele şi deci n‑ar fi logic să fie false, dacă pietrele mai scumpe sunt veritabile.

Până la urmă, omul se lasă convins. Numără cu luare‑aminte, de două ori, perlele minuscule montate în coroană în jurul briliantului, scrie pe hârtie câte sunt, îmi dă inelele înapoi, împreună cu un exemplar al declaraţiei, ştampilat de vamă, şi‑mi face semn să urc maşina pe o rampă, unde, în gaura din pământ, aşteaptă un tinerel înarmat cu o lampă, ca să controleze automobilul pe dedesubt. Individul îşi începe inspecţia, cu conştiinciozitatea unui dentist care vrea să depisteze toate cariile pacientului. Las Dacia acolo şi mă duc să recuperez paşapoartele de la primul grănicer, care‑mi face semn să vin să le iau. Subpământeanul începe să zbiere după mine ca din gură de şarpe. Cum urlă pe ruseşte, nu pot decât să presupun că şi‑a terminat treaba şi vrea să‑i eliberez rampa. Nu mă emoţionez şi strig, continuându‑mi drumul:

—Minutuciku, grajdanin!

„Un minuţel, cetăţene!” O mostră folositoare din modestul meu bagaj de cunoştinţe de rusă. Iarba fiarelor. Tinerelul surâde încântat şi slobozeşte o rafală de cuvinte ruseşti: vreau să sper că înseamnă că pot lăsa maşina acolo cât timp am nevoie.

Din păcate, circul nu s‑a terminat. Mai trebuie să trecem şi prin ghearele lui Vania.

Vigilentul vameş tocmai l‑a terminat pe polonez. L‑a terminat literalmente. Victima, roşie la faţă, îşi îndeasă claie peste grămadă bagajele în cufăr şi dispare cu toată viteza.

Vania se îndreaptă agale spre noi. Are o expresie satisfăcută, de vulpoi care tocmai a ronţăit un pui. Mă trece un fior rece pe spinare.

—Unde sunt banii?

Ruseşte. Alex îi răspunde pe limba lui că nu avem nimic în afară de cei două sute de dolari oficiali.

—Nu dolarii. Banii ascunşi. Unde sunt?

—N‑avem nici un ban ascuns.

—Dacă găsesc bani la voi şi nu mi‑aţi spus, vă confisc maşina.

—N‑avem bani.

—Aveţi. Unde sunt? Dacă‑i găsesc, vă confisc maşina.

—Nu avem.

—Aveţi. Uite colo maşinile confiscate. Vreţi să ajungă şi maşina voastră acolo? Unde sunt banii?

—Nu avem.

Parcă joacă amândoi un joc. Cu miză mare. Pe care vor amândoi să‑l câştige.

—Daţi totul jos din maşină.

Dăm totul jos. Vania se apropie de fiecare bagaj în parte şi întinde încet mâna spre el, uitându‑se atent în ochii noştri.

Stăm ca de lemn. Chiar şi atunci când pune mâna pe cort.

Rusul se înfurie. Înăspreşte tonul. S‑a posomorât de tot, e crâncen de‑a binelea.

—Ştiu că aveţi. Unde sunt?

—Caută, spune Alex şi ridică din umeri, arătând neglijent cu mâna spre cort.

Rusul trage nervos un şut în sacul cu cortul şi începe să cotrobăiască prin cabină.

În sfârşit, ceva!

În gentuţa mea cu lucruri de toaletă, un cilindru de carton subţire, mai mult decât suspect! Ce‑ar putea să fie într‑un asemenea ambalaj, altceva decât un sul de bani?

Mâinile lui Vania tremură de excitare, în timp ce rupe brutal cilindrul de carton în două. Din el scoate doi cilindri mai mici de vată, de care atârnă câte un şnuruleţ.

Se uită trăsnit la obiectele astea stranii.

—Ce e asta?

Alex rânjeşte.

—Lucruri pentru toaleta intimă a doamnelor, îi explică el, pe jumătate amuzat, pe jumătate jenat.

Vameşul nu pricepe nimic. Binefacerile civilizaţiei occidentale nu au ajuns încă în regiunile astea ale globului. Trânteşte înapoi tampoanele de‑acum inutilizabile şi se răsteşte:

—Plecaţi!

Nu aşteptăm să ne spună şi a doua oară. Îngrămădim de‑a valma totul în cufăr.

Capacul nu se închide. Nu‑i nimic. Îl tragem în jos, sărim în maşină şi o luăm la sănătoasa.

Episodul V

2008-12-26T09:08:00.000+02:00

comerţul, mama belşugului

Doi kilometri gonim ca urmăriţi de draci. Apoi încetinesc, ne uităm unul la altul şi începem să râdem nebuneşte.

Trebuie să ne oprim undeva, să ne aranjăm bagajele şi să închidem cufărul.

Mai mergem vreo doi kilometri şi găsim locul potrivit. O parcare mare, înconjurată de un zid de tufişuri dese. Pustiu. Exact ce ne trebuie.

Intru, opresc motorul, dar nu apucăm să ieşim din maşină, că din tufişuri încep să izvorască vreo zece, doisprezece indivizi, care dau buzna asupra noastră.

Par agresivi. Sau mai degrabă disperaţi.

Ne uităm hăituiţi în jur, căutând scăpare.

Imposibil. Suntem înconjuraţi. Tipul care conduce manifestaţia, un moşneag solid, cu o claie de păr cenuşiu, strigă ceva. N‑am înţeles. Repetă:

— Ax cu came de Lada aţi adus?

Ax cu came? Asta‑i o piesă de automobil. Lada? Ăsta‑i un automobil rusesc. De ce ar aduce cineva, din România, în Uniunea Sovietică, o piesă de maşină de fabricaţie sovietică? Poate pentru că aici nu se găseşte. E pentru export...

Moşul, crezând că n‑am înţeles, îşi strigă iarăşi mesajul, cu un glas sfâşietor. Zece perechi de ochi se uită cu speranţă la noi.

Facem semn din cap că nu.

Dezamăgirea se abate ca un nor asupra asistenţei.

Grupul se mai împuţinează.

Ne luăm inima în dinţi şi ne dăm jos din maşină.

Dar, dacă n‑am adus ax cu came de Ladă, ce am adus?

—Adidaşi.

—Aaaa...

Mulţimea tălăzuieşte.

—Şi mai ce?

—Maiouri.

—Aaaa! Şi mai ce?

—Prosoape.

—Aaaa!

—Şi combinezoane.

—„Kombinezon”?

Se pare că am dat greş cu combinezoanele.

Facem zid în faţa cufărului maşinii şi, fără să ridicăm complet capacul, tragem din bagaje articolele anunţate.

Ni se smulg din mâini.

Ni se îndeasă în loc bancnote.

Dumnezeu cu mila. Cât o fi, o fi.

Am vândut atâtea, că acum s‑a făcut loc să închidem cufărul. Ajunge. Trântim capacul şi anunţăm că asta‑i tot ce‑am avut.

Cerere ar mai fi.

Un cetăţean cu ochi iscoditori radiografiază jacheta mea de ploaie de pe bancheta din spate a maşinii. E ochioasă, din material impermeabil galben şi alb, cu fermoare groase, albe. Îmi spune:

—Ţi‑o cumpăr.

—Nu pot. N‑am altceva cu ce să mă îmbrac.

—Dă‑mi‑o.

—Nu.

Se repede pe Alex şi îi cere cu ton plângăcios:

—Vinde‑mi pantofii tăi.

—N‑am alţii.

—Vinde‑mi‑i, îl imploră plângăciosul.

—Nu pot, se scuză Alex. Şi de altfel nu sunt noi, sunt purtaţi.

—Vinde‑mi‑i, îi iau şi aşa, insistă omul.

—Uite, chiar sunt rupţi, îi explică Alex cu multă politeţe şi, ca să‑l convingă, ridică piciorul şi îi arată talpa.

Omul, fără nici un avertisment, se aruncă asupra pantofului; hâţână zdravăn de el, încercând să i‑l scoată de pe picior. Alex îşi trage brusc piciorul şi, cu oarecare greutate, îşi salvează încălţarea.

Comercianţii dispar în tufişuri, unul câte unul. Alergăm după ultimii dintre ei şi ne interesăm unde am putea dormi la noapte. Începe să se însereze. Ni se arată cum să ajungem la camping.

Nu e greu. Trecem prin Cernăuţi şi găsim.

E un loc larg, îngrădit cu un gard solid, care ne separă cu străşnicie de lumea pură, comunistă de‑afară.

Aglomerat. Nemţi din est, cehi, mulţi polonezi. Nu vedem nici un român.

Ne aşezăm lângă nişte polonezi. Nu ştiu de ce, se uită foarte de sus la noi. Nu ne pasă. Suntem istoviţi. Ne pregătim de culcare.

Pe lângă noi se prelinge cu coada în sus o pisică. E un animal famelic, un schelet umblător, cu ochi care cer milă. Scot din pungă o bucată de caşcaval, i‑o arăt, pisica se apropie sfioasă. Îi dau brânza şi rostesc gânditor:

—Sovetskaia koşka.

„Pisica sovietică”.

Polonezii au înţeles. Zâmbesc. Înfumurarea lor şleahtică s‑a topit. Schimbăm scurte mesaje de bună vecinătate.

Cad din picioare de somn.

Mă duc să văd dacă am unde să fac un duş, şi să inspectez comodităţile, aflate într‑o clădire în mijlocul campingului.

Instalaţiile sunt spartane. O singură cabină de duş pentru toată suflarea femeiască. Numai cu apă rece. Cu atât mai bine. De asta nici nu sunt prea multe amatoare.

Alături, toaletele.

O încăpere mare. Pe peretele opus uşii, un şir lung de cabine, vreo zece, la care se ajunge urcând câteva trepte.

Privelişte de coşmar.

Uşile şi despărţiturile dintre cabine nu sunt mai înalte de 80 de centimetri. Când intri în cabină şi te chirceşti pe closetul turcesc, pereţii şi uşa îţi ajung până la nas. Pe deasupra uşilor, de pe chipuri stânjenite şi indispuse, mă mitraliază zece perechi de ochi.

Sfinte Sisoie! Mulţumesc lui Dumnezeu că m‑a făcut înaltă de un metru şi jumătate.

Vizavi de cabinele ocupate, coada candidatelor la bucuriile intimităţii aşteaptă răbdător să se elibereze un loc, cu ochii ţintă pe uşiţele cabinelor. Un duel tăcut de priviri ridică tensiunea în încăpere. Domneşte o atmosferă tovărăşească, sinceră, fără ascunzişuri.

Aştept să‑mi vină rândul (date fiind circumstanţele, nu e nevoie să baţi la uşa cabinei), intru şi încerc să mă tasez, să ocup cât mai puţin loc în spaţiu, mai ales în înălţime, să mă fac una cu pământul. Privesc ţintă un punct situat undeva în infinit, în eternitate.

Din dreapta şi din stânga îmi ajung la urechi foşnete, hârşâieli, oftaturi. Un loc care‑ţi dă ocazia să te bucuri plenar de prezenţa vecinului. Mirosul, vorba lui Caragiale, te face să‑ţi aminteşti cu regret parfumul violetelor de Parma.

Când să ies din templul higienei, mă harponează vestala locului, mamaşa de serviciu, o făptură aparţinând vag genului feminin, dotată cu nişte mustăţi straşnice şi cu un bust de dimensiunile unui geamantan, înfăşurat într‑un halat de culoare îndoielnică.

Aruncând priviri prudente în jur, mă trage într‑un colţişor ferit. Din cele câteva cuvinte pe care le înţeleg şi din semnele încă mai grăitoare pe care le face, trag concluzia că ar fi interesată să se dedea unor acte de comerţ ilicit.

Îi fac semn să aştepte şi îl aduc pe Alex.

Urmează dialogul cunoscut.

—Maiouri.

—Aaaa!

—Prosoape.

—Aaaa!

—Şi ”kombinezon”.

—”Kombinezon”?

Visele mele despre frumuseţile sovietice înveşmântate în suave lenjerii dantelate se topesc în neant.

Într‑o tresărire de energie, mă duc şi aduc din maşină un combinezon trandafiriu ca aurora, împreună cu chiloţii aferenţi.

Mamaşei îi ies ochii din cap. Întinde degete avide. Le vrea. Mai vrea încă.

Puteam noi să încercăm mult şi bine să vindem „kombinezon”. Pe ruseşte asta înseamnă salopetă. Combinezon se spune „kambinaţiia”.

Episodul VI

2008-12-25T12:55:00.000+02:00

tranzit, niet univermag

N am avut putere să instalăm cortul. Am dormit în maşină, pe fotoliile întinse, îmbrăcaţi în treninguri şi acoperiţi cu păturile. Dimineaţa, după un somnuleţ reparator, ne facem discret inventarul.
Am vândut bine. După ce am plătit pentru camping, ne au rămas bani de ceva benzină şi de mâncare. O pereche de Adidaşi s a dus, la fel şi o parte din celelalte bunuri negociabile. Mai putem să vindem, dar trebuie să mai păstrăm ceva şi pentru Polonia. O să avem şi acolo nevoie de bani pentru camping şi muzee.
Pornim.
Drumul de tranzit e lat, tivit cu perdele dese de pădure, ca două cortine care ne izolează complet de peisaj şi, mai ales, de realitatea sovietică. Pe stânga şi pe dreapta nu vezi decât şiruri compacte de copaci.
Pustiu. Când şi când, câte o maşină. Rar câte o localitate.
La prima benzinărie oprim şi facem plinul.
Benzina sovietică e mai ieftină decât a noastră.
Las maşina pe dreapta aleii mărginite de tufişuri şi plec în căutarea unui locşor mai retras. Mă întorc mofluză. Nu e. Alex mă ia peste picior.
În tufişul din dreapta maşinii se produc mişcări suspecte. Ne uităm curioşi. Câteva frunze se dau la o parte şi, în deschizătura astfel formată, se iveşte un ochi foarte strălucitor, de un albastru ceresc.
—Adidas? şopteşte un glas din tufiş.
Pe Alex îl apucă râsul.
—Da.
—Cât?
—Cât dai?
Se avansează o cifră. Probabil că ar fi fost cazul să ne târguim, dar n avem nici timp, nici chef. Alex face semn că da. Din tufiş iese o mână plină de bancnote. Înhaţă în grabă cutia cu pantofi, care dispare în foşnet de frunze. Ni vu ni connu.
Din ce în ce mai bine dispuşi, plecăm mai departe.
Se apropie amiaza.
Un sat. Chiar pe marginea drumului, o firmă pe care scrie Univermag. Magazin universal. De bună seamă că vom găsi aici pâine proaspătă. Oprim în faţă şi ne dăm jos din maşină, dar nu apucăm să intrăm, că de nu ştiu unde apare un miliţian şi începe să strige la noi.
—Univermag. Hleb, încerc să l lămuresc. Pâine.
Degeaba. Omul ne împinge fără menajamente spre maşină, cu gesturi ameninţătoare.
—Tranzit, niet univermag, zbiară el.
Am înţeles. N avem voie să cumpărăm nimic, şi cu atât mai puţin să gustăm pâinea sovietică. Asta e atitudinea oficială. Umanismul comunist e absent din relaţiile cu veneticii aflaţi în tranzit.
Ne resemnăm. O să mâncăm pâinea veche rămasă de acasă.
Mai mergem câteva zeci de kilometri.
Peisajul e neschimbat: fâşii nesfârşite de copaci pe amândouă părţile.
Tragem maşina în afara drumului, pe marginea şanţului. E un şanţ larg şi adânc. Trecem dincolo, întindem o pătură pe iarbă şi scoatem proviziile. Mâncăm în tihnă.
Drumul se întinde pustiu până în zare, nu vezi decât soarele care aureşte şi iarba care înverzeşte.
Eveniment.
Din depărtări se iveşte o maşină. Se apropie, încetineşte.
E un localnic.
Se uită la noi, rulând foarte încet, apoi accelerează, se îndepărtează vreo două sute de metri, coteşte brusc la dreapta şi intră în pădure. O fi o potecă pe acolo.
Peste un minut, un individ iese dintre copaci şi se apropie agale de noi.
E localnicul de adineauri, îl recunosc. Pare dornic de conversaţie.
—Adidas?
—Regretăm, s au terminat.
—Dar ce altceva?
Alex trece şanţul şi expune marfa.
După toate semnele, apetitul localnicului pentru cumpărături nu e întrecut decât de teama invincibilă de miliţie. Se uită nervos în toate părţile şi pare gata s o ia la fugă în orice clipă. E un negustor serios, un adevărat angrosist, ne oferă un preţ global pentru tot ce avem.
Alex, bucuros să scape, acceptă.
Omul scoate un teanc de bani, i l îndeasă în mână, după care îi dă instrucţiuni să arunce toată marfa în şanţ.
Cum aşa? În şanţ?
Da, da.
Originalul cumpărător se îndepărtează cu pas vioi, dispare în pădure.
Privim nedumeriţi după el.
Drumul e pustiu, nu vezi decât soarele care aureşte şi iarba care înverzeşte.
Alex duce toate obiectele plătite în şanţ, conform indicaţiilor. Strângem şi plecăm. Din când în când, aruncăm o privire înapoi. Nici o mişcare.
Nu putem decât să ni l închipuim pe angrosist ieşind în trombă cu maşina din ascunziş şi îndesându şi la iuţeală marfa în cufăr. Sau poate se furişează târâş prin şanţ, ca să şi recupereze avutul, la adăpost de priviri indiscrete.
Mergem întins, trebuie să ne grăbim să ieşim din sânul surorii noastre mai mari Uniunea Sovietică, avem dreptul numai la tranzit, riscăm să avem mari necazuri la graniţă dacă întârziem.
Nu putem sta decât o oră la Lvov, timp pe care l petrecem în centrul oraşului, căscând gura la clădiri. Ne minunăm trecând pe lângă câteva biserici cu uşile bătute în cuie.
Facem şi o scurtă cercetare prin magazine, ca să vedem dacă fraţii sovietici o duc mai bine decât noi la capitolul mâncare. O duc: se găseşte cafea, articol dispărut demult din alimentarele noastre. Şi, uimitor dar adevărat, nu unul, ci două feluri de salam. Ne cumpărăm o provizie pentru drum şi ne îndreptăm spre maşină.
Păcat de Lvov, fost Lemberg, fost oraş austriac, fost polonez, actualmente podoabă a Ucrainei sovietice.
Cine ştie? Cu siguranţă că, pe undeva pe aici, există şi vreun muzeu? Muzeul altădată, călătorului îi şade bine cu drumul.
Seara, la mai puţin de 24 de ore de când am intrat pe teritoriul sovietic, aşa cum ni s a atras atenţia că avem datoria, ne prezentăm disciplinaţi la frontiera cu Polonia.
Nenumărate reflectoare aruncă asupra locului o lumină violentă, supărătoare.
Ne simţim ca într un insectar.
Control la paşapoarte.
Control pe dedesubt, la rampă.
Jos bagajele.
O privire pe deasupra.
Sus bagajele.
—Gde vaşi briliantî? mă întreabă morocănos vameşul, citind declaraţia completată la intrare.
Unde vă sunt briliantele?
Flutur mâinile pe sub nasul lui. Pietrele aruncă insolite curcubee în lumina puternică a reflectoarelor.
—Idite.
Duceţi vă.
Cum să nu? Cu plăcere. Nu ştim cum să o întindem mai repede.

înfrăţirea româno-poloneză în acţiune

Am scăpat. Vama poloneză e fleac.
Nu ieşim bine din vamă, că ne întâmpină călduros o şleahtă de indivizi cu priviri întreprinzătoare. Ard care mai de care de dorinţa să ne fie de folos, arătându se dispuşi să ne schimbe în zloţi oricare şi oricâtă valută am avea. Bun prilej să scăpăm de rublele sovietice rămase. O să avem nevoie urgent de ceva monedă locală.
Mâine vom fi la Cracovia.
N avem de gând să ne ducem până la Varşovia, ne ar abate prea tare din drum. Vom tăia tot sudul Poloniei, prin Cracovia şi Wroclaw, ca să trecem în RDG.
Spre Franţa prin Rusia şi Polonia. Itinerar de nebuni.
Nu, de români. Cine ştie dacă vom mai primi vreodată paşaport? Ce i în mână, nu i minciună. Trebuie să vedem cât mai mult.
S a făcut noapte şi suntem morţi de oboseală.
Indicatoarele anunţă un orăşel, un nume cu multe consoane alăturate, greu de pronunţat pentru nişte latini de est ca noi.
Cine zice localitate, zice şi camping. Este, la marginea urbei, lângă nişte blocuri muncitoreşti cufundate în beznă. Alex mă lasă în maşină, în faţa porţii, şi se duce să se intereseze de preţ. Stau liniştită pe scaunul maşinii, cu gândul la ziua de mâine.
Percep o mişcare în stânga mea.
O siluetă albeşte prin întuneric, se apropie. Trece la câţiva metri de mine: e un individ gol puşcă – dacă nu luăm în consideraţie târlicii – cu o burgheză pungă de plastic în mână. Se îndreaptă tacticos spre nişte lăzi de gunoi care se zăresc vag mai încolo, leapădă punga şi se întoarce fără grabă. Mă holbez după el.
Dinspre camping vine Alex. Intră în maşină şi zice:
—E în regulă, haidem.
Despuiatul trece prin stânga mea. Spun:
—Uite un om în pielea goală.
Alex nu se uită la el, se uită la mine. Are o figură îngrijorată.
Nudistul singuratic se pierde în beznă.
—Nu ţi face griji, o să ne odihnim bine la noapte, o să iei o aspirină, îmi zice cu voce blândă ocrotitorul meu natural.
Renunţ.
Pe cât pot să mi dau seama pe întunericul ăsta, campingul e o pajişte întinsă, verde, lângă un pârâu. Într o margine, nişte căsuţe de lemn. Astă seară suntem boieri. Alex a închiriat o căsuţă, risipind din preţioşii zloţi schimbaţi la bancherii clandestini de lângă graniţă.
Dormim în paturi adevărate, în compania a nenumăraţi ţânţari cât toate zilele, care ne onorează insistent cu atenţiile lor. Ne trezim târziu, oarecum odihniţi.
Campingul e gol, cei care poposesc în astfel de locuri sunt de obicei matinali, pleacă în zori.
Ne strângem lucrurile pe îndelete. De acum nu ne mai grăbim. Din Polonia nu ne alungă nimeni, putem să stăm cât vrem.
Pe la ora zece suntem gata. Ne îndreptăm spre ieşire.
Ciudat mai e campingul ăsta. Pe dreapta noastră, în mijlocul pajiştii, văd un cogeamite elefant, legat de un ţăruş. Presupun că pe undeva pe aproape trebuie să fie şi un circ. Spun:
—Uite un elefant.
Alex nu se uită la el, se uită la mine. Are o figură îngrijorată.
Elefantul rămâne în urmă.
—Ai luat aspirină aseară? mă întreabă Alex într un târziu.
Nu mă ostenesc să răspund.
Spre prânz, ajungem la Cracovia.
Oraşul e o minunăţie, dar primum vivere. Trebuie să ne ocupăm mai întâi de banii de cazare şi de benzină. Ce loc ar putea fi mai potrivit pentru negoţ decât piaţeta de la poalele castelului Wavel, care fojgăie de lume?
Ne găsim un loc strategic în parcare şi atârnăm îmbietor un maiou de portiera automobilului.
Polonezii trec încoace şi încolo, fără să ne arunce nici o privire. De turişti oricum nu ne pasă, doar n au venit aici ca să şi cumpere maiouri, dar localnicii de ce nu ne dau nici o atenţie? Ne simţim frustraţi.
Timpul trece şi în planul vânzărilor nu se produce nici o mişcare. Privirile lui Alex capătă profunzimi de tragedie dostoievskiană.
Vrând, nevrând, trebuie să recunoaştem că nici la capitolul talente negustoreşti nu prea strălucim. La câţiva metri distanţă de noi, o maşină cu ruşi vinde mai abitir de¬cât un magazin universal.
În cele din urmă, mă plictisesc şi o iau în sus pe panta dealului, spre monumente, lăsându l pe Alex să se ocupe de unul singur de subzistenţa familiei.
Nu lipsesc mai mult de un sfert de ceas. Remuşcările mă aduc înapoi, la timp ca să văd de departe o îmbulzeală veselă în jurul maşinii.
Domnul rezervat şi chiar deseori posomorât, cu care sunt măritată, a dispărut. Un Alex necunoscut mie vinde ca un profesionist, e omniprezent, e atent, e insistent, e competent, răspunde cu un zâmbet radios întrebărilor despre compoziţia fibrelor, laudă rezistenţa culorilor, dă din mâini, încasează bani, face complimente doamnelor grase şi dezamăgite de viaţă, mângâie copilaşii, vorbeşte în toate limbile.
Contemplu în tăcere spectacolul inedit, până când marfa se termină şi lumea se risipeşte.
Mă apropii, cu admiraţia întipărită pe chip. Vechiul Alex a reapărut. Îmi spune sumbru, numărând un purcoi respectabil de zloţi:
—Doar nu suntem noi mai proşti decât ruşii.
Aprob cu entuziasm şi mândrie naţională. E clar că nu suntem.
Ne au rămas cele două sticle de un kilogram, pline cu renumitul coniac românesc, destinat să aducă poezia în nostalgice suflete poloneze. Alex scoate o sticlă, o pune la vedere în spate, pe capacul cufărului, o lasă acolo şi se aşează comod pe scaunul din dreapta şoferului, adoptând poziţia lui favorită, cu ochii închişi.
—Nu cred că e bine să lăsăm sticla acolo nepăzită, îndrăznesc timid.
—Dragă, polonezii sunt un popor de catolici fervenţi, aici nu există hoţi, mă lămureşte cu o discretă superioritate asul comerţului, fără să se ostenească să deschidă ochii.
Poţi să l contrazici, după ce a dat dovadă de asemenea geniu comercial?
Rămânem în aşteptare, dar nu mă pot abţine să arunc din când în când priviri îngrijorate către sticla abandonată pe spatele maşinii.
Aşa că văd apropiindu se un adolescent frumuşel, blond ca un înger şi îmbrăcat cu îngrijire. Vine încet, cu mâinile în buzunare. Se uită hulpav la sticla care străluceşte chihlimbariu în ultimele raze ale soarelui după-amiezii.
Degeaba se uită, reflectez, nici gând să vindem alcool unui băiat de vârsta lui.
Nici nu ni se iveşte ocazia să i vindem ceva.
Adolescentul a ajuns lângă sticlă, mâinile îi ţâşnesc din buzunare cu viteză şi i se lipesc de pradă, ca limba unui cameleon care se abate fulgerător asupra unui gândac. În secunda urmă¬toare, băiatul şi sticla noastră se strecoară printre trecătorii din jur şi dispar împreună în depărtări.
Mă înec de râs.
—Ţi a furat o, hoţul catolic ţi a furat o! îl informez pe păgubaş, printre hohote convulsive.
—Unde? Unde e?
Alex sare ca ars şi începe să ţopăie indignat în jurul Daciei, privind scrutător de jur împrejur. Dar junele pirat şi prada lui sunt departe.
Ne uităm unul la altul. Îl apucă şi pe el un acces de râs. Stăm amândoi în mijlocul parcării şi ne hlizim ca nebunii, în timp ce trecătorii se uită curioşi la noi.
Un domn mai în vârstă, care a asistat la toată scena, ne întreabă într o rusească aproximativă:
—Era un coniac bun?
—Minunat, îi răspundem, râzând în continuare.
—Mai aveţi?
Până la urmă, ne dă un preţ bun pe sticla rămasă şi pleacă strângând o la piept, cu o expresie fericită.
Am scăpat de toată marfa.
De acum putem să ne lăsăm în voia bucuriilor turis¬mului. Nu iertăm nimic, nici piaţa cu porumbei şi monumente, nici catedrala, nici bisericile baroce, nici castelul, nici Doamna cu hermina.
Suntem plini de zloţi. Bogăţia ne ia minţile. Salamul uscat, cumpărat de la ruşi, nu ne mai satisface. Împingem nesăbuinţa până la a intra într un restaurant, unde comandăm lacomi felul denu¬mit pe listă „steak”.
Ni se aduce o chiftea de dimensiuni modeste, cu un gust suspect, de parcă ar fi făcută din pielea unor cizme vechi, tocată mărunţel.
După ce gustăm prudent din ea, ne mulţumim cu por¬ţia nu prea mare de morcovi şi cartofi fierţi care o acompaniază. Se vede treaba că nici polonezii n o duc prea grozav cu mâncarea. Prin magazine nu e mare lucru, nici urmă de cafea, de salam, de carne. Totuşi, peisajul nu e aşa de dezolat ca la noi, tot se mai găseşte câte ceva.
Noaptea dormim în campingul de lângă oraş, un loc curăţel, înţesat de turişti localnici şi străini. Din „Est”.
Alături de noi, într un cort somptuos, un castel de pânză de fabricaţie poloneză, locuiesc trei băştinaşi, mamă, tată şi copil. Pe fiu, părinţii îl strigă Henryk; e un găligan ciolănos de vreo şaisprezece ani, cu păr strălucitor, blond, ce ne adu¬ce aminte în mod întristător de hoţul care ne a săltat (la propriu) coniacul.
În prima seară când ne aşezăm lângă ei, mama ne oferă o pâine proaspătă, cu un zâmbet gentil, aproape ca şi cum s ar scuza. E primul pas pe calea fraternizării.
Părinţii nu vorbesc decât poloneza. Henryk, băiatul, ne dă vestea bună că vorbeşte engleza. Ceea ce înseamnă că, atunci când bănuieşte că i se spune ceva în această limbă, îşi înclină capul spre umărul drept, ascultă cu atenţie şi, după o clipă de gândire, răspunde cu hotărâre: „Yes, yes!” şi mai rar: „No, no!” Întotdeauna de două ori. Ca poştaşul.
La vederea atitudinii noastre prietenoase, polonezii ne mai aduc o mică ofrandă de brânză. Scoatem şi noi la vedere două din cele patru sticle de vin luate de acasă.
Ni se dă de înţeles că nu se poate să le bem decât împreună.
Înfrăţirea româno poloneză e lucru îndeplinit. Conversaţia merge din plin: dăm cu toţii din mâini ca nişte mori de vânt. Vinul ajutând, ne încumetăm să atacăm domeniul arid al conceptelor: schiţez cu vârful briceagului pe şerveţelul de hârtie o stea în cinci colţuri şi o arăt.
„Huo, huo!” izbucneşte neîntârziat un cor de glasuri, omagiu unanim la adresa prieteniei cu marea Uniune Sovietică.
Curajul şi vinul îmi dau ghes şi desenez pe şerveţel o seceră şi un ciocan.
„Huo, huo!” zbierăm în cor, manifestându ne ataşamentul comun faţă de idealurile comunismului.
Din corturile şi maşinile din jur ni se aruncă priviri încărcate de simpatie.
În a doua seară se duc şi celelalte sticle de vin. Ne distrăm de minune. În zori, ne luăm rămas bun cu regret. Drumurile noastre se despart.
Tăiem tot sudul Poloniei, lăsând în urmă oraşe, sate şi neştiute minuni turistice. Oricât de mult am vrea să mai stăm pe aici, gândul la timpul limitat pe care avem dreptul să l petrecem în străinătate ne împinge vijelios de la spate. Credincioasa noastră Rosinantă huruie înfundat, înghiţind kilometri după kilometri. Târziu după amiaza, ajungem la graniţă. Înainte să ne prezentăm la vamă, schimbăm zloţii rămaşi în mărci est germane, recurgând la serviciile unui binefăcător răsărit din neant pe marginea şoselei.
Un vameş subţirel, foarte tânăr, cu ochi fierbinţi, negri şi indescriptibil de saşii, ne întreabă ce am cumpărat în Polonia.
Nimic.
Zloţi avem?
N avem. Ceea ce e riguros adevărat.
Cort avem?
Este.
Polonez?
Nuuu. Românesc!
Verificăm?
Cum să nu? Şi aragazul de voiaj e tot românesc.
Aşa e.
Vameşul surâde prietenos, ochii lui saşii privesc într o direcţie imposibil de identificat. Face semn din mână că putem să plecăm şi ne spune pe româneşte, cu voce cântătoare, rostogolind „r” urile:
—La rrrevederre!
—La rrrevederre! îi răspundem încântaţi, cu speranţa difuză că va mai exista cândva o revedere.

Episodul VII

2008-12-24T08:48:00.001+02:00

vitrina strălucitoare a comunismului

Deşi am ajuns în Germania, parcă încă nu ne simţim pe de‑a‑ntregul în străinătate. Nu ni se pare că e chiar adevărata Germanie, e numai Germania democrată, parte a lagărului socialist, ţară din micul grup al „ţărilor‑surori” care strâng din dinţi sub ocrotirea luminată a puternicei şi înţeleptei Uniuni Sovietice.

Eram prieteni mai demult cu o fată din Rostock, care făcea studii de medicină la Bucureşti. Când spunea DDR, râdea fără veselie şi adăuga de fiecare dată: der Deutsche Rest. Rămăşiţa germană, înţelegeam noi.

Suntem foarte curioşi să constatăm la faţa locului cum o duc nemţii din est, să vedem dacă teroarea, corupţia şi incuria caracteristice orânduirii comuniste au putut veni de hac legendarelor calităţi ale neamului german.

Am făcut chiar şi pariuri.

Pesimistul asociaţiei, Alex, e de părere că nici aici n‑ai de unde să cumperi alimente, cafea, bunurile necesare vieţii de toate zilele.

Eu, dimpotrivă, sunt sigură că aici se găsesc de toate, doar nu degeaba nemţii sunt nemţi, şi sunt gata să risc pentru părerea asta o sticlă de... bere nemţească, pe care n‑am nici o îndoială că o s‑o pot cumpăra de la primul magazin.

Ne ciondănim în mod plăcut tot drumul până la Cottbus, când un scurt popas în piaţa centrală a oraşului tranşează problema: vitrinele magazinelor sunt pline de cafea, ciocolată, şunci şi salamuri spectaculoase, nenumărate bunătăţi. Deci comunismul nu e total incompatibil cu mâncarea.

Pe lângă mărfuri, în multe vitrine se răsfaţă plăcuţe pe care scrie cu litere împodobite cu flori: „Colectiv de muncă înfrăţit cu colectivul magazinului cutare din oraşul sovietic cutare”. Sau: „Colectiv de prietenie cu Uniunea Sovietică”.

Hm.

Peste tot mişună ţanţoş ostaşii sovietici eliberatori, îmbrăcaţi în uniforme, deseori însoţiţi de nevestele corespunzătoare, dolofane, aferate şi amatoare de cumpărături.

Îmi plac vânzătoarele din magazine. Cele mai multe dintre ele sunt femei manierate, frumoase, îmbrăcate cu gust. Îşi servesc eliberatorii cu politeţe, ca pe toţi ceilalţi cumpărători. Au toate aceeaşi expresie, chipuri neutre, calme, cu priviri opace, dincolo de care nu se ghiceşte nimic. Lacuri liniştite şi adânci.

Ne învârtim de colo‑colo, intrăm în catedrală, admirăm arhitectura caselor vechi.

Alex, pe care familia lui de exploatatori l‑a ţinut la grădiniţa germană, adresează în dreapta şi în stânga întrebări în limba locului, pe care o vorbeşte literar, dar cu un accent amuzant, vag rusesc.

Seara, plini de curaj, ne oprim să mâncăm la un restaurant din centru. E plin. Cu bunăvoinţă, ni se găsesc două locuri la bar.

Grill bar.

Încăpăţânaţi, cerem şi aici mâncarea denumită în meniu „steak”. Pe listă scrie că acest fel costă cinci mărci şi ceva. Mărci est. Ieftin.

Stăm cocoţaţi pe scăunelele noastre înalte şi‑l urmărim din ochi pe chelnerul tânăr şi zvelt, care se aferează prin faţa noastră. E blond de tot şi arată ca un campion olimpic la pentatlon, înfăşurat într‑un şorţ bleu, apretat, impecabil.

Scoate dintr‑un frigider două felii groase de carne trandafirie, sticloasă, suculentă, şi le aşează pe o placă de metal fierbinte. N‑am mai văzut carne aşa frumoasă de câţiva ani buni. Îmi lasă gura apă.

Chelnerul lucrează neîncetat, ca un automat.

Aruncă într‑un coş de sârmă o cantitate zdravănă de cartofi tăiaţi pai şi cufundă cu grijă coşul în baia de ulei încins, care clocoteşte într‑o parte a frontului de lucru. Pe două farfurii foarte mari începe să pună în cerc tot felul de lucruri care par delicioase, extrase din tezaurul nesecat al frigiderului.

Grămăjoare rotunde de salată de sfeclă, de un vişiniu lucios, împodobite cu moţuri albe, consistente, de hrean cu smântână.

Jumătăţi de ouă îmbrăcate în maioneză ca aurul şi împestriţate cu bucăţele negre de măsline.

Foi de salată fragedă, verde crud, servind de aşternut pilafului cu ciuperci de culoarea ivoriului, încununat cu steluţe strălucitoare, portocalii, de morcov.

Ridichi de lună îmbrăcate în haină de purpură bizantină, tăiate în formă de trandafir îmbobocit.

O floare mare, verzuie, de unt cu verdeţuri, stoarsă dintr‑un cornet.

Felii de roşii ca focul, presărate cu fâşii fine, verzi, de ardei...

Asta nu mai e mâncare, e tablou impresionist. Ne uităm ca la teatru. Oare toate astea să fie pentru noi? Căutăm din ochi norocosul, dar activitatea pentatlonistului pare să ne fie dedicată în exclusivitate.

Încep să ne muncească grijile.

Ceva nu e în regulă. Nu se poate ca tot maldărul ăsta de mâncare să coste numai cinci mărci şi ceva.

Ne dăm cu presupusul. Probabil că numai bucata de carne costă atât. Socotim în gând cam cât ar face în total toate bunătăţile astea, preţăluind după mintea noastră fiecare garnitură.

Rezultă sume astronomice.

Poate n‑o să ne ajungă banii.

Schimbăm şoapte discrete, dar extrem de neliniştite, încercând să găsim o soluţie. Nu găsim nici una.

Fatalismul dâmboviţean ne vine în ajutor. Mai întâi o să mâncăm tot, apoi o să vedem noi. În cel mai rău caz, o să spălăm vase toată noaptea. Sau o să dormim la arest. În fond, tot un fel de camping.

Chelnerul pune în mijlocul garniturilor antricoatele fripte, înghesuie în jurul lor porţii gigantice de cartofi prăjiţi şi ne pune farfuriile impresioniste sub nas.

Dăm naibii grijile şi începem să onorăm mâncarea cum se cuvine, trăgând cu nesaţ în nări simfonia de miresme. Dacă‑i bal, bal să fie: stropim totul cu o binecuvântată bere nemţească, care cu siguranţă că a curs în halbe direct din rai.

Cum ambele noastre mame şi‑au făcut datoria să ne înveţe buna purtare, nu lingem farfuriile.

Nu că ne‑ar lipsi dorinţa.

Apoi aşteptăm cu resemnare ca fulgerele divine să se abată asupra noastră.

Cu un zâmbet amabil, chelnerul împinge nota spre noi. Totalul abia trece de unsprezece mărci.

Osana! Aleluia! Vrem azil economic în Germania de est! Probabil că bacşişul pe care‑l dăm e extravagant, pentru că beneficiarul ne conduce până la uşă şi nu încetează să ne facă plecăciuni.

Într‑o dispoziţie de zile mari, căutăm campingul oraşului. Dormim ca nişte preafericiţi, legănaţi de vise colorate.

A doua zi avem program. Trebuie să ajungem la orăşelul care adăposteşte vestita bancă filantroapă şi să vedem dacă reuşim să schimbăm banii româneşti ascunşi în cort. Din fericire, oraşul nu e departe.

Pornim de dimineaţă şi, în mai puţin de trei ceasuri, suntem în pragul băncii.

Privim cu nădejde la doamnele arătoase, aşezate în spatele ghişeelor. Sunt îmbrăcate corect, politicoase şi au aceeaşi privire opacă cu care ne‑am obişnuit deja.

Nu ne simţim deloc la largul nostru.

Una dintre funcţionare se uită întrebător la noi.

Ne apropiem cu sfioşenie şi punem întrebarea, cu ton de scuză. Strecor timid pe colţul ghişeului pacheţelul cu ofranda.

—Cât vreţi să schimbaţi? întreabă femeia, nedând semn că ar remarca ceva.

Turiştii din ţările frăţeşti au dreptul să schimbe fiecare o mică sumă din valuta lor naţională în mărci est-germane.

Spunem suma pe care tânjim s‑o schimbăm.

Doamna nu‑şi poate reprima o tresărire de surpriză. Se ridică şi se duce să vorbească în şoaptă cu o colegă.

Asta a fost. Ne‑am ars. Acum o să cheme miliţia.

Ne aţintim ochii spre uşă, aşteptând să intre în forţă pe ea o echipă de miliţieni principiali şi incoruptibili.

Funcţionara se întoarce la locul ei şi, fără nici o vorbă, începe să scrie pe hârtia din faţa ei.

Amorsăm o mişcare discretă spre uşă.

—Poftiţi la casă, zice doamna şi ne întinde petecul de hârtie.

Nu ne credem urechilor.

Întindem hârtiuţa şi banii româneşti, casiera ne dă o mulţime de bancnote pe care nu le numărăm, împreună cu jumătate din petecul de hârtie.

Nimeni nu ne împiedică să ieşim, nimeni nu ne strigă să aducem banii înapoi.

Punem între noi şi bancă o distanţă liniştitoare, apoi ne uităm pe bonul căpătat odată cu banii. Acolo scrie negru pe alb că a fost schimbată suma legală unui grup de 42 (patruzeci şi doi) de turişti români.

Suntem beţi de bucurie.

Avem bani să ne plimbăm pe‑aici, şi chiar să ne mai cumpărăm câte ceva. Ceea ce facem pe loc, cu nesăbuinţa caracteristică marilor bogătaşi.

Cumpărăm pentru Alex un briceag cu un număr inutil de lame şi de alte accesorii, la care jinduieşte în tăcere de multă vreme, şi pentru mine un aparat de fotografiat Praktika, înzestrat cu vestitele lentile de Jena, pentru a înlocui infamul aparat rusesc Smena cu care imortalizez în imagini năclăite evenimentele şi oamenii.

Urmează o perioadă fericită a vieţii noastre, în care josnicele griji materiale sunt suspendate, şi ne dăruim integral preocupărilor nobile, legate de artă şi de frumuseţile naturii. Alergăm neosteniţi prin muzee, facem turul oraşelor, ne certăm pe itinerare. Gera, Weimar, Erfurt, Eisenach, Leipzig, Halle, Magdeburg, Potsdam, Berlin, Dresda, nici un oraş nu ni se pare prea departe, de peste tot ne pare rău să plecăm, fiecare muzeu ni se pare cel mai important.

Bucata asta de Germanie ne face impresia unei vitrine strălucitoare. Este vitrina de expoziţie a lagărului socialist. Peste tot se găsesc de toate, viaţa pare uşoară aici. Dacă faci abstracţie de privirile închise ale oamenilor, de ostaşii sovietici eliberatori mişunând fuduli peste tot, de blocurile muncitoreşti mizere şi afumate din periferiile oraşelor, de monumentele istorice ale Dresdei care stau cu uşile şi ferestrele bătute în cuie, gata să se dărâme...

După ce trece astfel o săptămână, înţelegem că ne rămâne prea puţin timp pentru ambiţioasele noastre planuri de călătorie şi, cu inima frântă, ne hotărâm să plecăm mai departe.

Începem să ne simţim în criză de timp.

Rămânem totuşi o zi la Praga, petrecându‑ne vremea în oraşul vechi şi prin Hrad şi muzeele lui.

Vedem suficient din oraş ca să ne dăm seama că nici cehii nu o duc aşa de rău ca noi. Dar nici nu sunt scutiţi de avatarurile fericitei noastre orânduiri.

Pe Vaklavske Nameste, un fel de Champs Elysées praghez, trec încet, din zece în zece minute, maşini mobilate fiecare cu câte patru miliţieni. Cei patru oameni în uniformă nu schiţează nici un gest, pur şi simplu stau pe scaunele lor şi privesc inexpresiv mulţimea.

Strada e plină de lume. Cehoaice bătrâne, cu bluze scrobite, stau pe bănci şi conversează în şoaptă, lingând îngheţată din cornete. Tineri preocupaţi se grăbesc încoace şi încolo, grupuri de turişti îşi taie drum printre localnici, întrebând de monumente. Domni la vârsta raţiunii îşi cară cu demnitate burţile care amintesc că berea cehească e cea mai bună din lume.

Un individ de vreo şaizeci de ani şi‑a suflecat maioul ponosit, lăsând vederii un pântece respectabil, ce se revarsă bălăngănind pe deasupra curelei pantalonilor.

Se plimbă pe trotuar, se bate pe burdihan, iscând plesnete sonore, şi strigă ceva.

Ne apropiem şi tragem cu urechea. Gesturile şi bagajul comun de cuvinte ne ajută să înţelegem ce comunică universului: „Burta asta e‑a mea! Burta asta nu mi‑a dat‑o comunismul! Singur mi‑am făcut‑o!”

Oamenii trec pe lângă el fără reacţie. Dacă te uiţi bine, parcă totuşi au pe chip o mică lumină...

hic sunt leones

Am mai sta, dar Europa ne cheamă.

Dintr‑o dată, avem sentimentul că prima etapă a călătoriei noastre s‑a încheiat şi că, după această perioadă, să zicem aşa de acomodare, e timpul să ne aruncăm în apele adânci ale Vestului.

În timp ce gonim pe şosele, către Bratislava, după care urmează tărâmul misterios al Vienei, ne gândim în tăcere la necunoscutul care ne aşteaptă. Până acum, într‑un fel, n‑am părăsit terenul pe care ne simţim acasă, locurile în care cunoaştem regulile de bază.

În ţările prin care am trecut funcţionează aceleaşi consemne, singura diferenţă stă în nuanţa şi gradul de intensitate cu care sunt aplicate legile comune: legea terorii, al cărei corolar e legea supravieţuirii prin supunere, prin tasare, al cărei corolar e legea ipocriziei şi minciunii; legea promovării pe criterii politice, al cărei corolar e legea incapacităţii cadrelor şi a ineficienţei muncii, al cărei corolar e legea mizeriei generale, al cărei corolar e legea hoţiei şi a corupţiei... Cu legile astea ne‑am învăţat şi ne descurcăm. Ştim, mai mult sau mai puţin, cum să le conturnăm, cum să le atenuăm efectele, practic, cum să le gerăm.

Dar dincolo? În miticul capitalism, unde domnesc libertatea şi respectul faţă de individ? (Suntem convinşi de adevărul acestui lucru, cu toate că – şi mai mult, pentru că – ni se repetă de când ne ştim placa despre crudele realităţi ale relaţiilor sociale bazate pe supremaţia banului.) Unde belşugul general bazat pe eficienţa muncii dă tuturor posibilitatea unui trai decent?

Dincolo! Oare ce vom găsi? Cum vom fi priviţi?

Dintr‑un cotlon al minţii, în care nu ştiam că s‑a păstrat ascunsă ca o gânganie urâtă, neagră, pitită sub o piatră, apare figura profesoarei de istorie de la liceu. Îi revăd într‑o clipă rânjetul acru şi îi aud vocea stridentă povestindu‑ne că în capitalism omul şi‑a pierdut omenia, că „acolo”, chiar dacă mori pe stradă, nimeni n‑o să‑ţi dea un pahar cu apă.

Scutur din cap, hotărâtă să nu mor pe stradă şi să nu cer nimănui un pahar de apă.

Spre seară, trecem ca fulgerul prin Bratislava, aruncând o singură privire castelului care domină oraşul.

Fără să mai amânăm momentul, ne prezentăm la vamă.

Deşi ne aşteptam la trăiri mai festive, ceva cam ca botezul neofiţilor la prima trecere peste linia ecuatorului, trecerea graniţei dintre comunism şi capitalism se produce fără mare solemnitate şi, curând, ne trezim că suntem deja în drum spre Viena.

După vreo zece kilometri, cei care trec în goana maşinilor pe şosea au prilejul să asiste la o scenă mai rar întâlnită ziua pe drumurile publice: o Dacie înmatriculată în România, apariţie insolită prin locurile acestea, trage pe dreapta, şi persoana de gen feminin de la volan se repede avidă asupra pantalonilor însoţitorului ei.

Sub rafalele de priviri curioase şi uimite ale automobiliştilor, îmi fac de lucru la centura susnumiţilor nădragi, mânuind cu abilitate o forfecuţă de unghii.

Foarte repede scot din ascunziş nădejdea zilelor noastre în vestul sălbatic, briliantul de trei carate destinat unei ultime vânzări fericite în străinătate.

Pietricica strălucitoare îşi ia locul în cutiuţa de medicamente căptuşită cu vată, pregătită de‑acasă, iar noi, revigoraţi de speranţă, ne reluăm drumul spre marele oraş. Nu pentru multă vreme, pentru că am ajuns deja lângă Viena, afară se întunecă şi ora la care bijutierii şi‑au închis magazinele a trecut demult.

E limpede că, obosiţi şi neliniştiţi cum suntem, nu avem ce căuta noaptea pe străzi neştiute.

Nici nu putem depăşi oraşul, ca apoi să fim obligaţi să ne întoarcem în căutarea bijutierilor binecuvântaţi, dornici să ne scape de griji şi de piatra preţioasă văduvită de inelul ei.

Trebuie să ne căutăm un loc de dormit. Dar unde? Suntem într‑un loc despre care nu ştim nimic, o pată albă pe hartă.

„Hic sunt leones”, spune Alex şi zâmbeşte fără chef.

Ne simţim fragili, expuşi, nepricepuţi, inadaptaţi. Nu avem idee încotro să o luăm.

Până acum nu am întâlnit campinguri. De altfel, nici nu ne putem permite să cheltuim, pentru dormit, din preţioşii dolari încă intacţi. Sunt bani albi pentru zile negre. Pentru benzină. Pentru muzee. Nu pentru ceea ce putem avea pe gratis.

Luăm hotărârea eroică să nu mai înaintăm nici un metru, ci să oprim chiar aici, pe marginea drumului, şi să ne culcăm la adăpostul întunericului. Nici măcar nu ne trece prin minte să căutăm un locşor mai ferit. Aplecăm spătarele scaunelor, ne întindem, îmbrăcaţi cum suntem, şi ne acoperim cu păturile.

Ce noapte!

Prima noastră noapte în „Vest”.

Suntem la distanţă de o jumătate de metru de fâşia de asfalt. Pe lângă noi zvâcnesc în viteză, din minut în minut, camioane uriaşe. Suflul trecerii lor dă neîncetate brânciuri vajnicei noastre Dacii, care se balansează ritmic, ore de‑a rândul, ca barca pe valuri.

Aţipesc din timp în timp şi visez mereu că sunt prizonieră într‑un sac spânzurat de cârligul unei macarale neînchipuit de mari, în bătaia vântului. Crivăţul pălmuieşte cu duşmănie sacul, rostogolindu‑l încoace şi încolo printre norii îngheţaţi.

Ne trezim în zori, mai obosiţi decât la culcare.

Avem chipuri cenuşii, mototolite. Ca şi hainele. Suntem ţepeni, umblăm ca nişte clovni, membrele ni se mişcă aiurea.

Ne spălăm pe dinţi lângă maşină, cu apa dintr‑o sticlă, şi ne facem o cafea rece, cu nescafé.

Parcă am mai prins ceva curaj. E timpul să pornim la asaltul capitalismului atotbiruitor, şi să‑l învingem cu propriile sale arme, hotărârea şi stăruinţa.

Ne ghidăm după semne şi ajungem în centrul oraşului. Lăsăm maşina pe unul din Ring‑uri şi o luăm apostoleşte spre străduţele cu magazine.

Viena ni se pare un oraş fermecător, liniştit şi bogat. O neverosimilă atmosferă retro. Parcă ne‑am urcat într‑o maşină a timpului şi ne‑am întors la începutul secolului al douăzecilea. Pe trotuare mărşăluiesc batalioane de doamne distinse, cu bluze de mătase naturală şi cu şiraguri de perle. Şuvoaie de cucoane, semănând între ele de parcă ar fi surori, se scurg din magazin în magazin, umplu cafenelele şi cofetăriile, se risipesc agale pe alei în grădini frumoase, pline de flori.

Peste tot miroase a cafea Julius Meinl, a tort de ciocolată şi a patiserie caldă.

Refuzăm să ne lăsăm distraşi de la scopul nostru principal. Pronia ne aduce pe Kärtner Strasse, stradă comercială şi pietonală, mărginită de magazine de lux.

În mijloc, printre nenumăraţii cască‑gură, câţiva băieţi cu chipuri mândre de incaşi, îmbrăcaţi ca pe vârfurile Anzilor, cântă cu foc muzică sud‑americană, ţinând în mâini tot soiul de instrumente ciudate. Cântă nemaipomenit, ca nişte adevăraţi profesionişti. Toată lumea aruncă bancnote şi monezi în cutia de carton aşezată la picioarele lor.

Toată lumea în afară de noi.

Noi nu ne putem permite să cheltuim nici un ban. Mai ales pentru ceea ce putem avea pe gratis. Ascultăm puţin şi trecem mai departe.

În jurul nostru, vitrine mici şi luxoase, pline cu bijuterii, strălucesc una lângă alta.

Ne luăm inima în dinţi şi intrăm într‑un magazin.

În fund, la un birou franţuzesc, vechi de două sute de ani, împodobit cu bronzuri lucitoare şi cu intarsii, stă un domn subţirel de vârstă mijlocie, turnat într‑un costum bleumarin, bine călcat. O duduie, îmbrăcată în bluza de mătase naturală şi cu perlele de rigoare, pluteşte diafan în jur, ştergând graţios praful cu un pămătuf colorat de pene.

Domnul se ridică amabil şi ne pofteşte să luăm loc pe scaunele din faţa lui. Are un surâs atât de radios, încât aproape că nu‑ţi poţi da seama dacă e comercial sau sincer. Poate‑şi închipuie că suntem nişte originali milionari americani, cărora le place să umble în blue jeans mototoliţi şi să cumpere bijuterii scumpe cu kilogramul. Dacă îşi imaginează asta, curând va fi nevoit să revină pe pământ.

Dar zâmbetul bijutierului nu dispare atunci când Alex îi expune, în nemţeasca lui literară şi amuzantă, scopul vizitei noastre.

Scot cutiuţa de medicamente şi scutur briliantul pe birou.

Omul îl examinează cu atenţie, apoi îl pune la loc în cutia lui.

Are o expresie de regret. Rosteşte câteva cuvinte, printre care aud unul care sună „altşlif” sau cam aşa ceva. Suficient ca să înţeleg că tăietura de modă veche a pietrei nu‑l interesează.

Apoi îl întreabă pe Alex dacă piatra nu a fost niciodată montată.

A fost, dar am scos‑o noi din vechiul inel. Am crezut că astfel se va vinde poate mai bine.

—Nu, dimpotrivă, în inelul ei s‑ar fi vândut mai uşor.

Îmi aduc aminte seara plină de iluzii şi de promisiuni de viitor, când am scos cu forfecuţa briliantul din inel. Să mori de râs, nu altceva.

—Români? ne întreabă bijutierul.

—Da.

Ciudat cum a ghicit.

—Aţi venit cu avionul? se interesează el, cu o lucire de curiozitate în ochi.

—Nu, suntem cu maşina. De ce?

—Am crezut că sunteţi dintre cei care au venit cu avionul.

Şi, văzând nedumerirea noastră, austriacul ne povesteşte că în zori a ajuns aici un mic avion din acelea care se întrebuinţează în agricultură, pentru stropit culturile. Venise tocmai din România, zburând toată noaptea la rasul solului, ca să nu fie detectat de radare, şi era plin până la refuz cu oameni, între care o mulţime de copii.

Elegantul vienez ne spune toate lucrurile acestea, stând surâzător în faţa noastră la biroul lui vechi franţuzesc, scump, îmbrăcat în costumul lui scump, înconjurat de scumpeturile din vitrine şi de atenţia parfumată a duduii în mătase şi perle, o fată cât se poate de scumpă.

Pare uimit.

Rămâne tăcut o clipă, parcă îşi acordă un răgaz pentru examinarea unei idei profunde.

Apoi, pe buzele lui răsare o perlă, neaşteptată chiar şi din partea unui bijutier:

—Nu înţeleg de ce au ţinut să vină aici. La noi e stat socialist, ca şi la voi.

Un zâmbet ermetic luminează chipurile noastre cenuşii de oboseală. Nu ne deranjăm să‑i explicăm diferenţa dintre socialismul austriac şi cel românesc. Ne pare bine că românii au reuşit să ajungă aici. Să le dea Dumnezeu noroc. Nu, n‑am venit cu avionul acela.

Deşi foamea lui de senzaţional a rămas nesatisfăcută, ca şi nevoia noastră de certitudine a zilei de mâine, ne luăm rămas‑bun prieteneşte de la bijutierul vienez.

Mai intrăm în două magazine de bijuterii. Răspunsul este acelaşi.

Încet, înţelegem. Se poate bănui că o piatră preţioasă scoasă din montura ei a fost furată.

Nu ne cunoaşte nimeni. Nimeni nu poate spune dacă suntem sau nu oameni cinstiţi. Probabil că nici felul în care arătăm, după noaptea dormită pe marginea drumului, nu inspiră mare încredere. E clar că n‑avem figuri de proprietari de briliante.

Ne resemnăm.

Veşnicul tovarăş al zilelor noastre, fatalismul de Dâmboviţa, îşi arată iarăşi faţa. Vedem noi mai pe urmă ce facem.

Pentru moment, schimbăm bani pentru bilete şi ne ducem la Kunsthistorisches Museum. Cele câteva ore petrecute acolo ne despăgubesc de toate necazurile.

Apoi tragem o fugă până la catedrala Sf. Stefan.

Un afiş pe uşa Catedralei anunţă doritorii că la ora şapte va avea loc aici un concert de muzică sacră, cu lucrări de Mozart şi Bach.

Intrarea liberă.

Intrarea liberă!

Există Dumnezeu! Ziua a început oribil, dar are toate şansele să se termine în glorie.

Ne mai plimbăm puţin prin oraş şi, la ora anunţată, ne înfiinţăm nerăbdători la uşa lăcaşului.

Timp de două ore, îngerii cântăreţi îşi fac simţită prezenţa, înălţând glasuri cereşti alături de solişti, cor şi de mica orchestră.

În sfârşit, un moment de răgaz, în care ne simţim şi noi oameni!

După concert, constatăm că promisiunea afişului se adevereşte numai pe jumătate. Intrarea a fost liberă, dar ieşirea nu este!

O armată de cucoane bătrâne şi obstinate şi de moşnegi tenaci ca teniile se abate asupra asistenţei, înarmată cu zâmbete oţelite şi cu coşuleţe căptuşite cu dantelă.

Băştinaşii, doamne şi domni în haine adecvate locului şi momentului, par a fi la curent cu perversul obicei al chetei. Îşi depun cu resemnare şi modestie obolul, concretizat în bancnote pe care sunt înscrise valori inaccesibile turistului român.

Vajnica armată moşnegească ne ameninţă cu o mişcare de învăluire, a cărei strategie denotă geniu şi îndelungă experienţă.

Adrenalina ni se revarsă în sânge.

Oamenii ăştia nu ştiu cu cine au de‑a face, nu cunosc capacitatea de supravieţuire a bucureşteanului!

Descriem prin mulţime trasee în zigzag, exact ca nişte vulpi fugărite de o haită de câini. Ne strecurăm printre strane, alunecăm fluid prin spatele domnilor înalţi, ne pitulăm pe după doamne grase şi inocente, ne apropiem încet dar sigur de ieşire, evitând inspirat capcanele şi obstacolele, trecând razant pe lângă coşuleţele cu guri căscate, avide.

În cele din urmă, ţâşnim afară, transpiraţi şi cu averile intacte.

S‑a dovedit încă o dată că cetăţeanul din Est e mai bine pregătit pentru viaţă decât firavul său concurent din Vest!

Episodul VIII

2008-12-23T08:46:00.000+02:00

perversitatea instalaţiilor

Trebuie să plecăm din Viena. E un oraş minunat, dar nu s‑a arătat blând cu noi.

Dormim pe autostrada spre Salzburg, într‑o parcare. În comparaţie cu locul din noaptea trecută, e un paradis. O parcare mare, liniştită, separată de şosea printr‑o perdea deasă de copaci.

Nu ne deranjează nimeni. Avem parte de somn lung, adânc, fără vise. Dimineaţa ne sculăm întremaţi.

În parcare, în continuare nici picior de om. Lenevesc întinsă comod pe canapelele maşinii, trăgându‑mi sufletul înainte de a începe o nouă zi de alergătură. Zgomotul autostrăzii se aude estompat.

Într‑un colţ, o latrină cam dărăpănată, cu patru cabine, nişte coşmelii înjghebate din scânduri. Aveam să aflăm mai apoi că era unul dintre ultimele closete rudimentare de pe autostradă.

Alex dispare. Când se întoarce, arată ca un om care a primit un cadou. Spune cu un aer misterios:

—Du‑te la closet.

Nu e genul lui. Mă mir, dar nu comentez.

—Mai târziu, spun. Acum n‑am chef.

—Du‑te.

E pisălog.

Mă extrag cu tristeţe din pătură şi îmi târâi picioarele spre latrină.

—Cabina din dreapta, îmi strigă el din urmă.

Trag plictisită de uşa cabinei.

Pe perete, o mână mitocană, dar hotărâtă, a scris cu litere imense, neîndemânatice, de tipar:

CEAUŞESCU DICTATORU

SĂL OMORÎM CU TOPORU.

Protestatarul era aşa de pornit, că nu s‑a mulţumit să dea publicităţii părerea lui numai scriind‑o cu litere groase de tuş, ci a mai şi scrijelat artistic în jurul lor cu briceagul, ca nu cumva să le şteargă cineva.

Mă distrez regeşte. Uite, domnule, unde scrie românaşul nostru principial lozinci anti‑Ceauşescu! Acasă nu i‑ar trece prin gând să mâzgălească îndemnuri la revoltă pe lozincile cretine care jalonează drumurile din sută în sută de metri!

Bine dispuşi de priveliştea combativităţii civice a concetăţenilor noştri, ne începem ziua sub auspicii mai fericite. Pe răpănosul aragaz de voiaj, fierbe vesel apa pentru cafea. Alex se rade, contorsionându‑se dureros ca să‑şi vadă obrazul în oglinda montată pe parasolar şi muindu‑şi pămătuful în capacul de plastic al savonierei.

În cufăr am adunat câteva sticle, pe care am avut prudenţa să le umplem din vreme cu apă. Iau două dintre ele, împreună cu buretele şi cu săpunul, şi mă retrag în tufişuri. Ciulesc urechile, mă asigur că nu asistă nimeni la spectacol, mă dezbrac, torn parcimonios apă pe mine, dau cu săpunul pe burete şi mă frec cu voluptate de sus până jos. Şiroiesc îndemânatic asupră‑mi apa din cealaltă sticlă, gonind de pe mine clăbucul, care se scurge în fâşii graţioase jos, în jurul papucilor de plastic, unde dispare, supt de pământul uscat.

Mă şterg bine, folosesc deodorantul, îmi pun hainele şi ies din tufiş, lustruită ca un bănuţ proaspăt ieşit din matriţă şi dând semnele celei mai vii mulţumiri.

—Un pitic atât de mic s‑a spălat într‑un ibric, mă complimentează Alex amabil.

Îi explic tehnica abluţiunilor complete cu două sticle de apă şi o pune în aplicare cu succes. Iese la rândul lui din tufiş cu aspectul îngrijit şi cu mirosul plăcut al unui cetăţean prosper, care a dormit confortabil la un hotel de trei stele.

După ce ne bem şi cafeaua, fericirea e deplină.

Plecăm la drum cu micul dejun luat, cu psihologia turistului fără griji, gata de noi descoperiri. Norii negri au dispărut de la orizont, suntem siguri că toate necazurile se vor topi şi că Dumnezeu se va manifesta la timpul cuvenit. Ne bucurăm ca nişte copii de peisaj, de dealurile verzi, de castelele cocoţate pe stânci, de casele ca de păpuşi, cu ferestrele inundate de valuri de flori, de mănăstirea Melk, desenată spectaculos pe vale, ca o miniatură pe o pagină de manuscris.

Nu vom fi totuşi cruţaţi de momente grele. Treaba asta se vădeşte când intrăm să ne odihnim câteva clipe într‑una dintre parcările de pe autostradă. Atunci facem cunoştinţă cu primul closet cu adevărat „vestic” din călătoria noastră.

De obicei, suntem nişte făpturi rezervate şi prudente. Înainte de a ne aventura undeva, ne asigurăm spatele. Acum lăsasem garda jos, înşelaţi de lumina sărbătorească a soarelui, de verdele pur al pajiştii şi de aerul paşnic al micii clădiri cochete, de o curăţenie spectaculoasă, pe care luceau chemător plăcuţele împodobite cu siluete înfăţişând un bărbat şi o femeie, nişte desene schematizate, vesele, de carte pentru copii.

Cum să bănuieşti, văzând toate acestea, că ai în faţă o sumbră, perfidă capcană destinată turiştilor nevinovaţi din Est? Cum să intuieşti complexitatea perversă a unui asemenea primejdios edificiu?

Aşa că mă apropii lipsită de suspiciune şi contemplu, încântată, carelajul impecabil, cenuşiu, uscătorul de mâini, care‑mi zâmbeşte prietenos dintr‑un colţ, chiuvetele şi uşile de oţel inoxidabil, strălucitoare şi masive, toate ca într‑o poveste morală despre bogăţia dobândită cinstit şi întrebuinţată cu judecată şi folos.

Împing uşa cabinei şi nici măcar nu tresar când capcana se închide asupra mea, cu un „clang” înăbuşit.

Conştientizez tragedia abia atunci când, ca tot omul, vreau să trag apa.

Caut din ochi micul instrument care provoacă familiara cataractă, dar nu găsesc nimic. Mă uit pe pereţi, deasupra vasului, nimic! Nici buton, nici manetă, nici lanţ, nici mâner.

Nimic, nimic, nimic!

Disperarea mă cuprinde încet, dar inexorabil.

Nici măcar nu merită să apăs pe mânerul uşii ca să încerc să ies şi să cer ajutor.

Totuşi apăs.

Evident că nu se deschide.

Ca să se deschidă, trebuie să trag mai întâi apa.

Înalţ ochii către cer şi apoi îi cobor spre pământ, spre iadul pe care îl chem fierbinte să mă‑nghită, chiar în clipa asta. La vârful pantofului meu drept, pe solul de gresie cenuşie, un mic rotogol cenuşiu de oţel, convex, îmi face discret cu ochiul.

Piciorul din pantof execută o mişcare convulsivă, febrilă, şi apasă cu toată puterea butonul din podea. Se aude fâşâitul dumnezeiesc al apei.

„Clang”, face uşa, anunţând eliberarea mea din detenţie.

Mă năpustesc afară cu grăbire.

Supunându‑mă unei străvechi condiţionări, mă duc la chiuvetă şi dau să mă spăl pe mâini. Din peretele cenuşiu iese o ţeavă tot atât de cenuşie, căscându‑şi gura seacă deasupra vasului.

Robinetul lipseşte.

Mă conformez cunoştinţelor recent achiziţionate şi mă uit după butonul din podea.

Lipseşte.

În oglinda de deasupra vasului, îmi văd figura. Îmi aminteşte o secvenţă dintr‑un film documentar cu un subiect pasionant: pentru a ajunge la banana pe care o doreşte cu ardoare, o maimuţă trebuie să facă nişte manevre complicate, greu de conceput pentru mintea unei maimuţe. Schimele micului animal în eforturile lui de gândire, puse alături de expresia concentrată pe care oglinda mi‑o trimite înapoi cu complezenţă, ar putea oricând servi de demonstraţie valabilă a originii comune a celor două specii.

Înciudată, fac un gest nervos cu mâna. Apa ţâşneşte vioi din ţeavă, formând bulbuci cristalini în fundul chiuvetei. Casc ochii, în culmea indignării.

Şuvoiul de apă se subţiază, dispare.

Zgâlţâi uşor de ţeavă. Nici un rezultat.

Trec mâna pe sub ea. Apa ţâşneşte.

Mă spăl pe mâini, cu satisfacţia unei victorii binemeritate. Maimuţa a mai făcut un pas pe scara evoluţiei şi îşi savurează banana pentru care a trudit din greu.

Fericirea face omul mai bun: încântată că am scăpat cu bine, mă arăt milostivă şi îl înştiinţez pe Alex de invenţiile cu care băştinaşii îşi înfrumuseţează viaţa.

Când pornim din nou la drum, gustul amar al încercărilor prin care am trecut a fost deja înlocuit de bucuria de a ne fi îmbogăţit cu noi şi preţioase cunoştinţe.

Trăncănim încântaţi, vorbind vrute şi nevrute, şi nici nu simţim când ne‑am apropiat de Salzburg.

Episodul IX

2008-12-22T08:52:00.002+02:00

muzică şi cârnaţi

Sunt câteva locuri pe glob pentru care nutresc o particulară veneraţie. Primul dintre ele este Salzburg, locul ales de Mozart pentru a coborî pe pământ.

Am credinţa, pe cât de iraţională pe atât de nestrămutată, că acest unic creator de miracole muzicale nu era cu adevărat om, ci o divinitate care a binevoit să vieţuiască un scurt timp printre noi, însufleţind un jalnic şi precar înveliş uman.

Când nu mă supraveghez îndeaproape, mă înfierbânt peste măsură şi explic oricui vrea să audă (şi uneori şi cui nu vrea) că muzica lui Mozart, de o simplicitate egalată numai de propria ei complexitate, nu poate fi o creaţie omenească, ci are caracteristicile inconfundabile ale unui fenomen natural, firescul şi măreţia naşterii şi a morţii.

Cunoscând mania mozartiană care mă devorează încă din copilărie, Alex aşteaptă cu curiozitate să‑mi vadă reacţia atunci când păşesc în casa zeităţii mele supreme.

Dar pelerinajul la Sfânta Sfintelor, în zvon de tropăieli turistice şi de explicaţii poliglote ale ghizilor, nu‑mi dă prilej de comunicare cu planul divinului.

Nu pot decât să privesc cercetător în jurul meu, fără emoţie, înghesuind în craniu, ca într‑un sac, materia din care se fac visele. Mai târziu, mai târziu trăirile inefabile. Voilà la chambre ... That’s...

La ieşire, natura noastră iremediabil omenească ne împinge direct în capcana ignobilelor simţuri.

Blasfemie! Chiar vizavi de casa lui Mozart, un comerciant mărunt şi‑a instalat ghereta din care se înalţă valuri de miresme grase de cârnaţi şi cartofi prăjiţi.

Nările ne palpită, tăria de caracter se topeşte, prudenţa bate în retragere! De când am părăsit Germania Democrată, ne‑am hrănit numai cu artă, pâine cu brânză şi salam. Conservele de‑acasă sunt neatinse, rezervă preţioasă pentru zile încă şi mai grele.

Dar mirosul!

Mirosul!

Schimbăm o scurtă privire şi, în aceeaşi clipă, ne năpustim asupra gheretei.

—Luăm?

—Luăm!

Mâncăm lacom, în picioare, preţuind aroma fiecărui gram de cârnat, gustul fiecărui cartofior din cornet. Nu sfârşim bine şi remuşcările ne doboară. Nenorociţii ăştia de cârnaţi ne‑au costat cât două bilete la muzeu! Cât zece litri de benzină!

Prea târziu.

Burta ne trimite semnale afectuoase, consolatoare. De voie, de nevoie, ne împăcăm cu ideea ireparabilei pierderi şi pornim într‑o plimbare digestivă prin oraş.

Destinul duşmănos ne duce chiar în faţa clădirii în care are loc vestitul festival de la Salzburg. Probabil chiar acum e pauza concertului, pentru că esplanada din faţă e plină de doamne cu toalete elegante şi de domni în costume închise la culoare. Zgomotul discret al vocilor parcă aduce ecouri din muzica pe care tocmai au ascultat‑o. Pluteşte un parfum slab, suav, suma desăvârşită a tuturor parfumurilor franţuzeşti care învăluie făpturile astea minunate.

Ne amestecăm printre melomani. Blugii şi tricourile noastre pun o pată insolită pe marea de haine de culori închise.

Pentru prima dată de când am plecat de‑acasă, ne simţim orfani şi nedreptăţiţi de soartă. Trebuia să fim în sală! Ar fi trebuit să avem dreptul să ascultăm şi noi concertul acesta!

Plecăm mâhniţi, în timp ce ultimii norocoşi dispar pe uşa care duce la tărâmul interzis.

Degeaba ne promitem în gând că, odată şi‑odată, vom fi şi noi printre ei. Simţul realităţii ne picură în urechi şoapte veninoase, reamintindu‑ne că ne‑am născut în partea greşită a lumii, că trebuie să ne mulţumim cu firimiturile care ne cad.

Şi să fim mulţumiţi când şi dacă ne cad.

În ocurenţă, chiar în cazul de faţă.

Din fericire, ni se arată instantaneu cealaltă faţă a realităţii, şi ne dăm seama cât suntem de norocoşi, cât e de neverosimil faptul că nişte oameni care vin de unde venim noi se află în Salzburg, fie chiar şi numai în faţa sălii celebrului festival!

Misterioase şi obscure motivaţii ale fericirii omeneşti! Amărăciunea ne părăseşte tot atât de repede pe cât ne copleşise, şi nu ne mai preocupăm decât de detaliile practice ale supravieţuirii noastre imediate.

Treptat, începem să ne obişnuim cu ideea prezenţei noastre aici. Petele albe de pe hartă se colorează încet şi, în locul lor, apar peisaje şi oameni.

Parcă suntem ceva mai puţin speriaţi, mai puţin neîndemânatici, parcă ne simţim mai puţin nepoftiţi, mai puţin nelalocul nostru.

Nu egali.

Nu acceptaţi.

Nici măcar toleraţi.

Nu încă.

Ne loveşte fiecare privire curioasă care ni se aruncă, fiecare zâmbet, fie el chiar şi binevoitor. Şi nu sunt toate binevoitoare.

Dar, în linii mari, începem să ne adaptăm. Înfruntăm viaţa cu o vitejie măruntă, de fiecare clipă, şi nici măcar nu suntem conştienţi de asta.

Problema dormitului e rezolvată. Ieftin şi bun. Chiar gratis şi bun. Ieşim pe autostradă şi găsim repede un loc ideal pentru dormit. Unde oare? Într‑o parcare.

Am început să desemnăm Dacia noastră cu numele afectuos de „Dormitorul”, în ciuda evidenţei faptului că deseori ne serveşte şi de sufragerie şi că, atunci când nu găseşte condiţii mai prielnice, Alex se rade dimineaţa în cabină, transformând‑o în surogat de cameră de baie.

În momentul de faţă, „dormitorului” nu‑i rămâne decât prima lui destinaţie – în afară de cea principală, aceea de a ne căra prin Europa – pentru că, în luxoasa parcare în care ne‑am oprit, sunt o mulţime de mese şi băncuţe cochete, din bârne de lemn lăcuit, iar într‑o margine a aleii se înalţă o clădire geamănă cu cea care ne‑a dat atâtea emoţii în parcarea precedentă. O privim de sus, dar în acelaşi timp cu oarecare simpatie, ca pe un duşman învins faţă de care îţi poţi permite să te arăţi mărinimos.

S‑a întunecat aproape de tot.

„Dormitorul” e aşezat în locul cel mai discret, lângă nişte tufişuri mari, care ne vor apăra de soare şi de priviri dimineaţa.

Forfotim preocupaţi încoace şi încolo prin parcare, umplând cu apă sticlele de rezervă (pentru orice eventualitate, nu se ştie ce ne aşteaptă mâine), pregătind „paturile” pentru noapte, aşezând masa pe una din măsuţele de bârne.

În seara asta am decis să mâncăm o conservă de‑acasă, semn sigur al instalării noastre în situaţia actuală, aş zice chiar al îmburghezirii, căci cum să numeşti altfel tendinţa de a nu te mai mulţumi cu pâine şi brânză, ci de a tânji după mâncare gătită?

Deschidem festiv o cutie de fasole cu slănină şi o împărţim frăţeşte. Încercăm amândoi să‑l păcălim pe celălalt strecurându‑i o lingură în plus şi găsind şi pretexte pentru asta: Alex mă lămureşte că trebuie să mănânc mai mult, pentru că fac efort conducând, eu încerc să‑l conving că, fiind mai masiv decât mine, are mai multă nevoie de hrană. Ne îndesăm unul altuia pe gât mari cantităţi de grijă drăgăstoasă, parcă am fi două personaje dintr‑o telenovelă argentiniană avant la lettre, ceea ce ne distrează peste măsură. Până la urmă, cele două porţii rămân cum erau, egale.

Dormim liniştiţi. Rarele maşini, care intră şi ies, nu ne deranjează. A doua zi ne trezim foarte veseli. Săvârşim ritualul dimineţii fără să sărim nici o etapă: spălatul pe dinţi la chiuveta cu declanşare secretă, cafeaua pe aragazul de voiaj, duşul la tufiş.

E chiar amuzantă viaţa de nomad. Parcă am trăi în afara timpului, în afara plasei pe care o înnoadă strâns în jurul nostru familia, casa, ţara, munca, totul.

De‑abia aşteptăm să intrăm în Elveţia, deşi aici vom pune din nou piciorul într‑unul din ochiurile plasei: vom face prima vizită la prieteni, de când am plecat de‑acasă.

Episodul X

2008-12-21T08:59:00.000+02:00

ţara‑ceasornic

Nu mai zăbovim nicăieri, suntem nerăbdători.

După ce trecem graniţa, ne oprim numai timpul necesar să cumpărăm o ciocolată. Marfă rar întâlnită în estul fericit al Europei. Veritabil elveţiană! Cu alune întregi! O devorăm cu delicii, ronţăind atent alunele, emiţând aprecieri entuziaste.

Hotărât lucru, Elveţia ne place la nebunie! Avalanşa comentariilor nu conteneşte.

Ce autostrăzi minunate! O adevărată catifea sub roţile Rosinantei noastre.

Ce parcări superbe! Încă şi mai minunat amenajate decât cele din Austria! Spaţii de destindere, loc de joacă pentru copii, mese frumoase din bârne, cu banchete asortate, şi flori, flori, flori!

Într‑o parcare, ne uităm nedumeriţi la stratul rotund de nisip, cu bordură de piatră şi cu un stâlp scund înfipt în mijloc.

La ce o fi folosind?

Ne lămurim când vedem fixată pe stâlpişor o tăbliţă înfăţişând un câine care face pipi. Aha! Deci aici până şi câinii trebuie să se uşureze conform regulamentului! Mai rămâne să vedem dacă o organizare atât de strictă poate fi şi respectată.

De exemplu, la noi, pe dulcele mal al Dâmboviţei, poporul e înzestrat cu o fantezie atât de vie, încât ar găsi instantaneu o mie de alte destinaţii acestei amenajări, cu excepţia celei indicate. Şi oricum, cine s‑ar opri într‑o parcare, cu câinele, ar lăsa animalul să stropească peisajul pe unde are chef. Noi trăim într‑o ţară liberă, nu?

Roşi de o curiozitate ştiinţifică, ne aşezăm strategic pe bancă, hotărâţi să verificăm dacă elveţienii au într‑o asemenea măsură neobişnuită simţul curăţeniei şi al disciplinei. Aşteptăm cu răbdare jumătate de ceas, privind plini de speranţă spre maşinile care intră în parcare.

În sfârşit, dintr‑un automobil luxos coboară o pereche de vârstă mijlocie, ţinând în lesă un câine lucios ca o cizmă bine lustruită.

Se duc glonţ la stratul cu pricina.

Abia acolo eliberează patrupedul, care‑şi onorează cetăţenia elveţiană, ridicând piciorul din spate şi împroşcând stâlpul cu o exactitate matematică.

Ne minunăm, plini de admiraţie, de minuţiozitatea neamului elveţian. Nu degeaba sunt ei cei mai vestiţi ceasornicari din lume. Uite că şi‑au transformat întreaga ţară într‑un mecanism care merge ca un ceasornic!

Cum prietenii noştri locuiesc tocmai în partea cealaltă a Elveţiei, într‑un oraş numit Solothurn, ne gândim că ar fi bine să nu ne grăbim, ci să dedicăm ziua frumuseţilor turistice ale locului, şi să le facem abia mâine plăcerea vizitei noastre, chiar dacă ne vom petrece iarăşi noaptea sub cerul liber.

Zis şi făcut.

Ne plimbăm ca printr‑o carte cu poze, bucurându‑ne ochii cu munţi, ceruri, trecători, stânci, flori alpine în buchete de culori incredibile, sate şi orăşele arătând ca şi cum locuitorii lor şi‑ar petrece timpul în exclusivitate zugrăvind, vopsind şi făcând curăţenie.

Pe autostradă, provocăm senzaţie. Judecând după reacţia celor din automobilele care ne depăşesc – şi toate ne depăşesc – fie n‑au mai văzut în viaţa lor o Dacie, fie n‑au mai văzut niciodată români.

Probabil şi una şi alta.

Şoferii încetinesc, uluiţi, pasagerii întorc capul şi se uită lung în urmă, mult după ce‑au trecut de noi.

Un băieţel de vreo zece ani se zgâieşte pe geamul portierei, mai rău ca la zoo, apoi, încă nedumerit asupra identităţii animalelor ciudate care se târăsc cu mai puţin de o sută de kilometri pe oră pe banda din dreapta şoselei, se caţără pe spătarul canapelei şi ne examinează curios prin geamul din spate, strâmbându‑se la noi până când automobilul în care se află dispare în depărtări.

Parcarea elveţiană se dovedeşte a fi o gazdă tot atât de bună ca şi sora ei austriacă. Mă rog, aproape tot atât de bună. Pentru că, atunci când încerc să mă retrag cu cele două sticle tradiţionale în tufiş, constat că accesul e blocat de un gard solid de sârmă. Simţul de proprietate al elveţianului e pe măsura corectitudinii sale impecabile.

Ne mulţumim să ne spălăm sumar la chiuvetă, mângâindu‑ne cu promisiunea unui duş cald încă înainte ca soarele să apună, într‑o casă de om.

Spre seară, sunăm la uşa prietenilor noştri. Şi astfel ia sfârşit prima rundă de turism sălbatic, în Vestul nu mai puţin sălbatic.

cămila este un animal imposibil

Nu încetez să mă mir de continuitatea şi de rezistenţa în timp a sentimentelor acestei alcătuiri lipsite de perenitate care este omul. Cristian ne deschide uşa zâmbind şi, în timp ce ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm că ne revedem, cei peste zece ani care‑au trecut de la despărţirea noastră dispar undeva în neant.

Ne regăsim aceiaşi ca înainte de plecarea lui şi, firesc ca şi cum nu ne‑am fi văzut din ajun, începem să ne spunem unii altora noutăţi, vorbind toţi deodată.

Sparg momentan şueta încunoştinţând asistenţa că tânjesc după o baie. Ni se arată sala de baie, camera în care vom dormi, frigiderul burduşit cu bunătăţi pentru musafiri.

Cristian şi Lisa ne‑au anunţat că locuiesc într‑un bloc muncitoresc. Nouă, obişnuiţi cu mizeria, mucegaiul, duhoarea şi lipsa de confort corespunzătoare noţiunii de „bloc muncitoresc” în scumpa noastră patrie, ni se pare că stau într‑un palat. Adulmecăm discret parfumul care domneşte pe coridoarele strălucitoare, ne uităm cu respect la clanţele uşilor, robinete, întrerupătoare, prize, accesoriile astea care la noi acasă arată ca şi cum ar fi croite din topor, iar aici sunt finisate ca nişte bijuterii.

Totul e curat, elegant, gândit cu grijă. Blocul muncitoresc în capitalismul bazat pe crunta exploatare a muncitorului e cu totul altfel decât cel din orânduirea „al cărei scop e satisfacerea plenară a tutulor nevoilor clasei muncitoare”.

Baia, un adevărat ospăţ pentru ochi şi pentru nas. Flacoane mari şi mici, în culori pastelate, arome îmbătătoare, parfumuri fine. Mă dezlănţui, cu toată pofta unei femei cochete, care e silită să folosească de ani de zile unicul soi de săpun pe care‑l poate găsi la ea acasă, o substanţă scârbavnică, gelatinoasă, cu miros suspect.

Între timp, gazdele tăifăsuiesc cu Alex. Judecând după hohotele homerice pe care le aud din baie, Alex le povesteşte aventurile noastre de pe drum.

Peste vreun ceas, simţindu‑mă ca un paşă şi mirosind ca o fabrică de cosmetice, mă alătur distinsei societăţi. Imediat, Lisa îmi confiscă toate hainele din bagaje şi le vâră în maşina de spălat, în timp ce asistenţa masculină caracterizează fără jenă operaţia drept „despăduchere”.

Cristian e aproape neschimbat.

Când a plecat din ţară, era inginer. Acum s‑ar putea spune că e de două ori inginer, după ce a fost nevoit să ia facultatea de la început şi să mai dea încă o dată examen de diplomă. Aici nu dă nimeni nici doi bani pe o diplomă obţinută în România.

Lisa, frumoasa fată blondă care, acum mai bine de un deceniu, cobora veselă treptele Sfatului Popular din piaţa Amzei, la braţul proaspătului ei soţ, s‑a transformat într‑o tânără femeie cu faţa perpetuu luminată de un zâmbet calm. Aşteaptă pe curând primul lor copil.

Stăm până târziu, la o trăncăneală prietenească nesfârşită. Abia acum ne dăm seama cât de mult ne‑au lipsit.

A doua zi, de dimineaţă, vărul Lisei se înfiinţează la micul dejun, dornic să cunoască oaspeţii exotici ai familiei. Ronţăim cu toţii cornuri calde şi bem cafele după cafele, în timp ce vărul, din ce în ce mai uluit, ne pune întrebări după întrebări.

Cum? Am plecat de‑acasă numai cu două sute de dolari în buzunar?

Aşa e, numai cu‑atât.

Şi am călătorit un sfert din Europa numai cu‑atât?

Nicidecum, n‑am prea cheltuit din ei, mai avem încă... stai să vedem, mai avem încă o sută şi douăzeci.

Imposibil.

Aşa zicea bunicul meu că a spus neamţul atunci când a văzut prima oară o cămilă: „Acest animal este imposibil”.

Animalele imposibile râd, îşi leagănă cocoaşele, există. Avalanşa întrebărilor se înteţeşte.

Şi ce‑am mâncat? Şi de unde am avut bani de benzină?

Păi să vezi...

Urmează povestiri detailate. Un caleidoscop de vânzări, campinguri, vămi, vânzări, bănci binevoitoare, vânzări...

Imposibil.

Cristian şi Lisa râd de se prăpădesc.

Probabil prin convieţuire, Lisa a devenit o adevărată româncă: înţelege totul.

Vărul, iremediabil elveţian, nu înţelege nimic.

Scoatem din mânecă povestea briliantului în căutare de bijutier. Scuturăm pietricica din cutia ei. Zace pe masă şi sclipeşte ca lacrima unui orfan. Păcat că nimeni nu cunoaşte vreun bijutier.

O ultimă curiozitate:

—Şi în Austria, unde aţi dormit?

—În parcări, gratis, unde altundeva?

Vărul se albeşte la faţă.

—Aaaa! Imposibil! Scria în ziare că, săptămâna trecută, o doamnă a fost căsăpită cu toporul într‑o parcare din Austria, împreună cu fiul ei de paisprezece ani!

—Probabil în altă parcare, încercăm noi să‑l consolăm, cu un dram de maliţie.

Bietul văr, zdrobit sub povara atâtor informaţii nefireşti, se retrage.

Gazdele îl conduc la uşă.

Conciliabule. Şoapte aprinse. Cristian se întoarce la noi râzând.

—Vroia morţiş să vă lase cadou 300 de franci. I‑am spus să se lase păgubaş, că n‑o să acceptaţi. Acum Lisa încearcă să‑l calmeze.

—Bine, spune Alex.

Până una, alta, preferăm să jucăm după regulile nobilei aventuri.

Vărul pleacă nedumerit, cu cei trei sute de franci în buzunar.

Noi vom pleca peste vreo două zile, cu dolarii noştri legendari în buzunar.

Înainte de plecare, Cristian şi Lisa ne copleşesc cu sfaturi, provizii pentru drum şi daruri.

Toate folositoare.

Le povestesc că o altă prietenă de‑a mea, care trăieşte în Franţa, l‑a întrebat pe fratele ei, rămas în ţară, ce să‑i aducă din străinătate.

Orice, i‑a răspuns fratele. Toate lipsesc.

À propos de toate care lipsesc, n‑am vrea să luăm un pacheţel cu câte ceva pentru bătrânii părinţi ai lui Cristian?

Cum să nu?

Ni se aduce pacheţelul şi îl vârâm în fundul cufărului.

Înainte de plecare, confisc din cămara lui Cristian două cutii mari de carton. Apoi încep să mă dedau unei activităţi care‑i nedumereşte profund pe cei doi elveţieni.

În primul rând aşez cutiile în spatele scaunelor din faţă ale maşinii. Apoi vânez prin gospodărie toate sticlele pe care le găsesc, le umplu cu apă şi burduşesc cutiile cu ele. Numai privindu‑le, mă apucă bucuria la gândul îmbelşugatelor duşuri la tufiş, cu care ne vom răsfăţa după zilele fierbinţi de vară.

Apoi, cu bagajele bine aranjate, ne luăm rămas bun.

Nu se ştie când şi dacă ne vom mai revedea.

În cele din urmă, cam mohorâţi, pornim la drum.

Episodul XI

2008-12-20T08:35:00.001+02:00

leşinul căprioarei

Următorul capitol al voiajului nostru e dedicat împlinirii obligaţiilor de familie.

Sau pe‑aproape.

Am promis să‑i facem o vizită fostei noastre neveste. Sub acest nume apare în conversaţiile noastre Gigi, fosta soţie a lui Alex. S‑a recăsătorit demult şi, prinzând fericita ocazie a unei duble deplasări de serviciu, a fugit împreună cu soţul ei în Elveţia.

Acum trăiesc la Vevey.

Nu‑i prea departe de‑aici, avem timp să ajungem până seara, când ne‑am anunţat vizita, ceea ce ne îndeamnă să facem nenumărate mici şi instructive ocoluri, ca să vedem la faţa locului cum se descurcă ţărănimea muncitoare elveţiană.

Mare bucurie să locuieşti într‑o ţară atât de frumoasă. Am promis de la început că n‑o să‑mi asasinez cititorul cu descrieri, altfel mai‑mai că aş ceda tentaţiei să arunc vreo două vorbe despre munţii solemni ca nişte generali bătrâni, despre văcuţele care et caetera et caetera, despre păşunile verzi ca smarandul şi împestriţate de floricele... dar mai bine nu, cuvântul e cuvânt.

Tocmai când plutim fără griji pe culmile încântării, viteaza noastră Dacie îşi găseşte momentul să ne reamintească intempestiv de existenţa şi de durerile ei.

Suntem pe un drum destul de lat, care urcă uşor, între o râpă adâncă de vreo câţiva metri şi un perete abrupt de stâncă. Dincolo de râpă, cât vezi cu ochii, pajişti. Verzi, verzi de tot. Nici ţipenie de om. Ici şi colo, case răspândite în peisaj, moţăind senine în soare, în mijlocul grădinilor înflorite. Trăim momente bucolice şi pastorale.

Se vede treaba că prea ne simţim bine. Nu-i nimic, se remediază cât ai clipi. Dintr‑o dată, acul termometrului de la bord începe să urce vertiginos. Văd imediat chestia asta, doar nu degeaba sunt tot timpul cu ochii în patru la toanele preţioasei Rosinante. Mi se urcă şi mie pulsul, aproape tot atât de vertiginos, şi îi spun lui Alex, cu glas sugrumat de nelinişte:

—E ceva în neregulă cu maşina.

—Fii serioasă, urcă elegant, ca o căprioară!

—Pe naiba căprioară! Cred că avem un defect la sistemul de răcire.

Şi, până să apuc să mai zic ceva, căprioara leşină brusc, iar de sub capotă ţâşneşte un jet vulcanic de aburi şi de apă fierbinte.

Oprim cât mai la marginea drumului, ridicăm capota şi facem singurul lucru care ne stă în puteri: lăsăm motorul să se răcească. Din păcate, nu e loc să scoatem complet maşina din şosea. Noroc că nu trece nimeni pe‑aici.

Motorul sfârâie şi trosneşte uşor, ca focul în cămin, într-o noapte tihnită de iarnă. Îl deleg pe Alex să ne păzească averile şi plec către casele care se văd în depărtare, să fac rost de informaţii.

Casa cea mai apropiată e la oarece distanţă, dar, după ce fac o cursă până acolo în trap săltat, mă întorc spre maşină cu vestea bună că la un kilometru depărtare se află garajul mecanicului din sat.

Când ajung la vreo o sută de metri de locul dezastrului, văd că pe drum apare în sfârşit un automobil.

Negru.

Forme avântate.

Neînchipuit de lucios.

Sclipitor chiar. Caroseria lui aruncă snopi de scântei.

N‑aş putea să spun de ce marcă e, întrucât viaţa mi‑a îngăduit contacte limitate cu maşinile de lux, dar e în orice caz un obiect scump, asta se vede cu ochiul liber.

Automobilul eminamente capitalist opreşte scurt în spatele mândrului produs al industriei performante socialiste, şi din el coboară proprietarul, un tinerel zvelt, îmbrăcat într‑o jachetă de piele de... căprioară, care a costat pesemne mai mult decât Dacia noastră.

Mă apropii, topindu‑mă de admiraţie şi ţinându‑mi în sinea mea un discurs înflăcărat despre buna creştere şi amabilitatea băştinaşilor, judecaţi prin prisma gestului elegant al acestui june spilcuit, care, de bună seamă, s‑a oprit special ca să‑şi ofere ajutorul unor bieţi străini la ananghie.

Îi văd de departe pe cei doi bărbaţi conversând şi, în timp ce mă apropii, expresiile şi gesturile lor îmi dau de bănuit că înţelegerea între automobilişti nu decurge atât de bine precum credeam.

Când ajung lângă ei, îl aud pe Alex, o fiinţă în genere urbană, adresându‑i‑se localnicului cu „idiot”, cuvânt expresiv şi internaţional cunoscut.

Junele înveşmântat în piei de animale pare în sfârşit să înţeleagă, se întoarce pe călcâie, se urcă în maşină şi demarează în trombă.

—Ce s‑a întâmplat?

—Idiotul ăsta s‑a oprit să‑mi spună că trebuie să plec cu maşina de pe drum, că încurc circulaţia.

—Care circulaţie?

—Asta l‑am întrebat şi eu.

—Şi?

—Parcă avea creierul osificat, îi dădea întruna cu circulaţia.

—Păi n‑a trecut nimeni în afară de el, de când stăm aici.

—Asta i‑am spus şi eu, în germană, dar nu părea să bănuiască despre ce vorbesc.

—Vorbea nemţeşte?

—În linii mari. Părea elveţian.

—Credeam că s‑a oprit să ne dea o mână de ajutor.

—Nici gând. Nici nu m‑a întrebat de ce stau aici.

—Şi nu i‑ai spus totuşi?

—Ba da, dar fără rezultat.

—Putea de altfel să vadă şi singur.

—Nu părea dispus.

—Şi unde vroia să scoatem maşina? Să o aruncăm în râpă? Ce n‑a înţeles?

—Nimic. N‑a dat semne de înţelegere decât atunci când l‑am făcut idiot.

—E şi asta ceva. Poate s‑a dus să aducă poliţia.

—Insh’Allah.

—Pe de altă parte, dacă vine poliţia, poate ne remorchează până la garaj, zic eu, cu optimismul cam tembel care mă caracterizează.

Dar n‑a venit nimeni.

Până la urmă, cătinel, oprindu‑ne din sută în sută de metri, am ajuns la garajul sătesc. Acolo am găsit salvarea, personificată de un localnic specializat în întreţinerea tractoarelor, mulgătoarelor electrice şi a altor asemenea instrumente. Acest cunoscător al celor mai ascunse taine ale tehnicii a început prin a se extazia de automobilul Dacia, a cărui existenţă îi rămăsese străină până în momentul sosirii noastre. Pot să spun că i-a făcut un consult lung şi amănunţit. Apoi, contra sumei de 29,99 franci elveţieni (miracol, în previziunea unor cheltuieli neprevăzute, schimbasem de dimineaţă câţiva din preţioşii noştri dolari!), a binevoit să scoată termostatul defect al Daciei, lăsând apa să circule liber prin motor.

Am plătit 30 de franci la casierie şi ne‑am îndreptat, târşâind picioarele, către căprioara trezită din leşin.

Casiera a ieşit în fugă din clădire, agitând mâna în care ţinea o monedă de o centimă.

—Domnule! Domnule! Centima dumneavoastră!

Alex s‑a uitat cu uimire la ea şi a ridicat din umeri.

—E a dumneavoastră! i-a explicat binevoitoare casiera, vârându‑i cu forţa insignifianta monedă în mână.

Am ajuns la Vevey către seară.

marea ducesă, peştele
şi azilul politic

Locuiesc într‑un apartament spaţios, frumos aranjat. Ca în Elveţia. Ne aşteaptă cu masa plină. Ca în România.

Fosta noastră nevastă, Gigi, e o frumuseţe cu piele aurie şi ochi negri scăpărători. Arată ca un stilet într‑o teacă lucioasă.

Soţul ei, Ninel, e blândeţea făcută om. Are un chip blând, privire blândă, voce blândă, haine în culori blânde, o strângere de mână blândă.

De cum intrăm în casă, o mireasmă plăcută ne înştiinţează că ne aşteaptă o cină cu peşte.

Bucuria mea nu e mică. Mă dau în vânt după peşte.

Nu şi Alex.

Acasă, de câte ori îndrăznesc să fac frondă şi să întinez puritatea sacrosanctului cămin aducând pentru prânz o bucăţică de peşte, Alex se comportă ca o ducesă bătrână pe care soarta vrăjmaşă o pune în situaţia să îndure duhorile unui roturier.

Manifestările grand‑ducale încep ritual prin rostirea cu voce sfârşită a întrebării „Ce este acest miros?”, în care cuvântul „acest” este purtător de infinită durere. Urmează amuşinări circumspecte, schime dezgustate, suspine înăbuşite.

Spectacolul ingerării de către mine a unei plachii aproape că îl aruncă pe Alex în colaps. Atitudinea lui resemnată sugerează clar că numai caritatea creştină îl îndeamnă să suporte în tăcere asemenea chinuri.

La două zile după cataclismul introducerii peştelui în universul nostru nepoluat, când acest aliment a trecut deja demult prin procesul purificator al digestiei, mi se mai întâmplă să‑l surprind pe Alex frecând pe furiş clanţele uşilor cu şerveţele umede, îmbibate cu detergent. Îmi explică, spăşit şi furibund totodată, că damful peştelui, cuibărit acolo în chip trădător, i se ia pe mâini ori de câte ori deschide o uşă.

Este imposibil ca o femeie care a fost măritată cu Alex timp de câţiva ani să nu ştie că bietul om nu poate suferi peştele. Reflectez în tăcere asupra posibilităţii ca divorţul lor să nu se fi desfăşurat atât de idilic pe cât povesteşte el.

Peştele anunţat de miros apare într‑adevăr pe masă. O bunătate. Gătit la cuptor, cu tot ce se cuvine, felii mustoase înfăşurate în folie de aluminiu.

Trag cu coada ochiului la Alex.

Să nu‑ţi vină să crezi. Mănâncă.

În fine, nu cu un entuziasm arzător, dar are totuşi figura politicos‑încântată a musafirului răsfăţat de gazdă.

Va să zică se poate. Probabil că, în străfundurile lui, marea ducesă se zbate deznădăjduită, iar urletele de durere i se îneacă într‑o botniţă solidă.

Împachetez cu grijă informaţia şi o pun la păstrare pe raftul cu lucruri care pot fi de folos într‑un mariaj.

O aud pe Gigi spunând:

—Acum e prea târziu, mergem mâine dimineaţă la poliţie să facem declaraţia.

—Şi voi trebuie să mergeţi la poliţie să anunţaţi că aţi avut în vizită un străin? întreb eu, inocent.

Râd. Răspund amândoi deodată:

—Pentru azilul politic!

—Care azil politic? mă minunez.

—Al vostru!!!

Chipurile părinţilor îmi trec fulgerător prin faţa ochilor. Discuţiile nesfârşite cu Alex îmi răsună în urechi. Veşnica dilemă. Să rămânem? Să nu rămânem? E o ţară frumoasă, Elveţia. Curată, ordonată, liniştită.

Şi viaţa aici e la fel.

Acum ar fi momentul. Am putea sta aici.

Aş vrea să stau aici... maximum două săptămâni.

—Dar noi nu vrem azil politic!

Nu încă.

Răspunsul a ţâşnit deodată.

Se lasă o tăcere grea. Gazdele ne contemplă cu gura căscată.

—Cum nu vreţi azil politic? se miră Gigi într‑un târziu.

—Aşa. Nu vrem, declară Alex.

Poate nu e chiar aşa, dar Alex e un viteaz. Ca Ulise, ascultând cântecul sirenelor, legat de catargul corăbiei lui. O clipă, mă gândesc că poate eu sunt catargul. Nu ştiu dacă‑mi place să fiu lucrul care‑l împiedică pe cineva să urmeze o chemare, chiar dacă e chemarea înşelătoare a sirenelor şi chiar dacă lucrul ăsta e catargul corăbiei unei vieţi.

—Voi ori sunteţi securişti, ori tâmpiţi, decretează Gigi, uitându‑se urât la noi.

Nu mai arată ca un stilet în teaca lui; lama tăioasă a ieşit la lumină şi aruncă fulgere de jur împrejur, cu precădere în direcţia noastră.

Pe câte ştim, nu suntem securişti. Nu mai rămâne decât ipoteza a doua. Încercăm să ne scuzăm.

Vrem să mergem la Paris.

Avem acasă rude care au nevoie de noi. Ar avea mari neplăceri dacă nu ne‑am întoarce.

Scot cutioara şi scutur pe masă pietricica strălucitoare. Uite, avem un briliant de trei carate, vrem să‑l vindem ca să avem bani să ne continuăm călătoria.

—N‑aveţi decât să amânaţi plecarea pentru câteva zile, vă faceţi formalităţile pentru azil politic, vă încasaţi primele ajutoare şi plecaţi la Paris. Şi nici nu mai aveţi nevoie să vă vindeţi bijuteriile, zice Ninel didactic, cu o voce împăciuitoare. Elementul blând al asociaţiei a intrat în acţiune, încălzind atmosfera.

Suntem de neclintit. Gazdele se uită la noi ca la nişte monştri. Sunt atât de uluiţi, încât nici măcar nu mai insistă.

Conversaţia alunecă asupra vânzării briliantului. Se vădeşte că Gigi cunoaşte un bijutier, aşa că ne‑ar putea ajuta.

Ni se ia o piatră de pe inimă. Mai precis, o piatră preţioasă.

După asta, mai liniştiţi, discutăm despre avatarurile lor. Ne povestesc prin câte au trecut de când au venit, cum au luptat să‑şi facă un rost. N‑a fost uşor, dar au răzbit. Acum sunt cetăţeni onorabili ai onorabilei Elveţii.

Îi întrebăm dacă mai sunt români pe‑acolo şi dacă au relaţii cu ei.

Sunt, şi nu au. Şi, de fapt, nu au prea mulţi prieteni.

Ca mulţi alţi imigranţi.

Din când în când, se pomenesc cu câte un român la uşă, vagă cunoştinţă din ţară, venit cu speranţa să fie găzduit pe timp nelimitat.

Gigi ne spune zâmbind istoria unui fost coleg de slujbă care a venit la ei, cerându‑le să‑l găzduiască două zile, şi după o lună încă nu voia să plece. Ca să scape de el, i‑au plătit pentru o săptămână o cameră la un hotel.

Facem mare haz cu toţii.

Ne ridicăm de la masă.

S‑a făcut târziu. Mulţumim, a fost o seară minunată.

—Unde o să dormiţi?

—Am rezervat o cameră la o pensiune, la vreo câţiva kilometri de‑aici, răspund fără nici o şovăire.

Alex îmi aruncă o privire. Pe chipul lui nu se citeşte nimic.

Ne luăm rămas‑bun, cu promisiunea să ne vedem mâine dimineaţă.

E târziu, s-a făcut demult întuneric. Ne urcăm în maşină şi o pornim la drum.

Episodul XII

2008-12-19T08:45:00.001+02:00

o noapte pe malul lacului Léman

Zâna bună a călătorilor săraci ne scoate cât ai clipi în cale o parcare mare. E în marginea unui soi de viaduct, sus, pe coasta dealului, chiar deasupra lacului Léman.

Ziua trebuie să se vadă o privelişte magnifică din locul ăsta. Noaptea nu vezi nici până‑n faţa nasului şi e un frig de clănţăneşti din dinţi.

Şi umed ca într‑o pivniţă.

N‑avem scăpare, trebuie să ne petrecem noaptea aici. Ne zgribulim şi ieşim din cochilia călduţă a cabinei.

Facem constatarea că nu putem lăsa în jos spătarele scaunelor din faţă decât dacă scoatem afară cutiile cu sticle, pregătite în vederea unor ipotetice abluţiuni discrete în tufişuri. Pe frigul ăsta, nici vorbă de duşuri în sânul naturii. Tragem cutiile din maşină şi le punem cu grijă lângă roata din spate, ca să le recuperăm de dimineaţă.

Întindem spătarele şi ne încropim un culcuş, punând pe noi tot ce avem mai călduros.

Degeaba. Tremurăm toată noaptea, aţipind dureros din când în când şi trezindu‑ne îngheţaţi. Regiunea e vestită pentru clima ei blândă, aşa că nu ne mai rămâne decât să ne închipuim că frigul ăsta e vreo pedeapsă specială pentru cine ştie ce păcate făptuite de noi într‑o viaţă anterioară.

Când se crapă de ziuă, suntem cu ochii cât cepele, executând operaţia unică şi romantică a contemplării zorilor pe lacul Léman.

Întâi şi‑ntâi, din apă se ridică trâmbe uriaşe de vapori, care se încolăcesc nedesluşit şi înspăimântător, ca nişte balauri primordiali. Glaciali. Lumina zgârcită, fumurie, scoate treptat din întuneric o privelişte wagneriană, a cărei posomorală te duce inexorabil cu gândul la moartea Isoldei. Cât vezi cu ochii, apă, coaste abrupte de deal, vii în terase, fâşii de ceaţă albăstrie.

În ceea ce mă priveşte, aş da imediat toate peisajele măreţe din lume pe o cadă cu apă caldă, şi nu pot decât să deplâng faptul că nu se găseşte nimeni să‑mi ofere acest schimb avantajos.

Stăm rezemaţi de spătarul canapelei, cu toate textilele din bagaje îngrămădite deasupra noastră şi, cu ochii pironiţi asupra reflexelor pe care le iscă primele raze de soare pe oglinda de oţel a apei, visăm în tăcere la cafele fierbinţi, la ciorbe clocotite, la plăpumi moi şi groase şi la netrăinicia existenţei umane.

—Zăvorâţi în trup. Nu văd de ce, mă trezesc vorbind.

—De ce ce? Ştii la ce mă gândesc?

—Nu ştiu la ce te gândeşti. Nu văd de ce să fim obligaţi să fim sclavii ambalajului ăsta.

—Ce ambalaj? Lasă asta acum. Stai să‑ţi spun la ce mă gândesc. Mă simt frustrat. Mă gândesc că nu mi‑am dorit niciodată să am o vilă cu piscină pe Coasta de Azur, răspunde Alex, cam pe‑alături.

—Ei, şi? Nici eu nu mi‑am dorit. Ambalaj zic. Sclavie. Să vârâm mâncare în el, să‑l învelim, să‑l spălăm, să‑l îngrijim, să‑l păstrăm în stare de funcţionare.

—Şi ce‑ai vrea? Să nu mai mănânci? Să nu te mai speli? Cum îţi spuneam. Cu doritul tocmai asta e: de ce nu mi‑am dorit? De ce naiba nu ne dorim? De ce nu ne trece nici măcar prin gând să ne dorim? Aici e buba. Nu ne dorim fiindcă nu mai avem capacitatea să visăm. Ni s‑a furat capacitatea asta. Nu mai suntem normali. Cred că e ceva foarte normal să‑ţi doreşti o vilă cu piscină pe Coasta de Azur. Anormal e să nu‑ţi doreşti.

—Nu ştiu de ce nu ne dorim. Zău dacă‑mi pasă de ce nu ne dorim. Îmi doresc ce vrei tu. Rolls Royce, vilă, să fiu cântăreaţă de operă. Sunt un om normal. Momentan mă interesează să vorbim despre ambalajul ăsta în care suntem închişi. Îl urăsc îl urăsc îl urăsc! Ce‑aş vrea? Libertatea. Sunt sigură că, în realitate, suntem nişte luminiţe. O luminiţă n‑are nevoie de nimic, decât de libertate. Nu‑i e foame, nu‑i e frig, nu‑i trebuie vilă pe Coasta de Azur. Stăm ferecaţi în ambalajul ăsta, suntem slugile lui, suntem nişte nenorociţi de condamnaţi la închisoare, mârâi eu cu râcă. Zăvorâţi în trup. Nimic din ce fac şi din ce văd nu mi se pare suficient de bun ca să mă îndemne să‑mi păstrez învelişul ăsta. Vreau înapoi la starea mea naturală. Vreau să plec de‑aici. Sunt o luminiţă.

—Ţi se pare, din cauza frigului, zice Alex cu o voce cam adormită.

Simt o poftă vagă de harţă.

Sau poate mi se pare, vorba lui, din cauza frigului.

Dau să deschid gura să urmez seria cugetărilor profunde, când observ că, după ce a rostit ultimele cuvinte, Alex a căzut subit într‑un somn cataleptic.

Nu apuc să înfierez cum se cuvine această nepoliteţe dublată de un cras dezinteres pentru realităţile ascunse ale existenţei omului, că automobilul nostru începe să se legene uşor, să plutească pe văluri de ceaţă diafană, apoi se şterge treptat, transformându‑se într‑o bulă străvezie, încinsă de curcubee, şi îşi ia zborul în cosmos, printre surorile lui, astrele. Iar noi suntem cuibăriţi în vehiculul ăsta feeric şi nu mai suntem zăvorâţi în trup, ci suntem cu adevărat două luminiţe, călătoare în infinit.

Mai prozaic spus, m‑a năpădit somnul.

Nu ne deranjează nimeni. Probabil, pe o rază de 100 de kilometri, nu e nici un nebun care să‑şi ruineze sănătatea în congelatorul ăsta. În afară de noi.

Dormim duşi până pe la 8, când simţim în jur ceva activitate. Căscăm ochii.

În parcare au apărut vreo patru indivizi îmbrăcaţi în haine ochioase, portocalii, ca scoase din cutie. Au mănuşi de cauciuc, portocalii ca şi hainele. O maşinuţă ciudată, pătrăţoasă, de aceeaşi culoare, toarce sonor la vreo zece metri distanţă. Tipii se învârtesc pe lângă ea, aruncând din când în când priviri curioase spre noi.

Ne uităm şi noi la ei, tot atât de curioşi.

Fac curat. Mătură cu frenezie, scotocesc prin toate ungherele, scot pungile cu resturi diverse din containere şi verifică să nu fi rămas vreo particulă de praf, greblează iarba. Nu le scapă nimic. Nici cel mai mic muc de ţigară, cea mai pricăjită hârtiuţă, nici cel mai firav atom de gunoi.

Fascinant. Parcarea e lună. Dar nu le ajunge.

Maşinuţa pătrăţoasă se dovedeşte a fi un aspirator uriaş. Are un tub mare şi perie, ca un aspirator adevărat. Indivizii portocalii încep să plimbe peria pe asfalt.

Nici asta nu le ajunge.

Dintr‑un alt tub ţâşneşte apă şi, curând, îi văd pe obsedaţii de curăţenie spălând parcarea cu detergent. Motorul maşinăriei lor scoate un sunet furibund, piţigăiat.

Grozavă ţară Elveţia asta. Patria curăţeniei şi a perfecţionismului totodată. Atâta perfecţiune e de‑a dreptul intolerabilă.

Mă apucă o poftă drăcească să‑i sâcâi. Dibui prin torpedo până găsesc o tabletă de ciocolată. Îi scot ambalajul, îl rup în patru şi fac bucăţile ghemotoc.

Până acum, măturătorii nu s‑au apropiat de noi. Pândesc momentul când se uită toţi în altă parte, deschid discret geamul portierei şi arunc cât pot de departe primul ghemotoc de hârtie. Aterizează pe iarbă şi rămâne la vedere, ca un neg pe nasul unui portret.

Nu trece mult până să‑l vadă unul dintre slujitorii zeiţei Curăţenie. Cu o figură nedumerită, se repede şi înhaţă corpul delict.

Profit de faptul că, în drumul lui spre coşul de gunoi, s‑a întors cu spatele, şi arunc în acelaşi loc ghemotocul numărul doi.

Omul se întoarce, tresare, ne aruncă o privire bănuitoare. Noi stăm ca nişte îngeri, cu pleoapele plecate, studiind printre gene desfăşurarea experimentului, rezemaţi confortabil de spătarul canapelei din spate. Geamurile Daciei sunt închise.

Pe de altă parte, maşina noastră e singura din parcare. Măturătorul ridică din umeri, se îndreaptă către noul gunoiaş şi îl ridică.

Abia a făcut câţiva paşi, şi al treilea ghemotoc aterizează pe iarbă, trimis de mâna mea din ce în ce mai expertă.

Ca împins de un presentiment, omul se întoarce şi dă cu ochii de nevinovata hârtioară. De data asta, nu se mai duce spre ea, ci vine glonţ la maşină. Face o plecăciune politicoasă către noi şi spune ceva. Alex deschide geamul din partea lui.

Sfinte Doamne! Îl întreabă dacă ale noastre sunt cele două cutii cu sticle de lângă roata din spate. Am uitat cu totul de ele!

Sărim ca arşi. Sunt ale noastre! Să nu cumva să se atingă de ele! Ridicăm rapid spătarele scaunelor din faţă şi urcăm cele două cutii în maşină. Omul se uită la noi cu o expresie indescifrabilă, oarecum binevoitoare. E brun de tot, cu pielea întunecată: cu siguranţă că nu e elveţian get‑beget, poate maghrebin, poate portughez, poate turc. Face o nouă plecăciune, se îndreaptă fără grabă spre hârtie şi o ridică. Apoi zâmbeşte larg. Să fie o umbră de maliţie în surâsul lui?

În sfârşit, măturătorii îşi termină treaba şi pleacă.

Între timp, soarele s‑a ridicat de‑a binelea şi parcă s‑a mai încălzit puţin. Ceea ce nu înseamnă că nu suntem în continuare îngheţaţi. În parcare n‑a mai apărut nimeni.

Cafeaua fiartă pe micul aragaz de voiaj ne dă ceva inimă şi, pe la ora 9, cu toate bagajele strânse ca la carte, ne îndreptăm spre locuinţa fostei noastre neveste.

Sunăm, încercând să simulăm că suntem nişte turişti decenţi, care şi‑au petrecut noaptea într‑un mic hotel din împrejurimi.

E numai Ninel acasă; ne deschide cu un obraz plin de clăbuc şi cu aparatul de ras în mână. Se uită pătrunzător la noi şi, cu o voce neutră, ne aduce la cunoştinţă că în apartament sunt două băi şi că, dacă vreunul dintre noi simte dorinţa să facă un duş cald, e binevenit. Cu acelaşi ton neutru, îi explicăm că, la pensiunea ieftină la care am dormit, baia era pe coridor şi că n‑am putut face duş pentru că era mare aglomeraţie. Aşa că acceptăm cu recunoştinţă.

Singura problemă e care intră primul. După o scurtă dar neiertătoare busculadă în uşa băii, câştig întrecerea şi mă arunc în apa clocotită. Osana! Luminiţa pâlpâie vesel, ambalajul se înfioară de bucurii cosmice. Ies cu o temperatură corporală mai normală.

Alex îmi ia locul înăuntru şi, imediat, şiroitul apei şi plescăielile entuziaste mă anunţă că reintră şi el în rândurile umanităţii. După ce se îmbăiază îndelung, se îmbracă şi, cu uşa de la baie întredeschisă, începe să se radă tacticos.

Ninel îşi vâră capul prin deschizătura uşii. Are o expresie conspirativă. Fără nici o vorbă, strecoară o hârtie împăturită de o sută de franci în buzunarul cămăşii lui Alex, duce degetul la gură, emite un „sssst” viguros şi dispare fulgerător, înainte ca victima bunăvoinţei lui să poată scoate vreo vorbă.

Prin casă se răspândeşte mireasma unei dimineţi tihnite, parfumuri combinate de after‑shave, de cafea şi de ochiuri cu şuncă. Luăm un mic dejun boieresc.

Îşi face apariţia şi Gigi, cu veşti. Vânzarea briliantului e pe calea cea bună. În două, trei zile avem banii.

Ne apucă un râs irepresibil.

Nu, nu am reţinut camera la pensiune. Nu, nu mai rămânem trei zile, nu mai rămânem nici măcar o zi. Când o să primească banii, îi rugăm să ni‑i trimită post‑restant la Paris.

Suntem gata de plecare.

N‑am vrea să luăm un pacheţel cu câte ceva pentru cei de‑acasă?

Cum să nu?

Pacheţelul este adus şi aşezat în fundul cufărului, lângă cel pe care ni l‑a dat Cristian pentru părinţii lui.

Bye, bye, Elveţia.

Călătorului îi şade bine cu drumul.

Episodul XIII

2008-12-18T09:55:00.001+02:00

paysans du Danube

Ne grăbim. La frontieră, constatând că vorbesc destul de bine pe limba dumnealui, un grănicer francez cu zâmbet pişicher mă întreabă unde mergem.

Îl informez cu politeţe că echipajul nostru se îndreaptă spre oraşul luminilor.

Zâmbetul i se lăţeşte şi spune pofticios:

—Aaa, Place Pigalle, Moulin Rouge, Crazy Horse...

Nu ştiu de ce mă supăr ca văcarul pe sat şi îi răspund cam sec:

—Place de l’Etoile, Louvre, la Dame à la Licorne...

Omul se uită la mine pe jumătate cu oarece respect, pe jumătate cam în derâdere.

Dar eu am vorbit serios. Locurile acestea, lucrurile acestea au pentru mine mai mult consistenţa visului decât a realităţii: mă întreb cum se vor ciocni aceste două lumi atunci când soarta mă va pune în faţa lor.

S‑a terminat cu autostrada. În Franţa, autostrada e pentru bogaţi: se plăteşte.

Ei, şi? Cu atât mai bine.

Doar ne‑am născut într‑o ţară până nu demult eminamente agricolă, în care pornirile păşuniste rezistă cu încăpăţânare asaltului civilizaţiei industriale. Trăiască natura! O luăm pe departamentale pustii, printr‑o Franţă înverzită şi prietenoasă, cu privelişti care ne aduc aminte de acasă.

Ne oprim ici, colo, în orăşele cu încântătoare centre medievale, facem popasuri în marginea pădurilor, cumpărăm (şi o mâncăm imediat pe toată) prima baghetă franţuzească din viaţa noastră.

Cu viteza asta şi căscând gura peste tot, nu putem ajunge într‑o singură zi.

Când se înserează, ne oprim lângă nişte tufişuri, pe o câmpie.

Cât vezi cu ochii, nici un suflet. E o linişte ca în rai. Şi cald. Curând, cerul coboară, vine aproape, foarte aproape şi se umple de stele mari, tremurătoare.

Uneori totul îţi merge din plin. Să faci duş la tufiş în decorul ăsta e un lux regesc. Chiar mai mult. Care împărat are o sală de baie cu tavan albastru translucid, plin de stele vii?

Ne trezim dimineaţa, în triluri şi ciripit. Ne bem cafeaua la umbra tufişului, în cel mai pur stil bucolico-pastoral.

Hopa! În depărtare apare o siluetă. De bună seamă, trebuie să fie le garde‑champêtre.

Paznicul. Mi se strânge inima.

Vederea unui reprezentant al autorităţii nu poate decât să înfioare pe cineva care vine de unde venim noi. La noi, tot ce nu e interzis ‑ NU e permis. Oare avem voie să stăm aici? O să ne alunge cu vorbe grele fiindcă am încălcat proprietatea cuiva? O să ne amendeze pentru că am făcut cafeaua pe focul micului aragaz de voiaj? Mă uit în jur să văd ce să ascund, cu ce am mai greşit?

Omul se apropie. Are vreo şaizeci de ani şi duce în mână un coş rotund, împletit din sârmă, în care, cu uimire, văd patru melci mari.

—N‑am găsit mulţi, ne informează ciudatul nostru vizitator, dar în schimb sunt mari, vedeţi?

Râde cu o gură ştirbă, un râs copilăros şi molipsitor. Nu pare deloc mirat de dormitorul nostru pe roţi, nici nu‑l îngrijorează aragazul, potenţial pericol de incendiu.

Bucuroşi de vestea că nu e cine ştie ce cerber oficial, ne extaziem de dimensiunile vânatului şi îi oferim cafea, pe care o refuză, dându‑ne detalii interesante asupra tensiunii lui arteriale. Până la urmă, vremelnicul nostru prieten pleacă, ducându‑şi triumfal capturile. Nici măcar nu ne‑a întrebat de unde venim.

Călătorim voios toată ziua, cu gând să ajungem spre seară la Paris.

Şi, într‑adevăr, când începe să se însereze, suntem acolo. Nu chiar în oraş, ci lângă el.

De aici încolo, lucrurile încep să nu mai meargă chiar atât de bine.

Mai întâi, aşa cum mă cam plângeam (vă amintiţi?) la începutul acestei povestiri, am luat contact cu circulaţia din oraşul luminilor. Firi încăpăţânate, am supravieţuit. Pe urmă, când am ajuns la limanul cu acoperiş, pat şi duş, ne-am pocnit cu nasul de intransigenţa portarului parizian – o creatură hotărâtă şi nemiloasă, perfect adaptată mediului ei. Limanul s-a transformat în Fata Morgana, iar noi, alungaţi de la uşa potenţialului rai, ne-am retras să ne odihnim, o parte a nopţii, în intimitatea Daciei-dormitor, chirciţi pe scaunele din faţă. Din respect pentru oraş. Pur şi simplu, nu poţi, la Paris, să-ţi întinzi scaunele maşinii şi să dormi ca un nesimţit, sub ochii trecătorilor.

Dacă mă gândesc bine, parcă şi acum mai simt în spinare oboseala odihnei aceleia. Apoi….

Paris by night

După ce simţim că ne‑a intrat os prin os de‑atâta trândăveală pe scaunele primitorului nostru automobil, scoatem harta Parisului din dotare, ca să ne lămurim ce‑am putea vedea prin împrejurimi.

Constatăm că n‑ar fi mult de mers până la unele locuri interesante, în care aveam oricum de gând să ne ducem în timpul şederii noastre în măreţul oraş. Aşa că, ce‑ar fi s‑o pornim acum încetişor, fără grabă, şi să luăm în tihnă un prim contact cu marea artă?

Picioare avem, timp slavă Domnului, monumente cât cuprinde. Pornim cu elan.

Între timp, s‑a făcut miezul nopţii şi circulaţia a început să se mai rărească întrucâtva. Pe trotuare, destul de puţină lume.

Păşim vitejeşte, cu harta în mână, pe diverse străzi şi străduţe, şi reflectez la paradoxul acestor imperfecte scheme geografice: întotdeauna, când te uiţi la ele, ai impresia plăcută că locul unde vrei să ajungi e colea, n‑ai decât să mai mergi puţintel şi ţinta, fie că e ea un oraş, o câmpie, un munte sau o piaţă, se va ivi numaidecât, cu bunăvoinţă, în faţa ochilor tăi.

Ei bine, potrivit experienţei mele, nimic nu e mai înşelător decât această idee.

De nenumărate ori mi s‑a întâmplat să sper cu înverşunare că voi ajunge în două minute în locul în care harta îmi spunea că trebuia să fi ajuns deja, şi de tot atâtea ori s‑a dovedit că până la locul cu pricina era mult mai departe decât în cele mai negre vise ale mele.

Aşa şi acum.

Ca desfăşurându‑se de pe un imens mosor, străzi după străzi îşi fac neîncetat apariţia, întinzându‑se până departe în faţa noastră, iar pe blestemata hartă, distanţa pe care am ostenit, tropăind fără răgaz un ceas şi jumătate, abia măsoară doi amărâţi de centimetri.

Se face ora trei despre ziuă când, în cele din urmă, se deschide în faţa noastră esplanada din faţa Centrului Pompidou, cu clădirea feeric iluminată, strălucind în culori ţipătoare.

Surpriză!

Piaţa e plină. Grupuri de tineri cu chitare, plimbăreţi nocturni de toate vârstele, perechi de îndrăgostiţi, chiar şi copii care se aleargă fără grijă, ţipând de bucurie.

Suntem frânţi, Parisul ne‑a venit de hac. Primul lucru pe care‑l facem e să găsim un locşor unde să ne aşezăm. Abia după aceea, stând pe bordura unui trotuar, avem răgazul să ne bucurăm de privelişte.

Şi chiar ne bucurăm. Parcă nu mai simţim oboseala. Când te uiţi în jur, e imposibil să nu zâmbeşti.

Parisul nocturn ne arată una din feţele lui, cea pestriţă, veselă, tânără şi vag inocentă.

Chiar şi aici, în vălmăşagul de grupuri care‑şi trimit de la unul la altul vorbe şi cântece, în mijlocul atâtor necunoscuţi care fraternizează simplu şi efemer, rezerva noastră invincibilă ne ţine izolaţi, handicap ce pune o barieră de netrecut între noi şi lumea asta în care relaţiile cu oamenii din jur, fie ei şi străini, se fac şi se desfac fără suspiciune şi prudenţă.

Barieră de netrecut?

Iluzie!

Legănându‑se pe picioare scurte, un individ de vreo treizeci de ani, cu o mutră de broscoi vesel, se apropie de noi rânjind cu gura până la urechi.

Se aşează alături de Alex pe marginea trotuarului şi, nitam‑nisam, colţurile gurii i se lasă în jos, ochii i se sting, toată faţa i se prăbuşeşte şi începe să arate leit ca o mască tragică.

Din piept îi ţâşneşte un oftat. Spune plângăreţ:

—Sunt bolnav...

Zâmbetul lui Alex dispare.

Instantaneu, chipul i se transformă într‑o imagine în oglindă a noii noastre cunoştinţe. Colţurile gurii i se lasă în jos, ochii i se sting, toată faţa i se prăbuşeşte şi începe să arate leit ca o mască tragică. Nu scoate nici un cuvânt.

Bolnavul îl priveşte cu luare‑aminte: pare nedumerit, dar în pupile îi sclipesc două luminiţe, beculeţele unei minuscule maşini de calculat care‑i măsoară şansele.

Repetă convingător:

—Sunt bolnav...

Alex dă din cap aprobator‑întrebător.

—Azi am ieşit din spital.

Aceeaşi mişcare.

Figura lui Alex, deja teatru al unor expresii complexe, trădând trăiri puternice, se îmbogăţeşte cu o nuanţă de profundă îndurerare.

—Trebuie să ajung acasă, la Toulouse, dar n‑am bani de tren, se milogeşte şnapanul de pe malurile Senei, convins că şi‑a găsit naivul.

Vizitatorul de pe malurile Dâmboviţei pare răpus de‑atâta compătimire. Aproape că‑ţi vine să crezi că, în lumina neonului din piaţă, îi zăreşti sticlind în ochi lacrimi de înduioşare.

—Şi nici bani de hotel n‑am, dă broscoiul lovitura de graţie, ducându‑şi mâna la inimă (probabil organul în suferinţă), privindu‑l fix pe Alex şi aşteptând cu încredere rezultatul palpabil al acestor dezvăluiri.

Potenţialul donator primeşte vestea bărbăteşte, dar cu o uşoară şi emoţionantă înfiorare de milă.

—Ah, mon pote, îi răspunde el în sfârşit, cu o voce plină de înţelegere, ah, mon pote, dac‑ai şti! Dac‑ai şti că nici eu n‑am bani de hotel! (Lucru care, vai, e de altfel riguros adevărat!) Sunt şi mai sărac decât tine. Vin dintr‑o ţară comunistă, azi am ajuns aici. De ce crezi că stau la ora asta pe străzi? Şi încă avec ma petite dame, arată el spre mine, ca spre un argument suprem.

Franţuzul e perla bărbaţilor curtenitori!

Argumentul bate la uşa celor mai sfinte sentimente ale băştinaşului, care sus‑zisă poartă a sufletului se deschide larg, dând drumul unui şuvoi de afecţiune şi căldură.

—Ah, t’es un frère, zice el, aplecându‑se să‑şi îmbrăţişeze colegul de suferinţă.

Cu oarecare grabă, Alex se ridică de pe bordură.

Fostul bolnav revine ca prin farmec la o stare de sănătate înfloritoare, se scoală şi el în picioare şi îi administrează o strângere de mână agrementată cu bătăi fraterne pe spinare, în timp ce vulpoiul dâmboviţean îşi fereşte cu îndemânare buzunarele.

După acest instructiv interludiu, ne plimbăm fără grabă în jurul clădirii bălţate a Centrului Pompidou, emiţând comentarii firoscoase, justificate numai de ora târzie şi de lipsa de somn.

Tot mişunând de ici‑colo, nimerim cine ştie cum la Fântâna Inocenţilor, şi ne extaziem moderat de graţia nimfelor lui Jean Goujon. Capodopera cu pricina ne împlineşte cu vârf şi îndesat nevoile culturale şi, orele fiind înaintate, facem socoteala că, dacă pornim imediat, putem să ajungem înapoi la provizoria noastră matcă pe la şapte, adică la momentul indicat de concierge‑ul australopitec drept potrivit pentru a‑l deranja cu cererile noastre.

Bine zicea poetul când se plângea că drumul i se pare mai lung la‑ntors acasă. Dar una e să citeşti despre asta într‑o poezie şi alta să verifici pe pielea ta adevărul teoriei. Ne târâm anevoie pe străzile nesfârşit de lungi şi incredibil de multe, născocind ca distracţie blesteme suculente la adresa sorţii.

Când ajungem în faţa blocului, s‑a făcut deja şapte şi‑un sfert.

Goriloidul ne înmânează cheia, făcând unele comentarii care nu reuşesc să ne trezească interesul.

Dormim de‑a‑n picioarelea, încă de pe când descuiem uşa. Prima noastră noapte la Paris s‑a încheiat.

Prima zi o petrecem dormind.

Episodul XIV

2008-12-17T08:36:00.000+02:00

amicul animalelor

Când ne deşteptăm, e deja după‑amiază, potrivit canoanelor locului. Adică e cam ora paisprezece. Interesant cum aceleaşi cuvinte denumesc noţiuni diferite, după locul unde se desfăşoară acţiunea. De exemplu, pentru mine şi pentru prietenii mei, care trăiesc potrivit aceluiaşi orar bucureştean ca şi mine, după‑amiaza se situează undeva pe la orele şaptesprezece, adică după ce a venit omul de la slujbă şi a îmbucat ceva, în chip de masă de prânz.

Pentru cetăţeanul francez, care la midi, adică la douăsprezece, îşi ia cu religiozitate prânzul, indiferent dacă acesta constă dintr‑un sandwich sau din patru feluri de mâncare, după amiaza începe negreşit la ora treisprezece, oră ce ar corespunde, pentru bucureştean, unui sfârşit prelungit al dimineţii.

Desigur că acest mod diferit de a considera timpul poate duce la mici accidente, lucru care i s‑a întâmplat bunei mele prietene Ana, atunci când o franţuzoaică, pe care abia o cunoscuse, i‑a cerut permisiunea să vină în vizită la ea împreună cu o mătuşă doritoare de viaţă mondenă şi de investigaţii sociologice în ţara lui Dracula. Ospitalieră ca tot românul şi având şi timp – întrucât se afla în vacanţă, Ana a poftit‑o să o viziteze după‑amiază.

Până în acest punct, înţelegerea între popoare a mers strună, însă de‑aici încolo, lucrurile au luat‑o razna. Pentru că franţuzoaica, îmbrăcată într‑un taioraş sobru adecvat vizitelor de după‑amiază, a sunat la uşa Anei fix la ora 14, ţinând în mâna stângă buchetul regulamentar de flori şi cu mâna dreaptă împingând din spate mătuşa ornamentată cu perle şi pălărie. Din păcate, gazda, percepând timpul în modul specific locului, s‑a prezentat la uşă cu şorţuleţul în faţă şi cu un cartof în mână, întrucât, profitând de amintita vacanţă, tocmai pregătea nişte bunătăţi naţionale cu care să‑şi râzgâie consortul la masa de prânz, eveniment prevăzut a avea loc după ora patru, la întoarcerea sa de la slujbă.

Lucrurile petrecându‑se în sânul gintei latine, vizita a fost până la urmă un succes, iar mătuşa a plecat acasă foarte impresionată de originalitatea românilor.

Păţania aceasta ne instruise din vreme asupra obiceiurilor lumii civilizate: ne luăm cafeaua de după‑prânz, fără prânz şi, în loc de prânz, ronţăim nişte uscături lăsate de Oana pentru caz de urgenţă.

Apoi îi dăm telefon primului prieten pe care vrem să‑l vedem la Paris.

Tony.

Ei, Tony... Tony are de toate: ochi focoşi, umeri laţi, picioare lungi, pădure de bucle negre. Pe deasupra, inimă caldă, şi‑a ales una dintre cele mai nobile meserii din lume, punându‑şi viaţa sub semnul ocrotirii animalelor: e medic veterinar.

La clubul studenţesc de yachting, unde pierdeam cu toţii zile lungi de vară plutind alene cu bărcile pe lac, Tony venea mereu împreună cu o săsoaică angelică, blondă şi mâhnită, care nu‑l pierdea din ochi şi îl păzea cum îşi păzeşte leoaica puiul.

Sărmana leoaică! Parcă ar fi ştiut ce‑o aşteaptă!

N‑a trecut multă vreme şi în scenă s‑a ivit o tigresă.

Una ceva mai coaptă, dar cu o calitate irezistibilă: cetăţenia franceză.

Amicul animalelor a început să ducă o viaţă plină de suspans, evoluând periculos între cele două feline mari.

Zilele vieţii lui arătau ca tabla de şah, ale cărei pătrăţele, deşi formează un tot unitar, sunt iremediabil deosebite şi despărţite unul de celălalt. Când îl vizita tigresa franceză, o trimitea pe leoaica naţională de origine germană să‑şi vadă mama, care locuia la Timişoara. De îndată ce partea franceză părăsea terenul, melancolica Loreley revenea în garnizoană. Pătrăţelele se îmbucau fest şi desenau o imagine dramatică şi comică totodată.

Partea comică e vizibilă de departe.

Pentru înţelegerea părţii dramatice ar fi necesare câteva explicaţii, care, cu necesarele menajamente, vor fi date mai jos.

Aşa cum se întâmplă cu orice fiinţă condamnată să vieţuiască în imperfecta noastră lume, splendorile multiple ale făpturii lui Tony erau umbrite de un mărunt şi întrucâtva trivial defect: superbele lui picioare, deşi modelate cu armonia întâlnită numai la statuile greceşti din secolul de aur, păstrau cu încăpăţânare o mireasmă caracteristică. Fenomenul îi semnala prezenţa de la distanţă şi, deseori, avea darul să împiedice o comunicare armonioasă cu cineva situat în imediata lui apropiere.

Blonda germană era într‑o situaţie specială, întrucât iubirea îi luase minţile şi îi amorţise toate simţurile, inclusiv cel al mirosului, aşa că, în ceea ce o priveşte, problema era rezolvată.

De restul omenirii, lui Tony nu‑i prea păsa, deci nici aici n‑ar fi fost prilej de dramă.

Rămânea tigresa.

Fiică a unui neam care se bălăcea în belşugul capitalist, iubita franceză găsise repede soluţia: un spray miraculos, care conferea extremităţilor suferinde ale lui Tony un parfum subtil, vag asemănător duhului florilor de salcâm, rămas în ciorchinii uscaţi ce‑şi scutură ultimele petale la sfârşitul primăverii.

Dar desăvârşirea nu e sortită lumii acesteia.

Spiritul cartezian propriu poporului ei, aliat cu răutatea drăcească personală, îi inspiraseră perfidei femei o idee care atingea măreţia geniului: de fiecare dată când pleca, îşi lua înapoi preţiosul spray, lăsându‑şi iubitul neajutorat în faţa flagelului.

Aici, drama se transforma neabătut în tragedie. Obişnuinţa e un profesor nesocotit şi seducătorul veterinar începuse să fie dependent de civilizaţia vestică.

Până la urmă, ceea ce trebuia să se întâmple s‑a întâmplat. Leoaica autohtonă a trebuit să cedeze în faţa avantajelor superioare aruncate în joc de tigresa străină.

După obligatoria perioadă de încercări şi chinuri – prin care trecea orice cuplu, alcătuit nefiresc dintr‑un român şi o străină (sau vice‑versa) care aveau pretenţia să se căsătorească – felina învingătoare a plecat cu prada în vizuina ei.

În ţara în care se născuse se spune însă că adeseori pedeapsa e conţinută în însăşi fapta.

Noua căsnicie n‑a durat mult.

Tânărul veterinar s‑a înstrăinat repede de proaspăta soţie, preferând să se dedice altor animale care aveau mai multă nevoie de el. O vreme a supravieţuit plimbând, contra unor sume modeste, câinii membrilor comunităţii române din Paris, bucuroşi să fie scoşi la aer de un adevărat profesionist dublat de un iubitor atât de fanatic al animalelor.

Apoi, în viaţa lui a apărut bufniţa.

Era o pasăre bătrână şi extrem de înţeleaptă.

Ochii ei rotunzi, încercănaţi, nasul încovoiat ca un mândru cioc, pielea ca pergamentul străvechi, toate aceste atribute bufniţeşti îşi pierdeau importanţa, pălind sub strălucirea marii averi strânsă de nobila ei familie timp de generaţii, şi pe care ea o gospodărea acum (cu oarecare parcimonie, dar cu mult folos), în calitate de ultimă şi unică moştenitoare a ei.

Între cei doi s‑a născut o simpatie arzătoare, înlocuită treptat de simţăminte încă şi mai vulcanice.

Înaripat de vijelioase trăiri, frumosul veterinar a atacat culmile ştiinţei şi şi‑a echivalat studiile, sprijinit cu tărie din umbră de bătrâna sa protectoare, a cărei chibzuinţă legendară se topea în flăcările pasiunii reciproce. Ca semn al recunoaşterii eforturilor lui, generoasa pasăre de noapte i‑a oferit un cadru în care să‑şi exercite abilităţile recent confirmate prin noua sa diplomă, dăruindu‑i un bine utilat cabinet medical veterinar, într‑un loc cu vad excelent, în centrul Parisului. Cartierul era ticsit de câini răsfăţaţi şi de pisici îmbuibate, animale care, se ştie, au o nevoie vitală de servicii medical‑veterinare competente, rapide şi repetate.

A fost momentul în care proprietarul de cabinet a preferat să‑şi ia zborul de la pieptul cald al ocrotitoarei sale, avântându‑se către zările reci şi limpezi ale independenţei.

Curând după aceea, a întâlnit un animăluţ cât se poate de adecvat noii sale stări, o pisicuţă drăgălaşă, blondă, abia trecută de douăzeci de ani, care a adăugat graţia extremei tinereţi prestanţei lui de profesionist serios, aflat pe culmile maturităţii înfloritoare.

Povestea acestei reuşite întemeiate pe muncă neobosită şi pe iubirea de animale făcuse înconjurul grupului nostru de prieteni, iar acum aveam ocazia să ne încredinţăm cu propriii noştri ochi de binemeritata fericire care încununase atâtea strădanii.

Episodul XV

2008-12-16T10:32:00.000+02:00

ochii şi câinele

—Alooo‑ouiii! răspunde la telefon o voce îngerească.

Vocea secretarei îţi dezvăluie întotdeauna cum e şeful ei.

Dacă o auzi că răspunde cu un „Mneah!” plictisit, e mai mult ca sigur că şeful se neglijează, că vine la birou nebărbierit, nespălat şi cu hainele şifonate, că moţăie în timpul serviciului şi că, în general, dă semne de apatie atât intelectuală cât şi masculină.

Dacă îţi repede în receptor un „Alo!” agresiv şi lătrat, poţi să pariezi că directorul e afectat de o hiperactivitate obositoare, că are nevoie necontenit de cafele, dosare, contracte şi situaţii, şi că o trimite neruşinat de des pe secretară la florărie, să expedieze buchete modeste acasă la nevastă şi spectaculoase acasă la amantă, dar că niciodată nu‑i trece prin cap să‑şi onoreze colaboratoarea cu un mănunchi de violete.

Însă, când îţi răsună în ureche un glas ca un clopoţel de argint, nu încape îndoială că îngeraşul cu vocea asta are o slujbă la recepţia Paradisului şi că superiorul ei ierarhic e un arhanghel chipeş, cu costum Armani şi cu maniere elegante. Cazul de faţă.

Arhanghelul respectiv dă semne de bucurie auzind că am ajuns în patria lui de adopţie. Stabilim să ne întâlnim în două ore în faţa magazinului Guerlain, pe Champs Elysées.

Până ne dumirim cum să ne orientăm în metro şi până găsim magazinul, cele două ore au trecut.

Vedem de departe o aglomeraţie nemaipomenită pe spaţiul central al marii artere Champs Elysées. Într‑un anumit punct, ghemul de automobile pare încâlcit mai strâns decât nodul gordian. Din mijlocul lui răzbat strigăte; pe măsură ce ne apropiem, urechile noastre percep din ce în ce mai distinct o voce baritonală, care domină vacarmul, lansând în dulcele grai de‑acasă diverse îndemnuri neaoşe (pentru noi) la acte de iubire contra naturii şi la originale forme de incest.

Oprit cu superbă nepăsare în marginea aleii centrale, un Mercedes sport, decapotabil, blochează nemilos vestita circulaţie de la ora cinci după‑amiaza. Recunoaştem în Adonisul de la volan pe vechiul nostru prieten, care ne face semn să ne îmbarcăm degrabă în maşină. Nu apucăm să ne vârâm toate picioarele în ea, că demarează cu viteză, lăsând în urmă un nor de gaze constelat cu înjurături în variate limbi.

Următorul sfert de oră ne învaţă multe lucruri despre Paris, despre parizieni, despre limitele motoarelor şi cele ale organismului omenesc în general şi despre ale noastre în special. În cele din urmă, uzi de transpiraţie din cap până‑n picioare, ne pomenim în faţa unui bistro de pe Rive Gauche, pe un bulevard larg şi neobişnuit de liniştit.

—Daţi‑vă jos, gagiilor, ne ordonă vesel conducătorul expediţiei, parcând cu îndemânare în spaţiul minuscul dintre două maşini şi împingându‑le uşor dar nervos, bară în bară, în faţă şi în spate. —Daţi‑mi un franc, că nu umblu cu bani la mine, nu lucrez decât cu cecuri.

Scoatem francul din buzunar şi‑l privim cum dispare, împins în fanta parcometrului.

Urmează o lungă oră de rememorări duioase pe terasa bistroului, agrementate de perspectiva diner‑ului pe care am fost anunţaţi că pisicuţa franţuzoaică îl pregăteşte pentru noi în intimitatea căminului.

Şi vine clipa să ne îndreptăm spre acest diner.

Încă din somptuoasa maşină începem să ne pregătim pentru inevitabilele exerciţii de admiraţie[1] care se anunţă. Şi bine facem că ne pregătim. Dacă am fi luat şocul în piept pe nepregătite, cu siguranţă că sănătatea noastră n‑ar mai fi fost aceeaşi.

„Toate celelalte se topesc în neguri, numai iubirea nu cunoaşte amurgul!” Aşa grăiesc ochii verzi care se ivesc de după uşă. Primul obiect al sincerei noastre admiraţii.

Apoi numeroase alte obiecte încep să se prezinte respectivului sentiment, care în curând sucombă sub numărul lor şi le pierde şirul.

Doamne! Câte mai sunt!

Un tablou olandez de secol XVII (după părerea mea, fals), un peisaj francez de XVIII (aproape sigur fals), mobilă Louis XV (cu toată certitudinea falsă), covoare de Buhara (vizibil false), lămpi Gallé (neîndoielnic false). Şi toată simfonia asta de contrafaceri sună măreţ, cald şi duios sub bagheta dragostei (autentice). Amor vincit omnia!

Masa decurge idilic, între bunătăţi şi priviri dulci.

La desert, muncit intempestiv de demonul preocupărilor profesionale (de animale, dar medic, totuşi), Tony se uită pătrunzător la Alex şi‑l întreabă:

—Tu cum mai stai cu vederea? Te‑ai mai controlat?

—Cât e posibil în ţară, răspunde Alex scurt.

Nu‑i place să vorbească despre asta.

—Nu vrei să te controlezi aici, la un medic bun?

—N‑am posibilitatea, mormăie Alex.

—Se poate? Hai, măi, gagiule, că nu eşti serios! Lasă că te trimit eu la profesorul M. Te duci din partea mea.

—Nu.

—Lasă‑mă, domnule, cu prostiile astea! Ştiu eu ce te doare! N‑o să te coste nimic! Eu îi îngrijesc câinele, el să te îngrijească pe tine!

Argument irezistibil.

Ochii gingaşei consoarte aruncă raze de fericire.

Nici noi nu rămânem nesimţitori la propunerea făcută cu asemenea gingăşie.

Până la urmă, autoritara noastră gazdă pune mâna pe telefon, vorbeşte îndelung şi prietenos cu stăpânul câinelui‑pacient şi îl programează pe Alex pentru consult, a doua zi după‑amiază. Adică fix la ora 14, ţine Tony să precizeze, probabil conştient de unele diferenţe naţionale în percepţia timpului.

Seara se sfârşeşte în veselia generală.

Tony ne duce într‑un fel de debara unde, într‑un colţ, se află o ladă mare de lemn, plină cu cărţi. Cu o dărnicie de mare senior, ne îngăduie să ne autoservim cu câte dorim, ceea ce şi facem imediat, fără jenă.

Defunctele lui lecturi acoperă o arie întinsă, de la romane de Sven Hassel, la sexologie de Masters si Johnson şi la somptuoase cataloage de muzee, adevărate albume.

Înhaţ cu lăcomie toate cataloagele, o grămadă respectabilă. Cu un rânjet, Tony pune deasupra lor şi opera celor doi experţi americani în problemele sexului.

Înainte de despărţire, prietenul nostru aduce un pachet.

Putem să‑l luăm şi să‑l ducem rudelor lui?

Vezi bine că putem.

Să nu ne facem griji, nici gând să avem necazuri la vamă, nu sunt decât bunuri de larg consum, cât se poate de obişnuite, adică din cele care nu se găsesc în România.

Nici nu ne facem.

Numai că ne întrebăm cum o să ajungem la maşina noastră cu ditamai pachetul şi cu cărţile.

Dar ne întrebăm degeaba. Suntem duşi acasă princiar, cu Mercedesul sport.

[1] Iartă‑mă, Doamne! N‑am putut rezista!!

Episodul XVI

2008-12-15T10:37:00.000+02:00

un rechin capitalist

Ziua începe bine de dimineaţă. Un telefon din Elveţia ne anunţă că banii din vânzarea briliantului au fost deja trimişi şi că avem să‑i primim cu siguranţă până la prânz.

E o veste grozavă, mai ales în previziunea întâlnirii cu medicul oftalmolog.

Încă de cu seară discutasem îndelung cu Alex şi hotărâsem că, în ciuda asigurărilor date de veterinarul câinelui lui, un profesor doctor de prin părţile astea ale lumii nu poate fi decât un autentic rechin capitalist şi, ca urmare, va trebui să‑i plătim scump pentru consultaţie.

Mă uit cu drag la cele două inele de pe degetele mele. Momentan au scăpat.

Într‑adevăr, la poştă ni se pune în mână o grămadă de franci elveţieni. O adevărată avere pentru noi. Ţinem în palmă o comoară care înseamnă benzină, muzee, mâncare, poate şi vreun camping, la mare ananghie. Am scăpat de toate grijile.

Ne ducem la clinica la care avem programarea, plini de încredere în viaţă.

În clădirea imensă ni se arată, trasate pe pardoseală, o mulţime de dungi colorate, care duc fiecare către o secţie; n‑avem decât să ne ţinem după dunga albastră, şi nimerim la cabinetele de oftalmologie.

La ora 14 fix, asistenta profesorului iese în sala de aşteptare, se uită la pacienţii de pe scaune, face o apreciere psihologică rapidă şi uimitor de corectă, vine drept la noi şi ne pofteşte înăuntru.

Profesorul e un om încă tânăr, abia trecut de patruzeci de ani. Ca un adevărat rechin capitalist, pare eficient, impecabil, amabil şi rece totodată. Îl consultă pe Alex îndelung, de parcă are în faţă o vedetă de cinema.

După ce, timp de vreo jumătate de oră, i se uită în ochi prin diverse aparate, se aşează la birou şi îl anunţă cu o bunăvoinţă pe cât de profesională pe atât de necruţătoare:

—Domnule dragă, la ochiul dumneavoastră stâng, retina a început să se dezlipească.

Alex păleşte.

—E ceva de făcut? întreb cu subită deznădejde, în timp ce pacientul tace, copleşit de verdict.

—Se poate face o operaţie cu laser.

Tot aşa de bine ne putem cumpăra şi un automobil Lamborghini.

—Ne vom întoarce în ţară în cel mai scurt timp posibil. După ştirea dumneavoastră, această operaţie poate fi făcută în România?

Răspunsul sună didactic şi infinit de politicos:

—Pe câte bănuiesc, acolo se preferă operaţia chirurgicală; pe de altă parte, cu siguranţă că există şi acolo aparate laser, dar v‑aş sfătui să vă operaţi aici, unde e un lucru mult mai obişnuit. Eu fac trei, patru asemenea operaţii pe zi, iar aparatele noastre sunt foarte performante.

Mă uit întrebător la Alex.

Ochii lui spun nu.

O ocazie ideală să aplicăm politica aruncatului în apă adâncă, după care ne conducem vieţile în ultimul timp. Întreb hotărât:

—Puteţi să ne programaţi?

Profesorul se gândeşte un moment. Mă mir că nu‑şi cheamă asistenta.

—Sâmbătă dimineaţa la ora nouă puteţi veni?

—Desigur. Oricând.

Plecăm, îngânduraţi.

Sic transit gloria mundi. Banii primiţi pe briliant au să se ducă pe operaţie. Sau mai curând n‑au să ajungă.

Până sâmbătă mai sunt două zile.

Trebuie neapărat să ne prelungim viza care ne dă dreptul să fim plecaţi din ţară. În alte ţări trebuie să capeţi viză ca să intri. La noi îţi trebuie viză ca să ieşi. Iar învoirea noastră expiră fix în două zile.

Nu e de glumit cu asta, dacă avem de gând să ne întoarcem acasă. Lucru de care încă nu suntem cu totul siguri, dar o minimă prudenţă ne îndeamnă să nu neglijăm acest detaliu.

Ne îndreptăm deci spre ambasada Republicii Socialiste România.

o ambasadă comunistă

Ne informasem din vreme unde se află această bucăţică de patrie. Printre alte amănunte, aflasem unul de‑a dreptul senzaţional, şi anume că, acum o bucată de vreme, prin fereastra de la etaj a clădirii se aruncase un cetăţean, care de altfel sucombase în urma nesocotitului gest.

Gurile rele şopteau că, nu se ştie cum, când a fost ridicat de pe jos, unele persoane au remarcat că avea un cuţit înfipt discret în burtă, dar această bârfă la adresa distinsului nostru corp diplomatic ne‑a îngreţoşat de‑a binelea şi am refuzat cu tărie să‑i acordăm vreo crezare.

Ne creşte inima când vedem frumuseţe de clădire încununată de steagul românesc.

Cum gardul înalt de fier forjat are o poartă pe măsură, bine ferecată, apăs timid butonul interfonului.

—Oui! se răţoieşte o voce din difuzor.

Luată pe neaşteptate, răspund în franceză că aş vrea să mă interesez de prelungirea vizei unor cetăţeni români.

—Parlez‑vous Roumain? se interesează bănuitor vocea.

—Da.

—Veniţi mâine dimineaţă, acum e închis.

Pac! se aude un trosnet în difuzor.

—Mulţumesc, la revedere, răspund politicos porţii încuiate, care păstrează o tăcere dispreţuitoare.

Ridicăm din umeri cu fatalism şi ne consacrăm restul timpului, până seara, activităţilor culturale.

A doua zi de dimineaţă ne prezentăm disciplinat în faţa porţii. E tot încuiată, dar, la câţiva metri mai încolo, vedem un grup de oameni bulucindu‑se lângă gard. Constatăm că stau la coadă în faţa unei gherete de pe partea cealaltă a grilajului, al cărei perete frontal e prevăzut cu o deschizătură cât palma, situată la înălţimea ochilor. Codaşii au cu toţii figurile necăjite caracteristice românului aflat în faţa autorităţilor; înţelegând unde ne e locul, ne aşezăm la rând.

Nimeni nu scoate nici o vorbă; rămânem şi noi muţi până când ajungem la ceea ce aş îndrăzni să numesc gaura în perete. În penumbra minusculei încăperi întrezăresc vag un chip de bărbat, tânăr şi indispus.

Împing paşapoartele prin deschizătură şi chiţăi stins că am avea nevoie de prelungirea vizei cu o lună, pentru îngrijiri medicale.

Paşapoartele dispar de pe pervazul „ghişeului”. Urmează o tăcere încărcată de ameninţare difuză, după care vocea indispusă mă anunţă că trebuie să venim a doua zi dimineaţă.

—Puteţi să‑mi spuneţi dacă ni se va acorda o prelungire de viză? îndrăznesc timid.

—Următorul! mârâie vocea, dându‑mi de înţeles destul de clar că e cazul să‑mi iau tălpăşiţa şi să nu‑l mai deranjez cu neroziile mele.

Ne simţim deodată ca acasă şi ne cuprinde un val de duioşie. Schimbăm între noi câteva reflecţii privitoare la inconsistenţa memoriei omeneşti: de mirare cât de repede uitasem raportul de forţe între cetăţean şi autorităţi. Norocul nostru că există peticelele de Românie care sunt ambasadele, ca să ne mai amintească realităţile naţionale.

A doua zi dimineaţă ne înfiinţăm la gaura din gard şi primim, fără nici un comentariu, paşapoartele împodobite cu prelungirea de viză.

Suntem în legalitate.